KorAP: Find »[drukola/base=nord-dunărean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...6 7 8 9 >

219 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

esența legii dumnezeești mai mult din învățătură decât din citit, păstrează mai degrabă învățătura primită din predica orală decât legea". Nu sunt cuvinte mai adevărate pentru a zugrăvi starea creștinilor din nordul Dunării. Întregul context istoric-politic-cultural a favorizat, în spațiul nord-dunărean (viitor românesc), însușirea unui creștinism mai puțin riguros, cu multe elemente străine de dogma sa, în care s-au infiltrat idei și tradiții vechi, precreștine (necreștine), așadar, un creștinism popular, spontan, mai aproape de sufletul oamenilor. Întrebare: printre creștinii din nordul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unei "forma mentis".25 Cultul martirilor în spațiul daco-roman a fost impulsionat de practicarea acestuia în bisericile de pe malul drept (sudic) al Dunării. Anul liturgic, marile sărbători, în nordul Dunării, erau: Nașterea, Boboteaza, Paștele, Înălțarea, Cincizecimea. Ritul funerar în Dacia nord-dunăreană, universul funerar al credincioșilor locali erau dominate de numeroase elemente păgâne, pe care ierarhii, sinoadele și Imperiul creștin încercau zadarnic să le elimine din comportamentul supușilor. Dar moștenirea antică (precreștină) era prea puternică pentru a fi ușor eliminată. Prezența în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
priveghi", proveniți din latinul pervigilare ("a veghea toată noaptea") și a "comânda" ("a da de pomană"), "comând" ("pomană") provenite din lat. commendare (a încredința) sunt dovezi indirecte ale perpetuării vechii cutume funerare în nordul Dunării. Într-un ținut ca cel nord-dunărean al fostei provincii Dacia, rămas politic-administrativ și bisericesc în afara Imperiului, un conflict acut între vechea și noua credință a fost puțin probabil, dimpotrivă, putem presupune, intuitiv, că n-a fost teritoriu mai propice conviețuirii păgâno-creștine ca cel din nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cei mai mulți dintre ei "au fugit pe pământ roman, fără teamă de dușmani, cu încredere că mergeau la niște frați". Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creștin dunărean a conștiinței apartenenței la "Romania" (creștină). Nucleele creștine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroși creștini s-au refugiat la barbari, dar și în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane (goții) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanți ce au contribuit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se închegaseră comunități creștine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împărați, el a trimis episcopi și misionari printre goți (arieni). În concluzie, creștinarea devenise garantul fidelității față de Roma.28 Răspândirea creștinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunitățile nord-dunărene și cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate și de extinderea jurisdicției arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârșitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din dioceza Tracia și a "ținuturilor barbare" dependente de acestea. Difuzarea credinței s-a manifestat prin evanghelizarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Guthicas și Sf. Sava. Un alt nucleu se afla în apropierea țărmurilor Dunării de Jos-menționăm martirii: pr. Bathusios, pr. Vercas, eremitul Argyla-moaștele lor au fost adunate de regina Gaatha, creștină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezența unor comunități creștine ortodoxe, în spațiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoții au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creștine din spațiul extracarpatic, alcătuite în special din populație autohtonă, și-au continuat existența și legăturile cu Imperiul. Dintre creștinii nord-dunăreni

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoții au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creștine din spațiul extracarpatic, alcătuite în special din populație autohtonă, și-au continuat existența și legăturile cu Imperiul. Dintre creștinii nord-dunăreni, cel mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goților; el conducea Biserica ariană din "Gothia" de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăsește Dacia și se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoților. În urma predicilor sale, mulți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goților; el conducea Biserica ariană din "Gothia" de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăsește Dacia și se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoților. În urma predicilor sale, mulți locuitori nord-dunăreni au îmbrățișat arianismul, goți, autohtoni, geți în curs de romanizare și daco-romani. Ulfila predica în greacă, latină și gothică. Prezența unor creștini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă și una

