281 matches
-
universului. A existat o teorie că materia întunecată constă din obiecte MACHO (în ) — obiecte neluminoase dar masive, cum ar fi piticele roșii și planetele din regiunile exterioare ale galaxiilor. HDF a arătat, însă, că nu există un număr semnificativ de pitice roșii în regiunile exterioare ale galaxiei noastre. HDF a reprezentat un punct de cotitură în cosmologia observațională și încă rămân multe informații de obținut din aceste imagini. Din 1995, acea secțiune de spațiu a fost observată de multe telescoape terestre
Hubble Deep Field () [Corola-website/Science/311775_a_313104]
-
cerul nocturn precum și unul dintre cele mai studiate obiecte cerești. Ea a dezvăluit astronomiei mult despre procesul formării stelelor și a sistemulor planetare aflate jurul lor, din nori de gaz și praf. Astronomii au observat în mod direct discuri protoplanetare, pitice brune, mișcări intense și violente de gaz precum și efectele ionizării fotonilor în jurul stelelor masive din nebuloasă. Nebuloasa face parte dintr-o nebuloasă și mai mare numită Norul molecular complex din Orion. Acesta se întinde pe tot volumul constelației Orion și
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
pentru observații panoramice”, un instrument al telescopului spațial Hubble, a capturat cea mai detaliată imagine a nebuloasei de până acum. Imaginea a fost luată în timpul a 104 orbitări ale telescopului, capturând peste 3 000 de stele până la magnitudinea 23, inclusiv pitice brune care probabil alcătuiesc un sistem binar. Un an mai târziu, oamenii de știință care lucrau cu telescopul spațial au anunțat pentru prima oară masa unui sistem binar eliptic format din două pitice brune, 2MASS J05352184-0546085. Perechea din nebuloasa Orion
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
000 de stele până la magnitudinea 23, inclusiv pitice brune care probabil alcătuiesc un sistem binar. Un an mai târziu, oamenii de știință care lucrau cu telescopul spațial au anunțat pentru prima oară masa unui sistem binar eliptic format din două pitice brune, 2MASS J05352184-0546085. Perechea din nebuloasa Orion are o masă aproximativă de 0,054 M respectiv 0,034 M și o perioadă orbitală de 9,8 zile. În mod surprinzător, cea mai masivă s-a dovedit a fi și cea
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
LISA Pathfinder), aceasta urma a fie lansată la sfârșitul lui 2009. Observarea undelor gravitaționale promite să completeze observațiile din spectrul electromagnetic. Se așteaptă obținerea de informații despre găurile negre și despre alte obiecte dense, cum ar fi stelele neutronice și piticele albe, despre unele feluri de implozii supernova, și despre procesele ce se desfășurau la începutul genezei universului, inclusiv urmele unor ipotetice corzi cosmice. Când un obiect devine suficient de dens, relativitatea generală prezice formarea unei găuri negre, o regiune din
Teoria relativității generale () [Corola-website/Science/309426_a_310755]
-
stele gigant este mult mai mare decât cea a unei stele pitice, în timp ce masele lor greu se pot compară, gravitatea și astfel și densitatea gazului precum și presiunea asupra suprafeței unei stele gigant este mult mai mică decât la o stea pitica. Aceste diferențe se manifestă prin formă efectului luminozității care poate afecta și lungimea și intenistatea liniilor spectrale care astfel sunt măsurate greșit. Stelele mai dense, cu suprafețe mai mari vor exercita presiune mai mare pe linile spectrale. În astronomie, clasificarea
Clasificare stelară () [Corola-website/Science/301498_a_302827]
-
sunt stelele comune vizibile cu ochiul liber. Deneb în Cygnus este o altă stea cu o putere formidabilă, pe când Sirius este tot o stea de clasa A , dar nu atât de puternică. Toate stelele din clasa A sunt albe. Multe pitice albe sunt clasificate în această categorie. Au linii puternice de hidrogen și metale ionizate. Stelele din clasa F sunt tot puternice dar spre sfârșitul vieții, ca și Fomalhaut în Pisces Australis(constelație). Spectrul lor este caracterizat prin linii slabe de
Clasificare stelară () [Corola-website/Science/301498_a_302827]
-
Arcturus pe când altele că Alpha Centauri B sunt spre sfârșitul vieții. La aceste stele predomina liniile de metale neutre și foarte slab hidrogenul. Clasa M este cea mai comună clasa dacă luăm cifră stelelor care sunt în această clasă. Toate piticele roșii se află în acestă categorie, si mai mult de 90% din stele sunt pitice roșii, ca și Proxima Centauri. M este de asemenea clasa unor supergiganți că Antares și Betelgeuse, la fel si Miră, stea variabilă. Spectrul acestor stele
Clasificare stelară () [Corola-website/Science/301498_a_302827]
-
