349 matches
-
credeam că doarme... vorbeam în șoaptă și el...! Matei: Păi vezi! Hărnicuț băiat! Și voi săpuneați că... da pe unde umbli, frate! Octav: L-am ajutat pe prietenul meu... am săpat o groapă... Are dreptate groparul... sapi, sapi și te podidesc tot felul de gînduri... da eu nu-nțeleg ce-i cu voi aici?! Matei: Domnule, pe scurt; am venit să facem un picnic... (coate din diplomat o sticlă de whisky) Uite-aicea! Sper să fie și adevărat..., să nu mă fac
[Corola-publishinghouse/Science/1566_a_2864]
-
Mai mult decât atât, celor „cinzăj’ de năvodari,/ Tot feciori de boieri mari”, le e frică să-l însoțească pe Antofiță în această expediție eroică. Spaima îi face să plângă : Nevodarii mi-auza, Unu la altu se uita, Lacrimile-i podidea, Toz’ din gură că-i zicea : Cin’ la Vidros ne-o mâna, La toți capu ne-o mânca ! (47, p. 73). în unele variante, Antofiță e obligat să-l narcotizeze pe vătaful Vioară cu vin dres cu opium („Paharul cu
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
dumnezeiască și trebuia deprinsă înainte ca blazarea care se instalează o dată cu înaintarea în vârstă să o facă să își piardă sensul. Dar nu numai lecția așteptării îl împiedica pe Abate să plece spre amfiteatru, ci și gândurile negre care îl podidiseră în timp ce coborâse în tainițele bibliotecii. Semnele sfârșitului erau din ce în ce mai evidente. Lucruri fără precedent se întîmplau și asta nu numai pentru că în Abație sosise Rim, ci pentru că însuși timpul părea să fi ajuns la un nod dincolo de care nu-și putea
Aba by Dan Doboș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295578_a_296907]
-
la „umorul național”, ale cărui izvoare le află, bineînțeles, în producția populară. Un umor cu tumbe burlești în absurd se chinuie să înfiripe în prozele din Suntem nebuni... (1914). Simple crochiuri, eroii schițelor de aici au câte o scrânteală care, podidindu-i cu „senzații ciudate”, îi proiectează în plină bizarerie. Nătăfleți, fanfaroni, fricoși, neisprăviții cochetează cu nonsensul. Sunt „fantaziile”, așa-zicând, ale unui condeier care se îndârjește să curteze o muză cam năzuroasă. Simțul dialogului (cu pigment caragialesc) e un atu
LOCUSTEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287844_a_289173]
-
care, dând dovadă de bravură, își pierduse viața pe câmpul de bătaie. Entuziasmată de faptele eroului căzut și mâhnită că iubitul ei nu a arătat, pasămite, aceeași cutezanță și spirit de sacrificiu, Tinca va suporta mai ușor șocul aflării adevărului, podidită de mândrie că Ștefan a avut moarte de erou, o „moarte roditoare”. În ea se trezește, aproape că înăbușind sentimentele firești, „românca”. Finalul, în această piesă ce și-a propus să nu recurgă la surle și trâmbițe, nu-și reprimă
MICLESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288104_a_289433]
-
în „himere” și, deopotrivă, în construirea unui univers cristalin și transparent (sintagma titulară a cărții nu se voia doar o alăturare șocant-suprarealistă), dominat de lumină. Aer, cer, zbor, aripă, ninsoare se instituie în cuvinte-cheie, metamorfozând și diafanizând teluricul: „Ninsoarea iarăși podidește cerul/ și drumul se transfigurează/ pierdut înspre real”. Acum apar mai clar direcțiile pe care va evolua lirica sa: proiecția unei lumi solare, din ce în ce mai îndepărtată de materie, și, în paralel, amintirea satului natal tradițional și resuscitarea valorilor lui agresate de
NOVAC-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288489_a_289818]
-
adâncită în gândurile ei, îi răspundea mai mult din politețe, scurt și lapidar. S-au oprit în dreptul unei case din marginea satului, de unde se vedea câmpul proaspăt arat pentru culturile de toamnă. Când Frosa a văzut unde a ajuns, o podidiră lacrimile. Bătrâna strigă către cei din curte, cu glas puternic și ascuțit: - Veto, ești acasă? Ieși, făă afară, că-ți veniră nora și nepoții! Un câine jigărit și costeliv lătra cu glas răgușit, făcându-și datoria din care își asigură
Pelerinul rătăcit/Volumul I: Povestiri by Nicu Dan Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91839_a_92881]
-
nestricată de momelile petrecerilor și de ațâțările ospețelor. Dar n-are cum să-l aștepte douăzeci și cinci de ani, până va fi lăsat la vatră. O s-o dea în acest timp ai ei după vreun alt fiu de căpetenie. Lacrimile îl podidesc. Se smiorcăie co pilărește și-și trece palmele peste față. Cu privirea încă înrourată, cată spre tovarășul său. Rufus pare dus cu gândurile departe. Și viața ta e hotărâtă de alții, ar vrea să-i strige. Nu ca să-și răcorească
