360 matches
-
supreme, așadar nihilismul, începe deja de aici, așadar cu platonismul, care distinge între două lumi și introduce astfel o fractură, o dihotomie în ființă. Nihilismul, ca istorie a postulării și a destrămării progresive a lumii ideale, este celălalt chip al platonismului, iar "nihilistul este cel care, pornind de la lumea așa cum este, consideră că nu ar trebui să existe și, de la lumea așa cum ar trebui să fie, consideră că nu există"95. Într-un scurt text inserat în Amurgul idolilor (Götzendämmerung, 1888
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
aparenței, a ceea ce este trecător, chiar dacă i se prezintă posibilitatea de a ajunge, într-o zi, la lumea adevărată. Existența umană se desfășoară în lumea de aici, dar tinde către lumea de dincolo care devine obiect al promisiunii și credinței. Platonismul se transformă în platonism pentru popor, așadar în creștinism. • Lumea adevărată, inaccesibilă, nedemonstrabilă, de nepromis, dar chiar numai închipuită fiind o mângâiere, o îndatorire, un imperativ 98. Al treilea capitol din istoria platonism-nihilismului este cel care corespunde gândirii lui Kant
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
trecător, chiar dacă i se prezintă posibilitatea de a ajunge, într-o zi, la lumea adevărată. Existența umană se desfășoară în lumea de aici, dar tinde către lumea de dincolo care devine obiect al promisiunii și credinței. Platonismul se transformă în platonism pentru popor, așadar în creștinism. • Lumea adevărată, inaccesibilă, nedemonstrabilă, de nepromis, dar chiar numai închipuită fiind o mângâiere, o îndatorire, un imperativ 98. Al treilea capitol din istoria platonism-nihilismului este cel care corespunde gândirii lui Kant. Lumea adevărată, suprasensibilă, este
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
totalitatea ființei, abolirea lor ar produce ca rezultat nimicul. Dar Nietzsche nu poate dori acest lucru, dacă este adevărat că vizează o depășire a nihilismului. Abolirea lumii "aparente" înseamnă mai degrabă eliminarea modului în care sensibilul este văzut din perspectiva platonismului, așadar suprimarea caracterului său de aparență. Nu este vorba așadar de abolirea lumii sensibile, ci de eliminarea neînțelegerii platonice, pentru a face astfel loc unei noi concepții asupra sensibilului și unui nou raport între sensibil și non-sensibil. În acest scop
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
Platon despre adevăr (Platons Lehre von der Wahrheit, conceput la începutul anilor '30, dar publicat abia în 1942), o arată cu claritate: Nietzsche este definit aici drept cel care aduce la desăvârșire tradiția metafizică inițiată odată cu Platon, în măsura în care, chiar răsturnând platonismul sau doctrina celor două lumi, cea inteligibilă postulată ca lume adevărată și cea sensibilă, considerată, dimpotrivă, doar ca aparentă acesta rămâne în interiorul orizontului de gândire pe care își propune să-l răstoarne, și de aceea este definit drept "platonicul cel
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
pe temporalitate. În acest sens Heidegger dă la iveală autentice fragmente de bravură hermeneutică. De exemplu analiza fragmentului "Cum "lumea adevărată" a ajuns să devină basm", pe care el o citește ca pe o expunere în șase capitole a istoriei platonismului. Sau interpretarea enigmaticei expresii nietzscheene: circulus vitiosus deus, înțeleasă drept formulare ipotetică a eternei reîntoarceri ca alternativă la tradiționala explicație teologică a devenirii (deus?) și care implică reîntoarcerea tuturor lucrurilor, chiar și a celor negative și a nihilismului însuși (vitium
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