liniile de metale neutre și foarte slab hidrogenul. Clasa M este cea mai comună clasa dacă luăm cifră stelelor care sunt în această clasă. Toate piticele roșii se află în acestă categorie, si mai mult de 90% din stele sunt pitice roșii, ca și Proxima Centauri. M este de asemenea clasa unor supergiganți că Antares și Betelgeuse, la fel si Miră, stea variabilă. Spectrul acestor stele arată linii de metale neutre și în general hidrogenul este absent. Oxidul de titaniu poate
Clasificare stelară () [Corola-website/Science/301498_a_302827]
-
din clasa Ț sunt stele foarte tinere și cu o densitate mică, de obicei localizate în norii interstelari de unde s-au și născut. Aceste stele sunt prea mici pentru a se numi stele, de aceea poartă denumirea de sub-stele asemănătoare piticelor brune. Au culoare neagră, emit lumină foarte puțină sau deloc, dar sunt puternice în infraroșu. Temperatura de la suprafața este foarte scăzută iar în spectru apare metanul. Stelele din clasa R și N sunt stele de carbon (giganți roșii ajunși la
Clasificare stelară () [Corola-website/Science/301498_a_302827]
-
Oort, mărind numărul celor care vizitează sistemul solar la câteva miliarde, după unele ipoteze, pământul devenind o țintă sigură. Dacă există cu adevărat, natura stelei este incertă. Richard Muller sugerează că cel mai probabil statut pentru Nemesis este cel de pitică roșie cu o magnitudine cuprinsă între 7 și 12, în timp ce Daniel Whitmire argumentează că ar fi o pitică cenușie. Ultima extincție în masă a avut loc acum 5 milioane de ani, iar Muller poziționează steaua la 1-1,5 ani lumină
Nemesis (stea ipotetică) () [Corola-website/Science/319453_a_320782]
-
sigură. Dacă există cu adevărat, natura stelei este incertă. Richard Muller sugerează că cel mai probabil statut pentru Nemesis este cel de pitică roșie cu o magnitudine cuprinsă între 7 și 12, în timp ce Daniel Whitmire argumentează că ar fi o pitică cenușie. Ultima extincție în masă a avut loc acum 5 milioane de ani, iar Muller poziționează steaua la 1-1,5 ani lumină față de Soare. Planeta pitică Sedna, are o orbită eliptică foarte alungită în jurul Soarelui. Sedna este unul dintre cele
Nemesis (stea ipotetică) () [Corola-website/Science/319453_a_320782]
-
se numără cea a celei mai îndepărtate explozii de radiații gamma și dovezi în sensul existenței unei găuri negre în centrul galaxiei Calea Lactee. În 2004, VLT a permis astronomilor să obțină prima imagine a unei exoplanete, 2M1207b, pe orbita unei pitice brune aflate la 173 de ani-lumină depărtare. Spectrograful HARPS a dus la descoperirea altor exoplanete, inclusiv a unei planete de 5 ori mai masivă decât Pământul pe orbita unei pitici roșii, Gliese 581c. VLT a descoperit și una dintre cele
European Southern Observatory () [Corola-website/Science/318973_a_320302]
-
tone de materie sunt convertite în energie în nucleul soarelui, generându-se astfel neutrino și radiație solară. Conform cunoștințelor actuale, în decursul următorilor aproximativ 5 miliarde de ani Soarele se va transforma într-o gigantă roșie și apoi într-o pitică albă, în cursul acestui proces dând naștere la o nebuloasă planetară. În cele din urmă își va epuiza hidrogenul și atunci va trece prin schimbări radicale, întâlnite des în lumea stelelor, care vor conduce printre altele și la distrugerea totală
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
nici nu se dilată. Numai în galaxia noatră sunt mai mult de 100 de milioane de stele din clasa G2. Datorită distribuției logaritmice a mărimii stelelor, Soarele este de fapt mai strălucitor decât 85% din stelele galaxiei, majoritatea acestora fiind pitice roșii. Faza principală a existenței Soarelui va dura în total aproximativ 10 miliarde de ani. Vârsta actuală, determinată folosind modele computerizate ale evoluției stelelor și nucleocosmocronologia, se consideră a fi de aproximativ 4,57 miliarde de ani . Soarele orbitează în jurul
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
astfel înghițirea Pământului (totuși atmosfera Pământului se va evapora și împrăștia). Faza de gigantă roșie va fi urmată de împrăștierea straturilor exterioare ale Soarelui datorată intenselor pulsații termice, dând naștere unei nebuloase planetare. Soarele se va transforma apoi într-o pitică albă, răcindu-se în timp. Această succesiune a fazelor este tipică evoluției stelelor de masă mică spre medie. Lumina și căldura Soarelui constituiesc principala sursă de energie pe suprafața Pământului. Constanta solară este cantitatea de energie solară care ajunge pe
Soare () [Corola-website/Science/296586_a_297915]
-
a timpului în care a ars hidrogenul din nucleu. Soarele nu este destul de masiv pentru a începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare din nucleu vor scădea. Straturile sale exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens, având jumătate din masa inițială a Soarelui (de mărimea Pământului). Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut sub numele de nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul interstelar unele din materialele din care s-a