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
ceva de discutat cu... I-l indică din bărbie pe călăreț. — Iar ăsta? se plânge Rufus. Își proptește picioarele rășchirate în fața germanului: — Ce ai, măi omule, cu mine? Vittelius îi șoptește precipitat: — Din momentul ăsta... Spre stupoarea lui Rufus, îl podidește plânsul. Înghite de câ teva ori în sec și reia cu vocea sugrumată de emoție: — Te dezleg de jurământul pe care mi l-ai făcut... Evreul încremenește, impresionat nu de vorbe, ci de aerul grav al procuratorului. Își trece încet
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
ale celor doi aplecate asupra sa. Se ridică încet și le adresează un mic zâmbet trist: — N-am să procedez precum gladiatorii învinși, încearcă să glumească. N-am să fac apel la public să-mi decidă soarta. Pe Vittelius îl podidește plânsul. Se apropie de Rufus și-l îmbrățișează: — Ai să-mi lipsești, suspină. Așadar e decis? întreabă instructorul, cu trăsăturile cris pate. Plecăm în seara asta? Procuratorul încuviințează în tăcere și îl avertizează din nou: — Ai grijă de bani! — Mă
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
cu toții la spital. Nu știam ce avea să urmeze, așa că m-am gândit că ar fi mai bine ca și copiii să fie acolo. Pentru că erau mici, nu înțelegeau nimic, dar, când i-am văzut, am răbufnit și m-au podidit lacrimile. «Lui Shizo i s-a întâmplat un lucru rău...» Copiii s-au speriat când m-au văzut așa și au priceput că era ceva grav. Mai ales că nu m-au văzut niciodată plângând. Amândoi mă încurajau: «Tati, tati
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
acces autentic, dar trebuie să mărturisesc că n-am făcut nimic ca să-l opresc sau să-l scurtez. — Ți-ai controlat tusea asta, soldat? m-a întrebat locotenentul după ce m-am potolit. În chip ciudat, în clipa aceea m-a podidit un nou acces de tuse, tot autentic. Eram încă întors pe trei sferturi către ceilalți și un sfert spre fața mașinii, ca să pot tuși cu întreaga cuviință igienică necesară. Deși pare să strice cursul povestirii, trebuie să strecor aici un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2217_a_3542]
-
oficiali, unii binevoitori care pot fi găsiți În toate timpurile și Împrejurările, o imobilizară. Înjurând cumplit, Își făcu alergând apariția caraliul care o acostase cu o pereche de cătușe legându-i mâinile la spate, dându-i o palmă că o podidiră sângele pe nas și gură. Apoi socotind intimidarea făcută În suficientă măsură să impresioneze asistența, o târî după el Îmbrâncind’o În mașina miliției adusă În acest scop, sub privirile pline de ură a unor oameni de bună credință. Contrar
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
-și lua pachețelul pe terenul de fotbal, preferat măcar de păsărele. Alice era prea ciudată până și pentru isteții clasei. Aceștia oftau când la ore se citea din Thoreau sau Yeats, până că știau că pe Alice avea s-o podidească plânsul. Ea ar fi vrut să le spună că nu plângea de tristețe, ci că se emoționa din cauza preciziei și profunzimii cuvintelor, dar până când s-apuce să emită explicația, cineva o lua și-o ducea la cabinetul medical și-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
ai spălat pe dinți ? Mi-e dor de tine de nu mai pot. Abia aștept să mă întorc acasă. Alice a vorbit zece minute aproape non-stop. După ce-a închis, Jina a auzit-o respirând adânc ca să nu se lase podidită de lacrimi. Efortul acesta de-a o urî pe Alice era epuizant. Jina nu-și dădea seama cum avea să-i facă față în continuare. Copiilor tăi nu le pasă ce meserie ai, i-a spus Jina. Ai putea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
duserăm, mama Anei, Ana și eu, acasă la soția lui Lung. O îmbrățișai și spunându-i că am venit special, acum, în săptămâna mare să mă închin la mormântul celui care-i fusese soț și al învățătorului de altădată, o podidi plânsul. - Vai, domnule judecător! Și peste o jumătate de oră amestecai, amestecarăm timpii, îngenunchind pe rând la cele două morminte, cel de-al doilea al lui Lung, din întâmplare apropiate. Și toți patru, în preamurgul din Vinerea Mare a acelui an
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