ale metafizicii. Urmele acestei mișcări de "dăruire" și "sustragere" a ființei pot fi recunoscute în trăsăturile fundamentale ale istoriei metafizicii. În textele incluse în Nietzsche, Heidegger s-a confruntat în profunzime cu istoria metafizicii, arătând cum nihilismul nietzschean reprezintă răsturnarea platonismului și cum în acesta se manifestă la extrem figura arhetipală a metafizicii, pe care platonismul o inaugurează și o reprezintă, și pe care el o numește "subiectitate" (Subiectität). Nu este cazul aici nici măcar să încercăm un comentariu al pasajelor prin intermediul
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
trăsăturile fundamentale ale istoriei metafizicii. În textele incluse în Nietzsche, Heidegger s-a confruntat în profunzime cu istoria metafizicii, arătând cum nihilismul nietzschean reprezintă răsturnarea platonismului și cum în acesta se manifestă la extrem figura arhetipală a metafizicii, pe care platonismul o inaugurează și o reprezintă, și pe care el o numește "subiectitate" (Subiectität). Nu este cazul aici nici măcar să încercăm un comentariu al pasajelor prin intermediul cărora, în reconstrucția heideggeriană, platonismul pătrunde în metafizica voinței de putere și al modului în
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
se manifestă la extrem figura arhetipală a metafizicii, pe care platonismul o inaugurează și o reprezintă, și pe care el o numește "subiectitate" (Subiectität). Nu este cazul aici nici măcar să încercăm un comentariu al pasajelor prin intermediul cărora, în reconstrucția heideggeriană, platonismul pătrunde în metafizica voinței de putere și al modului în care "transcendența" idealului platonic se transformă și cade în "transcendența" nihilismului. Esențial este faptul că "subiectitatea" manifestată odată cu platonismul așadar "apariția suverană" a omului ca figură care devine purtătoare a
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
să încercăm un comentariu al pasajelor prin intermediul cărora, în reconstrucția heideggeriană, platonismul pătrunde în metafizica voinței de putere și al modului în care "transcendența" idealului platonic se transformă și cade în "transcendența" nihilismului. Esențial este faptul că "subiectitatea" manifestată odată cu platonismul așadar "apariția suverană" a omului ca figură care devine purtătoare a proiectului de înstăpânire cognitivă și operativă asupra a tot ce există își află adeverirea esențială în configurarea tehnică a ființei ființării numite Gestell. Acest termen care poate fi tradus
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
și crește în mod spontan ca ființări prin natură. Tehnica, în ipostaza de mobilizare totală a lumii în forma muncii, este figura epocală în care ființa se manifestă și în același timp se ascunde la sfârșitul destinului metafizic al Occidentului. Platonismul și nihilismul sunt așadar pentru Heidegger cei doi termeni extremi ai aceleiași paradigme metafizica și ambii sunt considerați ca fiind omogeni și funcționali pentru esența tehnicii. Tehnica este ultima formă de metafizică, așadar de platonism, așa cum metafizica este preistoria tehnicii
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
sfârșitul destinului metafizic al Occidentului. Platonismul și nihilismul sunt așadar pentru Heidegger cei doi termeni extremi ai aceleiași paradigme metafizica și ambii sunt considerați ca fiind omogeni și funcționali pentru esența tehnicii. Tehnica este ultima formă de metafizică, așadar de platonism, așa cum metafizica este preistoria tehnicii, așadar a nihilismului. Iată de ce Heidegger este convins că forma Muncitorului și ideea platonică, odată ce încercăm să le gândim în proveniența lor esențială, au o origine comună în constelația epocală, tehnico-metafizică, a Gestell-ului. Formulându-și
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