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
nucleară, care eliberează o cantitate enormă de energie, din care cea mai mare parte radiază în restul sistemului sub formă de radiații electromagnetice, cu vârful situat în spectrul de 400-700 nm al luminii vizibile. Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume poate induce în eroare, din moment ce comparativ cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai mare și mai luminos. Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung-Russell, o diagramă care reprezintă grafic luminozitatea stelelor împreună cu
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
satisfac această relație sunt denumite stele din secvența principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe. Totuși, stelele mai luminoase și mai fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce stelele cu mult mai fade și mai reci, cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând 85% din totalul stelelor din galaxie. Unele dovezi sugerează că poziția Soarelui în secvența principală poate înseamna că acesta se află la mijlocul ciclului de viață al unei stele, pentru că nu și-a consumat încă rezerva de
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
este sistemul triplu stele Alfa Centauri, din constelația Centaurul, aflat la 4,4 ani lumină distanță și compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A și B) asemănătoare Soarelui, în jurul cărora gravitează la o distanță de 0,2 ani-lumină pitica roșie Alfa Centauri C, de o luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă este steaua cea mai apropiată de Soare, la o distanță de 4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai este numită „Proxima Centauri”. Următoarele cele mai apropiate stele față de
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
Lalande 21185 (8,3 ani lumină). Cea mai mare stea din lista celor mai apropiate este de departe Sirius, o stea luminoasă din secvența principală de stele a cărei masă este asemănătoare cu cea a Soarelui și orbitată de către o pitică albă denumită Sirius B. Se află la aproximativ 8,6 ani lumină distanță. Celelalte sisteme stelare mai apropiate de zece ani lumină sunt sistemul binar Luyten 726-8 dintre două stele pitice albe și roșii (la 8,7 ani lumină) și
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
albă denumită Sirius B. Se află la aproximativ 8,6 ani lumină distanță. Celelalte sisteme stelare mai apropiate de zece ani lumină sunt sistemul binar Luyten 726-8 dintre două stele pitice albe și roșii (la 8,7 ani lumină) și pitica roșie solitară Ross 154 (9,7 ani lumină). Cea mai apropiată stea solitară asemănătoare Soarelui este Tau Ceti, localizată la 11,9 ani lumină depărtare. Ea are aproximativ 80% din masa Soarelui, dar doar 60% din luminozitatea sa. Cea mai
Sistemul solar () [Corola-website/Science/296587_a_297916]
-
precesiei echinocțiale fac ca anumite configurații ale constelațiilor cerului boreal să fie atât riguros posibile, cât și caracteristice doar anumitor epoci. Într-o astfel de epocă, înainte de 2500 î. Hr., doar în intervalul de latitudini nordice corespunzător Cicladelor, și doar în jurul piticei dar miticei insule Delos, se puteau numi constelațiile după semificațiile cunoscute azi. În rezumat, aceasta este teoria astronomului britanic E. W. Maunder, care oferă o coroborare nesperată, "independentă", a descifrării în "lectio difficilior" a lui Jean Faucounau. Dacă Jean Faucounau
Discul din Phaistos () [Corola-website/Science/296875_a_298204]
-
dintre ele sunt atât de mari, încât, dacă ar putea fi poziționate pe locul Soarelui, ar ocupa tot sistemul nostru solar inclusiv orbita planetei pitice Pluton, cu tot cu Pământul și celelalte planete. Printre cele mai mici stele se numără așa-numitele pitice albe, de mărimea planetei noastre. Există și stele și mai mici, anume stele de neutroni, care pot avea un diametru de numai 20 de km. În 1997, astronomii de la Universitatea Astronomică din California au descoperit cea mai mare și mai
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]
-
H-R compară strălucirea stelelor cu temperatura acestora. Linia diagonală (de la stânga sus la dreapta jos), este diagonala de referință; stelele aflate deasupra diagonalei (numite giganți roșii) sunt foarte strălucitoare, chiar dacă culoarea lor este roșie, iar cele de sub diagonală (numite și piticele albe) sunt de culoare albă, dar nu foarte strălucitoare. Acest spectru a fost conceput de Ejnar Hertzsprung (astronom danez) și Henry Norris Russell (astronom american). Corelarea între spectru și diagramă nu este perfectă; aceasta nu arată culorile reale ale stelelor
Stea () [Corola-website/Science/297467_a_298796]