237 matches
-
După cum sună, seamănă cu mumbar. Ar trebui să Încercați Într-o zi, e foarte bun. — Și el e armean? a Întrebat În șoaptă doamna Grinnell când Mustafa a ieșit din Încăpere. — Sigur că nu, a zis Rose cu o voce pierită. Doar că au unele lucruri În comun. Soneria a sunat ascuțit, smulgând-o pe Armanoush din transa ei și făcându-i pe toți ceilalți să tresară cuprinși de panică. Nu era nici măcar șapte. Punctualitatea, după cât se părea, nu era una
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
Cristina se furișă afară din odaie și se duse la portița de lângă grajd, unde o aștepta pădurarul. Cum deschise, îl și cuprinse cu amândouă mânile de grumaz. Și dintrodată se simți strânsă lângă tașca cea înflorită cu alămuri. Cu răsuflarea pierită, i se păru că moare. Dar învie îndată, fericită și înfiorată. — Avem în podul grajdului, în fân, un loc ascuns... îi șopti ea. Și se sui întăi ea pe scară în pod; și pătrunse după dânsa, în mirodenia fânului, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
stană pe covorul lui. Allah îi trimitea pedeapsă cumplită, căci porunca sa pricinuise jertfa unui nevinovat și acel nevinovat era copilul său. Și-a stăpânit geamătul lăuntric, și-a încleștat în ghiare barba. Nu mai era nimic de făcut. Cei pieriți nu se mai înalță din sângele lor. Soarta îi hotărâse asemenea crâncen ceas, pentru păcate și greșeli trecute. Mai fericit era mortul care se ducea să fie încununat cu lumină la scaunul lui Allah, decât măria sa care, pe acest ticălos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Că tu vrei să te căsătorești“, a mai spus Andrei. „De aceea să-l obțină.“ A venit lângă el, s-a așezat pe marginea sofalei, i-a mângâiat cu vârfurile degetelor brațul. „O, Doamne, o, Doamne!“, zicea cu o voce pierită. S-a ridicat din nou, parcă nu mai știa ce face, continuând să murmure „o, Doamne!“ și-a turnat puțin vin din sticla așezată pe birou și a dat peste cap paharul. S-a aplecat să dea drumul picupului și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
lăptoasă care a trezit în mine un gând mai vechi, al luminii fierbinți din ziua în care am fost aici ultima oară astă-vară, când pretutindeni în jur era iarbă multă, mai verde și mai multă decât firele astea puține și pierite, și te vedeam atunci. Dar toate erau undeva, în gândurile mele din spate, pentru că te mai vedeam și cum erai astă-noapte, în rochia cu umerii și spatele gol, transpirată de fericire, și mă vedeam și pe mine obosit și chinuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
În pragul ușii pe care o deschidea cu nedumerire se ivea Ioana Sandi, cu obrajii înroșiți de ger, cu căciula de blană îndesată peste urechi, înfofolită în fular, speriată de gestul ei. „Mă bați?“, șoptea. „Nu. Intră.“ Cu o expresie pierită își lăsa în hol hainele groase, intra cu pași mărunți în camera lui, se așeza pe un scaun pliant. „Ai să mă-njuri că nu te-am anunțat“, spunea. „Nu. Dar nu-mi place să fiu luat prin surprindere, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Dionisie și prietenul său Malhus, iar ceva mai Încolo, Ioan, cuviosul păstor cu al său cîine, Kitmir. Sub pleoapele plumbuite, Îngreunate de oda somnului, sub pleoapele lor aghesmuite cu balsam și cucuta visului, nu se Întrezărea semiluna verzuie a ochilor pieriți, căci bezna era deplină, bezna jilavă a timpului, negura veșnică a grotei. De pe ziduri și din bolta peșterii se prelingea apa veșniciei, susurînd lin pe vîna stîncii, precum sîngele În venele adormiților, iar uneori stropii cădeau pe trupurile lor trudite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
binecuvîntat!“ Oare lui, lui Dionisie, Îi vorbea, ori visul sau nălucirea Îi mai jucau o farsă? Privind neîncrezător În ochii tînărului observă cum ochii aceia temători, oarecum rușinați, Îi căutau privirea cu o semeție tinerească. Și văzu Dionisie, privindu-l pierit, văzu cum buza de sus i se mișca laolaltă cu barba roșiatică, deslușind din gura tînărului aceleași vorbe, Înainte ca auzul să-i dea de știre: „Oh, fii binecuvîntat!“ Dacă era o batjocură, o Împunsătură, dacă era glasul visului său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
din gura tînărului aceleași vorbe, Înainte ca auzul să-i dea de știre: „Oh, fii binecuvîntat!“ Dacă era o batjocură, o Împunsătură, dacă era glasul visului său lăuntric ori glasul nălucirii sale lăuntrice? Iar Dionisie: „Cine ești?“ cu o voce pierită, minunîndu-se și el de ce-i ieșise. Dar parcă privirea semeață dispăru din ochii aceia albaștri pe care și-i lăsă În jos, coborîndu-și genele, și ele roșiatice la vîrfuri, așa că doar buzele Începură iar să fremete: „Oh, fii binecuvîntat! SÎnt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