într-un mod adecvat, s-ar cuveni să soluționăm controverse ca acelea dintre nominalism și realism, mentalism și behaviorism - pe scurt, toate problemele principale ale epistemologiei. Totuși, pentru scopurile ce le urmărim, va fi suficient să evităm două atitudini opuse : platonismul extrem și nominalismul extrem. Nu trebuie să ipostaziem sau să "reificăm" acest sistem de norme, să facem din el un fel de idee-arhetip care domnește peste o lume de esențe eterne. Opera literară nu are același statut ontologic ca noțiunea
[Corola-publishinghouse/Science/85059_a_85846]
-
pentru a o îndrepta asupra reacțiilor și vibrațiilor emoționale ale individului, sau ale unui individ generalizat. Adoptarea primului sau a celui de al treilea răspuns pare a fi o chestiune de interpretare. Filosofilor de profesie, primul răspuns le sugerează inevitabil platonismul sau un alt sistem de norme absolute care există independent de necesitatea sau de cunoașterea umană. Chiar dacă am dori să susținem, așa cum pot dori s-o facă teoreticienii literaturii, caracterul obiectiv al structurilor literare, de la procedee până la "semnificație", primul răspuns
[Corola-publishinghouse/Science/85059_a_85846]
-
de secole de piață idealistă, monopolizează filosofia, ocupă tot spațiul și nu lasă nimic adversarului, nici măcar câteva firimituri. Idealismul, filosofia învingătorilor de la triumful oficial al creștinismului devenit gândire de stat - Doamne, câtă dreptate are Nietzsche să numească religia creștină un platonism pentru plebe! -, trece în mod tradițional drept singura, unica filosofie demnă de acest nume. Hegel, furierul acestei lumi, cheltuie o energie uriașă afirmând în Prelegerile de istorie a filosofiei ținute la Universitate - locul ad hoc - că nu există decât o
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
pe Aristip; îi știa numele, cu certitudine, dar și, în mod obligatoriu, tezele, învățătura, ideile. A trece sub tăcere un filosof pe care-l combați echivalează cu arderea lui pe rug, așa cum dorea Platon să procedeze cu operele lui Democrit. Platonismul se prezintă astfel ca un antihedonism notoriu. Vom citi așadar anecdotele, toate anecdotele, nu atât în sensul lor frivol, ușuratic, cât în perspectiva atâtor istorii care trebuie decodate în lupta antiplatoniciană - la fel și în cazul lui Diogene, asupra căruia
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
util ca prieten decât ca adversar sau dușman. După ce Eudoxos fusese refuzat în tinerețe la conducerea Academiei, episodul geometriei aplicate contează poate ca o ocazie de reconciliere... 2 Un platonician hedonist! Platonician și hedonist! Performanța merită să zăbovim puțin... Evident, platonismul lui Eudoxos nu poate fi ortodox: nu dualism maniheist, nu ură față de trup dublată de o glorificare a sufletului, nu pasiune pentru pulsiunea de moarte, nu desconsiderare a cărnii senzuale, ci o poziție ontologică și metafizică cu totul diferită. Ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
de philosophia perennis, la teoriile geniului sau ale miracolului. Ascultându-l pe Epicur, trebuie deci să luăm în considerare trupul care gândește o propoziție teoretică, apoi o încarnează în condiții istorice precise. Ideea, se înțelege, acționează eficient la antipozii unui platonism care șterge biografia, disimulează trupul ca și cum ar fi o dovadă de culpabilitate jenantă, recuză momentul istoric sau geografic pentru a nu lua în considerare decât ideile pure, cerul inteligibil și cauzalitatea ideală - cifre, numere, idei, forme... Realul epicurian pleacă de la
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
exilat, colonii din Samos fiind izgoniți de pe pământurile lor, cu obligația de a-și satisface stagiul militar. Sărac, exilat, provincial - dacă ne este îngăduit să utilizăm acești termeni și să comitem anacronisme... -, ținut departe de școlile filosofice ateniene și dominante (platonism, aristotelism), Epicur nu se va închina, evident, fantasmelor platoniciene - superioritatea Atenei, aristocratismul visceral, elitismul reacționar, conservatorismul politic, ezoterismul pedagogic, spiritualismul dualist, deismul arhitectonic, societatea politică închisă, imobilă, sfetnicul prințului, filosoful-rege și alte fleacuri ale unui Platon poreclit de Epicur „Cel
