5,851 matches
-
e drept sunt în alb/negru, dar mai apar pete de culoare: o femeie și un pat (color), un personaj negativ, o rochie roșie, sângele (rar cromatica lui firească, de obicei alb sau chiar galben). Acest detaliu e esențial, pentru că pelicula, după cum spuneam, e muiată în sânge, ultracrudă, dar cromatica antirealistă îți facilitează într-o oarecare măsură ingerarea acestei violențe. Când eroii sunt în pragul decesului, se trece la forme: fondul e negru, personajele albe, și senzația e de umbre chinezești
Orașul Păcatului, zis și al Virtuozității by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11591_a_12916]
-
o succesiune filmică de cadre de benzi desenate, neținându-se întotdeauna seama de regulile de bază ale racordurilor. Ei bine, era de așteptat, nici montajul nu e lipsit de eliptism. Ceea ce e obligatoriu de spus și întru lauda actorilor: grosul peliculei s-a filmat cu ecran verde. Cam atât aveau actorii drept decor, restul fiind efecte digitale, pe care Rodriguez le manipulează expert. Ele explică și mizanscena superstilizată. Într-un cuvânt, merită văzut.
Orașul Păcatului, zis și al Virtuozității by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11591_a_12916]
-
a fost retipărit (pentru a câta oară?) într-o grafică de lux, cu un apendice masiv de note. Nu tot ce se spune în ocazia festivă e literă de aur, am înregistrat și alunecări în stereotipie sau în stridență. O peliculă despre tinerețea autorului, anunțată cu tam-tam, m-a dezamăgit, personajul tresaltă spasmodic, se aruncă pe jos în accese de furie și de disperare, își șterge mereu fruntea de șiroaiele de sudoare. Lipsește din evocare efervescența ideilor prin care liceanul precoce
Anul Schiller ,Să sfidăm letargia!" by S. Damian () [Corola-journal/Journalistic/11594_a_12919]
-
din comoditatea criticilor, a ajuns să obțină un loc sub termenul-umbrelă La Nouvelle Vague. Conștiincios din fire, Resnais a început cu scurtmetraje, dintre care unul i-a aruncat în poală un Oscar, la infima vârstă de 26 de ani. Din cauza peliculei Noapte și ceață din 1955 a avut probleme cu autoritățile. El intercalase imagini filmate în lagărele naziste cu unele ale acelorași locuri post-factum, filmate într-un travling prelungit și meditativ. Dar existau și câteva imagini interpretate ca șopârle la adresa colaboraționismului
Din operetă în musical by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11612_a_12937]
-
Dar doar n-o s-o transpună într-un musical banal și sincopat, în care spectatorul să se plictisească de dialoguri artificiale și să aștepte plictisit următoarea melodie, doar doar l-o mai scoate din amorțeală. Dacă la asta vă așteptați, pelicula vă va dezamăgi. Dar mai ridicați ștacheta, și veți vedea ce poate un regizor supradotat să facă dintr-un gen relativ desuet. Adjectiv care acoperă și opereta care a servit drept scenariu (doar a avut premiera în 1925!), și musicalul
Din operetă în musical by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11612_a_12937]
-
ele. Sunt rezultatul perspicacității într-ale exegezei ale unui reputat critic american de film, Jonathan Rosenbaum. Pentru început, califică filmul drept capodoperă și deplânge faptul că el nu va fi difuzat la "cinematografele comerciale" din S.U.A. Prin ochii lui Rosenbaum, pelicula e un omagiu adus musicalurilor clasice hollywoodiene. Dar nu doar atât. Conține aluzii la lumea teatrului, o intrigă de farsă tipic franțuzească, personaje care transcend stereotipia și o lecție de istorie: deși amănuntele din 1925 sunt respectate fidel, creația lui
Din operetă în musical by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11612_a_12937]
-
Se crede că prin cuvinte oamenii pot exprima mai mult decît prin gesturile lor sau prin mișcările corpului.Nu-i adevărat! Acord o mare atenție răspunsului la întrebarea " ce-mi poate spune corpul?" Descifrarea acestui limbaj și fixarea lui pe pelicula fotografică - mi se pare de maximă importanță. Metamorfozele limbajului corporal sunt flagrante mai ales în imaginile din albumul Urmele Puterii. La sfîrșitul seriei de portrete, Gerhard Schröder adoptă atitudinea unui manechin, ținîndu-și trabucul în dreptul feței ; la începutul carierei, brațele îi
Cu Herlinde Koelbl despre Forța privirii by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/11616_a_12941]
-
ale culturii noastre contemporane. De ce în fotografiile mele oamenii nu rîd, vă pot spune: le cer persoanelor al căror portret îl realizez o privire calmă, deschisă, nu o gură care rîde. Doresc să fixez persoana în toată autenticitatea ei pe peliculă, și nu o fizionomie de show. R.B.: Si acum ultima întrebare : credeți în forța privirii sau în cea a momentului, a clipei? H.K.: În amîndouă. Îmi amintesc de oameni pe care i-am zărit o clipă și această imagine mi-
Cu Herlinde Koelbl despre Forța privirii by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/11616_a_12941]