orgoliu tetrebic (ca să citez versurile sale). Numai că sufletul lui Mendel Osipovici nu era o taină pentru mine. SÎnt convinsă, domnule, Încă sînt convinsă că, dacă ar fi fost vorba de o Liebesbrief, nu m-aș fi simțit umilită sau pierită, aș fi fost În stare să-i iert „patosul coribantic“ În numele iubirii noastre unice și singulare, i-aș fi iertat, cred, orice necredință - poeților și zeilor li se iartă orice. Dar faptul că discuta În scrisoare cu tînăra făptură despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
că ținea ochii deschiși. - Eleanor! a strigat el. Ea n-a răspuns, dar buzele i s-au mișcat și ochii i s-au umplut imediat de lacrimi. - Eleanor, ai pățit ceva? - Nu, cred că nu, a răspuns ea cu voce pierită și a izbucnit În plâns. Calul meu a murit? - Doamne! Sigur că da. - Ooo! s-a văitat fata. Credeam că sar și eu. N-am știut... El a ajutat-o blând să se scoale și a ridicat-o pe șaua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
prea curând și asta o să apună, Șoptind vorbe de-alint peste susurul eternității... Tinerețea fiind banul cu care am cumpărat Încântare din lună.“ O POEZIE TRIMISĂ DE AMORY LUI ELEANOR, INTITULATĂ DE EL FURTUNĂ DE VARĂ „Vânturi subțiri, un cântec pierit și frunze căzând, Vânturi subțiri și, departe, un râset pierit... Și ploaia, și peste câmpii o voce chemând... Norul nostru gri s-a umflat, grăbit se ridică, Alunecă agitat peste soare, surorile pe aripi purtând. Umbra unei porumbițe pică Jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
A zilei, lunecă În jos pe dealurile visătoare, cu luciu de lacrimă, S-acopere verdele straniu cu coama-i roșcată... Iubirea de ce vine după, iubirea de asfințit... Copacii, tăcuți până la ultimul vârf... fără patimă... Vânturi subțiri și, departe, un râset pierit...“ CAPITOLUL 4 ÎNFUMURATUL SACRIFICIU Atlantic City. La sfârșitul zilei, Amory se plimba pe promenada de scânduri, calmat de necontenita tălăzuire a mării, adulmecând mirosul pe jumătate funebru al brizei sărate. Marea, se gândea el, Își păstrează amintirile mai profund decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
năuc la chipul lui Riku, la copiii săi și la unchiul așezat lângă vatră. Servitul mesei era treaba însoțitorilor fiecăruia dintre soli în parte, dar Yozō, când îi aducea samuraiului mâncarea clătinându-se pe picioare, avea și el o față pierită și vlăguită de la răul de mare. Orice i s-ar fi adus, samuraiul n-avea deloc poftă de mâncare, dar se încuraja singur zicându-și că trebuie să mănânce ca să-și poată îndeplini sarcina însemnată care i se dăduse. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
de pe scaun. Te așteptam cu toții să vii cu vești bune. Îl rugă să se așeze pe scaunul pe care stătuse el. Ca de obicei, Velasco zâmbea. Dar zâmbetul său era acum trist și neputincios. Dragii mei, răspunse el cu voce pierită. S-a întâmplat un lucru despre care trebuie să vă vorbesc. Samuraiul se uita scrutător la Velasco. Ca să-și alunge presimțirea de rău augur care-i încolțea în suflet, își întoarse fața către însoțitorii care stăteau așezați pe podea. Simțeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
alte meleaguri îndepărtate. Păsări care văzuseră multe țări și multe orașe. Așa era și el. Iar acum se îndrepta din nou către un alt meleag necunoscut... — De aici încolo... vă va însoți El. Se auzi dintr-o dată în spate glasul pierit al lui Yozō. — De aici încolo... vă va sluji El. Samuraiul se opri în loc, se uită înapoi și își plecă adânc capul. Apoi se îndreptă de-a lungul coridorului înghețat către sfârșitul călătoriei sale. Se hotărî ziua execuției. Cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
-i așa? — Da, răspunse Fanny, deschizându-și geantă diplomat subțire. — Nu mi-ați cerut permisiunea. — Are vreo importanță? — N-aveați dreptul. — Nu m-ați prevenit că tot ceea ce discutăm trebuie să rămână între noi. — Știu, dar... îngaimă Eleanor cu glas pierit. — Dar ce? De ce-a trebuit să-mi povestiți toate chestiile astea? — Am fost supărată. — Erați șucărita pe soțul dumneavoastră, așa că mi l-ați vândut, conchise Fanny, băgând reportofonul în geantă și închizând-o. — Dați-mi casetă. Sau ștergeți partea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1918_a_3243]