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
a crea plăcere. Invers, răul și ceea ce este rău caracterizează ceea ce generează suferință. Exemplu: zadarnic am căuta elemente cu care să imaginăm o estetică epicuriană demnă de acest nume. Nicio înțepătură, fie ea și discretă, contra Frumosului în sine din platonism, nimic despre artă, muzică, pictură sau poezie, cel mult una sau două propoziții incidente: poezia homerică vinde mituri și ficțiune, totul într-un ambalaj atrăgător amintind de seducțiile Sirenelor lui Ulise, teatrul îl farmecă chiar mai mult pe înțelept decât
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
Platon. Căci Cetatea autorului dialogului Phaidon e perfectă pentru că este ideală și inexistentă, ea scânteiază, dar cu sclipirile bijuteriilor false, strălucește, dar precum decorurile de teatru, unde nu poate locui nimeni... Epicurismul creează real, fie el și modest, acolo unde platonismul fabrică ficțiune - și încă una grandilocventă... Platon dorește ierarhie, ordine, supunerea producătorilor față de casta filosofului-rege, cele două comunități neîntreținând altă relație decât aceea mediată de ordinea războinică? Epicur realizează o comunitate egalitară în care bărbații sunt egali cu femeile, iar
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
sentințele filosofilor iluștri, el pare să utilizeze din plin munca gânditorului din Gadara, care consideră toate școlile ce au precedat epicurismul drept niște entități cărora încearcă să le pună în evidență coerența, evoluția, dinamica. Și chiar încărcătura polemică, îndeosebi în privința platonismului și a stoicismului... Philodem inovează și în ceea ce privește muzica. Filosofia antică e săracă în această privință. Pot fi citați Pitagora și Platon, desigur, dar mai ales pentru că, în acest domeniu, au examinat chestiunea Cifrei și a Numărului, a Armoniei, și mai
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
cu prisosință ciomăgeala. Iată un om ai cărui dușmani nu sunt prietenii hedonismului! Stoici care lansează calomnii, creștini care le reiau pe cont propriu, ba mai și adaugă, medici psihiatri purtând bonete cu urechi de măgar, feministe postmoderne care reactivează platonismul excitându-se în afara contextului și a categoriilor istorice: Lucrețiu deranjează. Și cu atât mai mult când e vorba de adepții idealului ascetic cărora nu le plac nici trupul, nici dorințele, nici pulsiunile, nici plăcerea și își transformă propria incapacitate de
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
Bataille - ateismul neliniștit 190 Bentham 64 Bergson - și Lucrețiu 264-266 Canguilhem 193 Deleuze - ateismul liniștit 18, 142, 189-190, 270-271 Foucault - și edificarea sinelui 297-298, 303; și râsul 70 Freud 88, 196 Heidegger 54 Lyotard 19 Mill 64 Nietzsche - creștinism și platonism 12; filosofie și terapie 182; și râsul 70; și sublimul 281; și trupul 18, 31, 171, 173 Schopenhauer 182 IV. Lucrări citate Alegerea lui Heracle (Prodicos din Keos) 162 Arta de a iubi (Ovidiu) 287 Arta de a scăpa de
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
definiții 41, 120-122, 148, 281; hedonismul lui Epicur 176, 178, 180, 199-201, 203-204, 216-217; și edificarea sinelui 281-282, 304; evitarea neplăcerii 67-68, 113, 119, 201, 216, 280; și Grădina 216-218; și istoriografie 28, 41, 109-110; hedonismul lui Philodem 239-240; și platonism 109-110; precursorul său 22-23; predarea lui 123; proasta lui reputație 111; răspândirea lui 225; tragic 268-269, 282-283, 285 aponie - aristipiană 205; epicuriană 204 ataraxie - ascetism 200; avantaje 280-281; și Diogene din Oenoanda 297-298; și estetică 239-240, 242; și plăcere 203
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]