-
bogăție. Prin repetiție omorul se banalizează, iar către final lui Tony Montana (Al Pacino) îi e totuna dacă moare sau nu, totul e să ucidă el cât mai mult. Aici se produce efectul de detașare, într-o mișcare inversă față de pelicula anterioară. Pentru Tony, cei pe care îi anihilează sunt dezumanizați dinainte, îi tratează cum un copil i-ar trata pe niște extratereștri dintr-un joc video. Și totuși personajul e uman, atât de uman încât face plauzibilă o astfel de
Violența de la ordinea zilei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11637_a_12962]
-
violența verbală este utilizată aici nu pentru un bombardament cu vulgarități, ci, paradoxal, pentru că e un semn al libertății de exprimare, atât de cenzurată în S.U.A. Oricum conexiunea dintre violență și media e una corelativă, nu cauzală, demonstrează studiile sociologice. Peliculele trecute în revistă atestă ceea ce Olivier Moeglin numește "hiperviolența specifică cinematografului anilor '90". Pe fondul ei a apărut un nou tip de erou care nu e în totalitate negativ, această fațetă îi e explicată prin circumstanțe atenuante și prin "cârlige
Violența de la ordinea zilei by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11637_a_12962]
-
Oleg Mutu, n.m) nu prea l-am iertat. Oleg a făcut imaginea și a reușit o performanță...Mie îmi place foarte mult, adică sînt foarte încîntat de ce a făcut Oleg acolo. Dar la început, cînd am făcut testele de peliculă, și am folosit diferite ecleraje, ca să vedem cum dă cu aia, cum dă cu aia...Eu am ales exact imaginea care nu avea deloc ecleraj, nu avea deloc lumină. Și asta l-a cam distrus pe Oleg, dar a reușit
Interviu cu regizorul Cristi Puiu - De la Cannes la Iași by Laura Guțanu () [Corola-journal/Journalistic/11636_a_12961]
-
producătorii autohtoni luați laolaltă. Fapt comic, dacă e să mă gândesc la un discurs ținut de managerul unui lanț de cinematografe, cu ocazia deschiderii Festivalului de Film European. Respectivul domn afirma că la ora actuală, Europa produce anual mai multe pelicule decât Hollywoodul, și totuși ultimele sunt cele mai vizionate pe vechiul continent. Totuși, și pe vremea lui Pathé, se forma o gașcă americană de studiouri (pe scurt, Edison, Biograph și Vitagraph) care puneau bazele hegemoniei de mai târziu. Pe la începutul
La început a fost fotografia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11659_a_12984]
-
Simona Vasilache Pe o peliculă privită în zare, peisajul stă, mai totdeauna, în umbra portretului. Altfel spus, puterea măritoare a istoriilor literare alege, dar nu de tot, textele (și autorii...) de contexte. Așa că între scriitorul "rupt", în medalion, din fotografia de familie și planul, ușor
"Lupii" sub lupă by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/11669_a_12994]
-
Alexandra Olivotto Mizasem pe Festivalul European de Film. Fonduri erau, pelicule din belșug. Deciziile organizatorilor m-au cam băgat în ceață însă, ca și faptul că așteptau un public restrâns: presei i s-a rezervat un singur rând de scaune, asta la cinema "Studio", care nu e tocmai un multiplex gigant
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
Era vorba de Ken Loach, regizor britanic cu un pomelnic de premii, impresionant prin asiduitatea cu care a refuzat orice contact cu Hollywoodul. Până aici, bravo lui! Ceea ce depășește puterea mea de înțelegere e de ce s-a deschis festivalul cu pelicula sa intitulată Ae fond kiss. Care, departe de a fi de calitatea la care mă așteptam, a reușit să câștige aprecierea juriului de la Cesar pentru că la modă e corectitudinea politică, iar Europa trebuie să se arate deschisă, dacă nu la
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
a pierdut Ursul de aur, câștigând în schimb un soi de premii minore, pe post de consolare: "Premiul juriului ecumenic" și cel acordat de ghilda germană a cinematografelor care difuzează filme de artă. Sau așa ceva. Firește, țin cu juriul berlinez, pelicula n-ar fi meritat nici atât. Oricum, ideea e că organizatorii festivalului și-or fi zis că difuzarea unui astfel de film ar putea cosmetiza problemele etnice ale României sau cum? Pe scurt, lungmetrajul e slab, demonstrează din nou că literatura
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
fost manechin. Dar ea joacă excelent, în timp ce el face un rol la fel de emotiv ca o cărămidă. Tot în cadrul acestui festival s-a difuzat și Notre musique, ultima creație a celebrului Jean-Luc Godard, liderul curentului "Nouvelle Vague". E a 89-lea peliculă a sa. Care demonstrează că un regizor bun îmbătrânește în maniera vinului. Nu că Godard ar fi mai slab ca scenarist, adaug după vizionarea acestui film. Cred că e cel mai bun scenariu pe care l-am "auzit" în ultima
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