-
mine, că dacă nici unul din voi nu stie care-i tatăl, o să salvăm trioul nostru. Știi cum e - ca-n povestea cu glonțul orb din plutonul de execuție. Sau dimpotrivă, adaugă ea după o clipă de gandire. — Eu... eu... îngaimă pierit Șam. Eram o tânără la ananghie, cuprinsă de panică. Nu voiam decât să nu fiu însărcinată. Ulterior însă am trecut printr-o depresie foarte serioasă. Într-o zi - asta se-ntâmplă când erai plecat la bursă în America - i-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1918_a_3243]
-
a lăsat asupra noastră. Adrian o să-mi vorbească din nou și o să facem ordine în viețile noastre. — Și dacă n-o să faceți? Atunci s-ar putea să-ți fiu recunoscătoare pentru camera ta de oaspeți, răspunse ea cu un zâmbet pierit. Șam se așeza pe canapea. — La ce oră sosesc de regulă ziarele? — Nu se știe niciodată. Depinde de domnul Barnes - dacă vine să ni le aducă cu dubita sau își trimite băiatul cu bicicleta. Cand te-am auzit sosind, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1918_a_3243]
-
Dionisie și prietenul său Malhus, iar ceva mai Încolo, Ioan, cuviosul păstor cu al său câine, Kitmir. Sub pleoapele plumbuite, Îngreunate de oda somnului, sub pleoapele lor aghesmuite cu balsam și cucuta visului, nu se Întrezărea semiluna verzuie a ochilor pieriți, căci bezna era deplină, bezna jilavă a timpului, negura veșnică a grotei. De pe ziduri și din bolta peșterii se prelingea apa veșniciei, susurând lin pe vâna stâncii, precum sângele În venele adormiților, iar uneori stropii cădeau pe trupurile lor trudite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
binecuvântat!“ Oare lui, lui Dionisie, Îi vorbea, ori visul sau nălucirea Îi mai jucau o farsă? Privind neîncrezător În ochii tânărului observă cum ochii aceia temători, oarecum rușinați, Îi căutau privirea cu o semeție tinerească. Și văzu Dionisie, privindu‑l pierit, văzu cum buza de sus i se mișca laolaltă cu barba roșiatică, deslușind din gura tânărului aceleași vorbe, Înainte ca auzul să‑i dea de știre: „Oh, fii binecuvântat!“ Dacă era o batjocură, o Împunsătură, dacă era glasul visului său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
din gura tânărului aceleași vorbe, Înainte ca auzul să‑i dea de știre: „Oh, fii binecuvântat!“ Dacă era o batjocură, o Împunsătură, dacă era glasul visului său lăuntric ori glasul nălucirii sale lăuntrice? Iar Dionisie: „Cine ești?“ cu o voce pierită, minunându‑se și el de ce‑i ieșise. Dar parcă privirea semeață dispăru din ochii aceia albaștri pe care și‑i lăsă În jos, coborându‑și genele, și ele roșiatice la vârfuri, așa că doar buzele Începură iar să fremete: „Oh, fii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
orgoliu tetrebic (ca să citez versurile sale). Numai că sufletul lui Mendel Osipovici nu era o taină pentru mine. Sunt convinsă, domnule, Încă sunt convinsă că, dacă ar fi fost vorba de o Liebesbrief, nu m‑aș fi simțit umilită sau pierită, aș fi fost În stare să‑i iert „patosul coribantic“ În numele iubirii noastre unice și singulare, i‑aș fi iertat, cred, orice necredință - poeților și zeilor li se iartă orice. Dar faptul că discuta În scrisoare cu tânăra făptură despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
din cele mai dragi vedenii. În fast minuscul de regină Mab, o văd biruind cursul pe nobila și viteaza cățea terrieră Miss - dragostea și mândria mea - dintre tulpanele și iazmele depărtărilor de unde, ca pe o linguriță de argint inima-mi pierită o strigă, sorbind-o. Dar, ca moliftul în iarnă, incoruptibilă esență, această Moldovă există în orașul potrivnic al lui Bucur, întrunită în omul placid și primitor, cu taine de voaluri riverane din care pentru unii se desface pierzare, pentru alții
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
lui Radu. Iubirea ei pentru el se tulbură puțin, dar nu luă deocamdată nici o hotărâre. -Dacă așa stau lucrurile, lasă soarta să-și urmeze cursul, zise Ramona blând. -N-am încotro, cuvinte abia înțelese de Ramona din cauza vocii lui aproape pierite. Lacrimile au început să inunde fața Ramonei, ea se aproprie de Radu și-l sărută pe față. în acel moment și el dădu drumul lacrimilor, care până atunci fuseseră reținute cu greu. După ce se mai liniști puțin, Radu întrebă trist
Preţul răzbunării by Moldovan Ioan Mircea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91493_a_92399]