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
păgâni în sudul Dunării (vezi mau jos). Pătrunderea creștinismului în zona Dunării de Jos, în secolul al IV-lea, a avut loc sub forma unor episcopate latine puternice ce au dăinuit câteva secole. Așa cum am văzut, adoptarea creștinismului în Dacia nord-dunăreană este urmarea întăririi noii credințe latine, provenite din sudul fluviului, foarte vii în secolele IV-VI. Din această perioadă avem urme edificatoare și în Dacia traiană. Pe lângă donariul de la Biertan (jud. Sibiu), binecunoscut, menționăm și sarcofagul păgân cu semnele crucii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din regiunile extra-carpatice ale Daciei. În fapt, convertirea generală a goților la creștinism s-a produs abia după stabilirea lor în Imperiu (sudul Dunării), în 376, acțiunea de evanghelizare a lui Wulfilas, în secolul IV, a avut rezultate nesemnificative. Creștinismul nord-dunărean de origine latină, ca și cel primit de vizigoți în masă, în sudul Dunării, de factură greco-orientală, au evoluat independent, fără influențe reciproce, în împrejurări istorice diferite. Să reținem că, în secolele IV-V, toate vestigiile creștine aparțineau autohtonilor, dintre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
întunecată, ce avea să înceapă în secolul al VII-lea.44 Creștinismul în nordul Dunării în secolele V-VI Intervalul care se deschide cu invazia hunilor, spre sfârșitul secolul al IV-lea, marchează începutul unei noi etape în istoria spațiului nord-dunărean. Consecințele provocate de impactul invaziei popoarelor stepei conduse de huni au fost devastatoare: abandonarea orașelor, instalarea modului de viață rural, începutul uniformizării civilizației locale. În același timp, a continuat generalizarea romanizării, ceramica dacică se diminuează sau dispare, are loc încetarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o jumătate de secol a creștinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte și interferențe spirituale, dar și accentuarea diferențelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus christianus, iar barbarus paganus, romanitatea și creștinismul unei părți a populației nord-dunărene au constituit elemente de individualizare și personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creștin era opus lui păgân (necreștin, necredincios). Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic și militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie și de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
era opus lui păgân (necreștin, necredincios). Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic și militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie și de Jos, a dus la instalarea unei perioade de liniște, a deschis o etapă nouă în istoria spațiului nord-dunărean, pe plan istoric și religios. Continuarea răspândirii creștinismului în sânul populației din nordul Dunării, după mijlocul secolului V, a fost un fenomen intern, în primul rând, datorită "roirii" unor comunități în apropierea vechilor orașe sau în alte zone, generalizarea ruralizării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
integrare a celor de altă credință sau etnie. Paradoxal, migrațiile barbare s-au soldat cu triumful romanității creștine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoștea sub Justinian mari reușite, epocă de reafirmare a superiorității romane prin valorile creștinismului, latinofonii creștini nord-dunăreni au fost adevărați "apostoli" anonimi printre păgânii alături de care conviețuiau. Pierderea specifității obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie și a celor sarmatice în nord -vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creștinarea acestor populații de către romanici, aceeași

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
454-600, în spațiul carpato-dunăreano-pontic, au existat condiții favorabile pentru consolidarea comunităților existente și creștinarea locuitorilor din nordul Dunării încă păgâni. Dar acești factori n-au acționat cu aceeași intensitate și durată în întregul interval de timp și pe ansamblul teritoriului nord-dunărean. Atmosfera favorabilă răspândirii creștinismului la nordul Dunării de Jos este dovedită de numărul mare de obiecte creștine sau cu semne creștine descoperite în provinciile istorice românești. În fosta provincie Dacia, obiecte creștine s-au aflat mai ales în așezări de pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștinarea unei mari părți a populației din această zonămenționăm următoarele așezări: Traian (jud. Bacău), Davideni (jud. Neamț), Botoșana (jud. Suceava), Ruginoasa (jud. Iași), Cândești (jud. Vrancea), Fălciu și Dodești (jud. Vaslui), Oncești (jud. Bacău), Cucorăni (jud. Botoșani). Concluzie: istoria creștinismului nord-dunărean, după mijlocul secolului al V-lea, evidențiază că prezența obiectelor creștine pe teritoriul fostei provincii este un semn indubitabil al continuității populației daco-romane, singura creștină în această zonă. Aceasta realitate pune în lumină legătura indestructibilă dintre romanizare și creștinare, pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
știm mai nimic despre ea, anumite nuclee creștine zonale erau păstorite de horepiscopi (în limba română "piscupi"). Consolidarea organizării bisericilor (comunităților) extra-carpatice s-a înfăptuit prin întărirea legăturilor cu cele din Imperiu, în urma a două evenimente importante pentru istoria creștinismului nord-dunărean. În primul rând, recunoașterea prin deciziile conciliului IV Chalcedon (451) a jurisdicției arhiepiscopiei de Constantinopol asupra diocezei Thracia și a "ținuturilor barbare" teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda și Scythia Minor și înființarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
arhaice, din secolele IV-VI. 56 Respectivele cuvinte românești nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun al creștinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba și Dacia nord-dunăreană. Bogăția terminologiei creștine românești este o dovadă că locuitorii romanizați (străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
provincii, în lumea dacilor liberi. Istoricul D. Protase spune: "Creștinismul (ca formă universală) și romanizarea (ca mutație etno-culturală) pe pământul Daciei au mers mână în mână și s-au completat reciproc, reprezentând pilonii de rezistență și dăinuire ai întregii romanități nord-dunărene în fața pericolului triburilor migratoare. Prin creștinismul răspândit în limba latină s-a constituit și consolidat populația romanică nord-danubiană, singura creștină în afara Imperiului, la Dunărea de Jos și mijlocie, populație care va deveni cu timpul poporul român. Românii, ca popor, s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
directă dependență de biserica-mamă, misionară, din Dacia sud-dunăreană și Moesia superioară, episcopii din dreapta fluviului și-au extins jurisdicția și în stânga acestuia. Concluzia fundamentală este că romanitatea și creștinismul sunt născute și crescute în chip firesc, încet și tainic în Dacia nord-dunăreană și nu aduse mai târziu din alte părți. Aceasta a fost posibil, deoarece noi am trăit, până în secolul al VII-lea, în continuitate fizică și sufletească cu patria noastră mamă, italo-illyrică. Pârvan încheie astfel aprecierile sale față de creștinismul daco-roman: atunci când