într-un univers populat majoritar de "așa nu!": acela al adaptărilor cinematografice. Care dau deseori cu dreptul în stângul, nesatisfăcându-i pe cititorii textului inițial din cauza nerespectării sale și nemulțumindu-i pe cei care nu l-au citit care găsesc pelicula mult prea livrescă. Sally Potter, regizoarea și scenarista lui Orlando pare să lucreze ceva mai subtil cu proza. În acest sens, între filmul britanic și cel românesc, "Pădurea spânzuraților", se poate stabili o analogie pe care tematica ar părea că
Orlando, peliculă feministă (II) by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11730_a_13055]
-
sută la sută: printr-un mixaj inspirat al codurilor, se ajunge la "încețoșarea" granițelor dintre realitate și film, adică exact ce făcuse Woolf cu linia de demarcație dintre literatură și realitate. Încorporând codurile realismului, Orlando depășește statutul de fantezie al peliculei, statut care funcționează cam ca Disneylandul menționat de Baudrillard: fiind definit ca fantezie, el susține statutul de "realitate" a ceea ce e dincolo de limita Disneyland. În acest caz, filmul lui Potter acționează după regulile logicii exterminării propriului referent: realitatea nu mai
Orlando, peliculă feministă (II) by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11730_a_13055]
-
o satisfacție - ca să îi dau înainte în cheia articolului precedent - care ține de solidaritatea de gen: iată ce pot face eforturile unite a două românce, despre care tind să cred că au argint viu în vene, nu sânge. Au adus pelicule, deja prezentate la Cannes, Berlin, Locarno sau Edinburg și aflate în turnee pe a căror hartă România nu figurează, dovedind că și cinefilii autohtoni pot fi satisfăcuți. Nu de festivalul britanic sau cel francez, care beneficiază de alte facilități, ca să
B-Est, cât de bine se poate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11752_a_13077]
-
Nu totul a mers ca pe roate, dar aș vrea să văd o primă ediție a vreunui festival care atinge acest record. Nu m-au impresionat doar eforturile organizatoarelor, ci și gustul educat de care au dat dovadă în selectarea peliculelor. Dar, destul despre festival, că s-a mai scris. Să intrăm în pâine, în cazul de față, în filme, de preferință cu ceva unelte analitice. Trei premii (al criticii, pentru regie și cel mai bun actor) au fost cumulate de
B-Est, cât de bine se poate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11752_a_13077]
-
a evenimentelor din 11 septembrie, cu anumite propteli documentare: fiecare dintre arhitecții atacului e introdus printr-un freeze-frame, există și niște grafică pentru a ajuta spectatorul să urmărească dezvoltarea relațiilor dintre personaje sau complicatele trasee internaționale pe care le parcurg. Pelicula ascunde, îndărătul unei regii sobre și economicoase, o doză consistentă de finețuri, insesizabile inițial pentru că filmul "te prinde", iar ritmul narativ nu duce lipsă de accelerație. Un exemplu de subtilitate e și în titlu: toată conspirația ia naștere pe teritoriu
B-Est, cât de bine se poate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11752_a_13077]
-
Când vezi o asemenea atrocitate, e greu să nu dezumanizezi persoanele din spatele genocidului. Să îți fie dificil să îi concepi în termeni de student, profesor, frate, fiu, iubit, credincios. Or, și asta mi se pare cea mai importantă victorie a peliculei, ea reușește să explice asta într-un mod rezonabil, fără a cădea în capcana psihologizării. Grupul de rugăciune și dezbateri din care fac parte viitorii teroriști urăște materialismul occidental, și sfârșește nu în asceză - care ar fi varianta bună - ci
B-Est, cât de bine se poate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11752_a_13077]
-
Încep să cred că reînnoirea filmului de dragoste vine din Asia. O altă particularitate a acestui lungmetraj e că fiecare segment dintre cele trei e regizat de o altă persoană (adică un taiwanez, un chinez și un japonez), și totuși pelicula are o coeziune aparte, care merge de la tematică - cele 2 personaje au fiecare altă naționalitate - la mod de filmare la montaj. Surprinzător e că se reușește revigorarea unor clișee, de genul monologului interior al personajului. Maniera e genială prin simplitate
B-Est, cât de bine se poate by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11752_a_13077]
-
XVIII și se naște în prezent. Tilda Swinton, actrița preferată a lui Greenaway, interpretează rolul principal și când Orlando e bărbat, fără a face vreun efort (de genul barbă falsă) pentru a-și masca feminitatea. Cum era și de așteptat, pelicula e ecranizarea romanului omonim de Virginia Woolf, o pionieră a acestei mișcări, contestată de membrele celui de-al doilea "val" al feminismului și reabilitată de reprezentantele celui de-al treilea. Greu de adaptat, din cauza numeroaselor pasaje lirice și din cauza stilului
Orlando, peliculă feministă (I) by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11774_a_13099]