când mi-a oferit bani să-mi scot bandajele și să le arăt rănile. A fost ca și cum mi-ar fi cerut să-mi ridic tricoul și să le arăt sânii, numai că m-am simțit și mai prost. Atunci mă podidiseră lacrimile și, șocată de cât de cruzi pot fi oamenii, m-am întors hotărâtă să o iau direct spre casă. Apoi am auzit-o pe Maggie întrebând: —Cât? Cât ne dați ca să vedeți cea mai urâtă rană? A urmat o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
Hei. Jerome. Tu. Cară-te, am spus ea Flora. Treci încoace. Treci încoace. Și Flora și-a încrucișat brațele. Nu mă duc lângă ăla, spuse ea. Capul mi s-a înfipt în piept. Am inspirat adânc. Am simțit că mă podidesc lacrimile. Taticule, cum mă mai ardea pe gât Am vrut să le spun că aveam mari necazuri din cauza ochilor și a părului și a inimii și că eram prieten cu Lorne Guyland și Butch Beasoleil. Ispititoare, o grămadă de halbe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
cioburi de imagini răzlețe, din frânturi de ziare străine sau din poveștile auzite pe ici, pe colo în atât de mica lume a acelui orășel. Abia intrând în frizeria domnului Albrechtino i-am simțit lipsa lui Ghidale. Aproape că mă podidiseră lacrimile când m-am așezat pe scaunul înalt și când, cu obișnuitu-i hârâit în voce, domnul Albrechtino mi-a șoptit la ureche: „Dacă vrei, poți plângi, baiat la tom Ițac plecat, tu rămas. Dar eu dăm voie la tine să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fac impresie? Să mă dau mare, cum se spune, cu lecturi la zi. Credeam într-adevăr în conspirația evreilor, despre care tot peroram? Nici măcar nu-mi mai aminteam de jurămintele mele cu Ghidale, din anii prieteniei noastre. Uitasem cum mă podidea plânsul când intram în frizeria domnului Albrechtino? Uitasem de timbrul acela cu marele fluture tot străbătând văzduhuri spre înălțimi doar de el adulmecate? Nu cred. Nu uitasem nimic. Dar nici nu știu de ce vorbeam aiurea. Nu aveam nici un temei. Nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
un cometariu asupra Înfățișării noastre sau o Întrebare veritabilă. Lui Fermín i se lumină chipul dinaintea unei ocazii atît de providențiale. — Sicriul e În furgonetă. Mai Întîi am vrea să recunoaștem clientul. Un aspect pur tehnic. Am simțit cum mă podidește greața. Am crezut că vine domnul Collbató În persoană, zise călugărița. — Domnul Collbató vă roagă să-l iertați, Însă are de-a face cu o Îmbălsămare de ultimă oră, foarte complicată. Un voinic de la circ. — Dumneavoastră lucrați cu domnul Collbató
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
profesorul și pictorul Dorel Zaica, În 1978, de la copilul Cristian Mustață care avea atunci 4 (patru) ani.] A. Plăceri minore, catastrofe, glume Își mai amintea de curtea unei case la țară, o curte uriașî, un maidan aproape. Vara, bălăriile o podideau și o transformau Întro pădure de nepătruns (totul redus la scară, firește, dar și el era mic pe atunci), traversată de câteva drumuri bătătorite, poteci de lățimea a două tălpi desculțe puse una lângă cealaltă. Dacă În curtea aia creștea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
poftă și distrîndu-se mai ceva ca la teatru. Pe Nea Tomiță îl necăjisem de multe ori. De data asta, nu știu de ce, însă, ochii au început să mă usture fără de voia mea... să simt săgeți prin ei... și m-au podidit lacrimile! Bietul Nea Tomiță Dicescu nu vorbise niciodată atât de pătrunzător!... Și cum se nimerise ca tocmai eu, zurbagiul care-l supărasem de atâtea ori, să-i fac o bucurie atât de mare pentru cariera lui dăscălească! Mi se părea
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
Barosanul, adevărat părinte sufletesc, în dubla lui calitate de profesor și diriginte, ne-a susținut cu o nemaipomenită dârzenie, a bătut cu pumnul în masă, a strigat la Jujucă, l-a făcut de două parale; iar la un moment dat, podidindu-l lacrimile, a trântit ușa și a ieșit din cancelarie. Jujucă, proaspăt director, voia să ne dea cea mai grea pedeapsă posibilă; să ne elimine până la sfârșitul anului și, prin urmare, să rămânem repetenți în clasa a VIII-a sau
Cișmigiu Comp by Grigore Băjenaru [Corola-publishinghouse/Imaginative/295561_a_296890]
-
șansa mea. Tata a fost taotai înainte să moară. Dacă familia mea n-ar avea mari datorii și dacă n-aș fi forțată să mă mărit cu retardatul meu văr Ping, eu nu aș... Trebuie să mă opresc, pentru că mă podidește plânsul. Nuharoo bagă o mână în buzunar și scoate o batistă din dantelă: — Îmi pare rău. Îmi dă batista. Povestea ta sună teribil. Nu vreau să-i stric batista, așa că îmi șterg lacrimile cu dosul palmelor. — Spune-mi mai multe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2323_a_3648]