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romanității dunărene, sub aspect religios, al creștinismului, s-au soldat cu dispariția organizării bisericești pe linia Dunării și încetarea legăturilor dintre creștinătatea nordică și cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjucturale, dar ele au probat profunzimea creștinismului nord-dunărean și rolul său în menținerea identității etno-lingvistice și spirituale ale autohtonilor. Mai întâi, credințele, ideile și practicile religioase ale populațiilor care au pătruns în nordul Dunării. Crișana, Banat și valea Mureșului mijlociu erau controlate, în secolele VII-VIII, de avari, influența

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
eventuale au făcut ca liturghia, riturile, practicile bisericești locale să nu fie mereu acelea ale Bisericii universale. 64 În domeniul funerar, se constată o varietate de rituri, în secolele VII-X, semn indubitabil al îmbogățirii peisajului etnic și religios al spațiului nord-dunărean în aceste secole: alături de morminte de înhumație, sunt și numeroase morminte de incinerație, datate din secolele VIII-IX și IX-X. În Muntenia și Oltenia, domină mormintele și necropolele de incinerație sau birituale. Aceste morminte s-au aflat la Stoicani (jud. Galați

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limbă, care, prin structură gramaticală și lexic de bază, se individualiza ca una neoromanică, respectiv, româna, și, pe de altă parte, începutul penetrației vocabulelor slave în limba română, în anii 800-900, secolele IX-X. În acest context, viața religioasă a populației nord-dunărene a jucat un rol excepțional. Astfel, în secolele V-VI, s-a încheiat bilingvismul și încorporarea în latinitate a celei mai mari părți a populației din nordul Dunării. Generalizarea creștinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nordul Dunării. Generalizarea creștinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai acestui proces. Schimbările survenite în evoluția de ansamblu a limbii, în secolele VII-X, au avut rezonanță și în limbajul religios. În acest interval, liturghia din biserica nord-dunăreană se făcea în latină (latina vulgară), dovadă conservarea în scrierile bisericii medievale a expresiei liturghice "Doamne meserere" (cf. Petre Ș. Năsturel). Pe de altă parte, de la o anumită dată, secolele VIII-IX, unele momente ale liturghiei (predica) se desfășurau în română

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
p. 287-291. 24. Ibidem, p. 292-296. 25. Ibidem, p. 296-301. 26. Ibidem, p. 302-305. 27. Ibidem, p. 325-331. 28. Ibidem, p. 331-334. 29. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 109-110. 30. I. Rămureanu, Mișcarea audienilor în Dacia pontică și nord-dunăreană (sec. IV-V), în B.O.R., 1978, nr. 9-10, p. 1053-1070; Emilian Popescu, Creștinismul în părțile Buzăului până în secolul al VII-lea, în vol. Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților, vol. I, Buzău, 1983, p. 259-277; Vasile Gh. Sibiescu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]