902 matches
-
EPICĂ, ADICĂ EROAREA, PASUL GREȘIT, ȘI TOATE NEÎNȚELEGERILE POSIBILE”250. Încă de la lectura primului paragraf, constatăm că, fără nici o urmă de solemnitate sau de afectare, privirea alunecă, asemenea unui obiectiv fotografic, peste suprafața lucrurilor, înregistrând detalii dintre cele mai banale, prozaice și, în aparență, insignifiante. După precizarea locului („lângă piața Maubert”), care trimite la un spațiu citadin, familiar, recognoscibil, și a timpului (un timp, desigur, cotidian, rutinier, repetitiv, al așteptării autobuzului), este schițat, în câteva tușe sigure, „decorul” compus din cele
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
se organizează într-o ierarhie sui-generis, motivată doar în aparență de capriciile subiectivității observatorului. Altminteri, împrejurarea că pietrelor prețioase și metalelor nobile nu li se acordă o prea mare atenție poate căpăta o însemnătate aparte tocmai din perspectiva mizei fundamental prozaice și antipoetice a acestui tip de discurs. Altfel spus, tocmai pentru că mult timp acestea au fost socotite obiecte poetice prin excelență (să ne gândim doar la recuzita simboliștilor și a parnasienilor), grație „prețiozității” lor, tratate acum în regimul unui concret
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Chiar dacă la o privire superficială versurile sale par tributare mai curând viziunilor orfice, în care comunicarea se circumscrie inefabilului, unui moment de intuiție absolută ce nu poate fi împărtășit în întregime, totuși, treptat, ajunge să capete pondere interesul față de aspectele prozaice, umile și fragmentare ale vieții de zi cu zi. Nu fără îndreptățire s-a afirmat că poezia lui Roberto Deidier ar reprezenta momentul tranziției de la singular la plural, de la solipsismul eu-lui poetic la multiplicitatea formelor sub care se înfățișează realul
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
pe tine (...)289. Majoritatea biletelor sunt scrise în această formă evanescentă ce pastișează epistola amoroasă și meditația nocturnă, conducând în cele din urmă la descoperirea unei lumini particulare chiar în banalitatea cotidiană. Multe dintre ele pornesc de la înregistrarea unor detalii prozaice pentru a ajunge - prin intermediul „privirii magnetice”290 - la revelația că ordinea pe care individul o poate impune lucrurilor din jur și propriului său limbaj rămâne insignifiantă în comparație cu diversitatea și bogăția realului: Ieri, duminică, la Chantilly, în vreme ce Severo spunea, cucerit de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Ei nu refuză contingențele precare ale vieții, dar continuă să creadă într-o estetică înaltă a poeziei 298. Rămâne însă tot atât de evident că nu poate fi vorba, în acest caz, nici de orientarea conștientă, programatică în direcția valorilor biografice, contingente, prozaice ale vieții și limbajului cotidian, după cum nu este vorba nici de o veritabilă criză a reprezenării. Și totuși, prin volumul Flori de mucigai (1931) al lui Arghezi și prin numeroase poeme din ultimele volume ale lui Bacovia (Cu voi..., Comedii
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
rezerve față de plasarea lor sub aceeași etichetă. Concluzia urmează de la sine: „Ne întrebăm, scrutând această veritabilă față a domnului Arghezi, cum a fost posibilă confuziunea: Arghezi poet modernist?”. Plasată în opoziție cu purismul intensiv al moderniștilor, poezia argheziană - nelirică, neintelectuală, prozaică, hibridă, meșteșugărească, revalorificatoare a genurilor istoricizate, guvernată de un principiu al extensiei și al aglutinării - pare să prefigureze, dacă nu un antimodernism, cel puțin un „alt modernism”. Cu îndreptățire s-a observat că fiecare argument invocat de Ion Barbu, cu
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
poezia românească este cel al lui George Bacovia. În general, criticii și poeții generației ’80 sunt cei care au încercat să facă din autorul Stanțelor... un precursor al paradigmei postmoderne, insistând asupra acelor poeme care dau câștig de cauză notației prozaice în raport cu aspirația literaturizării. Întrebarea ce se ivește, firesc, este în ce măsură și prin care elemente ale creației sale aparține Bacovia categoriei mari a poeziei moderniste - o poezie a sugestiei și a transcendenței goale - și în ce măsură anticipează altceva. Un altceva ce își
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
obiectelor, a lumii înconjurătoare, surprinsă în latura ei senzorială, de cealaltă, o „altă realitate”, aceea distorsionată, difuză, a viziunii: Altă realitate Cum, de la un etaj Se văd Autouri Și-o lume micșorată. (TITLU) Stilul stenografic, în care eliptismul și notația prozaică dau rezultate excelente, nu poate fi separat de această pulverizare a eului, a cărui emisie „este aproape indiferentă la organizarea semnificației și la raportul de determinare dintre lucruri”313: Veacul m-a făcut Atât de cult, Încât mă uit Peste
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
poezie. Dacă ar fi făcut acel pas am fi avut în Bacovia un prim mare postmodernist 316. Oricum ar fi, rămâne de netăgăduit faptul că demersul bacovian, singular prin radicalitatea sa, inaugurează într-un fel acea tendință de „expansiune a prozaicului” în toate sferele discursului literar, expansiune pe care Matei Călinescu o considera definitorie pentru estetica postmodernismului 317. În egală măsură însă, discontinuitatea acută, pulverizarea textului, fragmentarea etc. pot fi interpretate ca tot atâtea simptome ale dezumanizării actului creator. Putem detecta
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
a Poetului - trebuie să reținem, din epoca interbelică, și experimentele unor avangardiști ca Geo Bogza, Sașa Pană sau Victor Valeriu Martinescu. Dacă nu vom insista foarte mult asupra scrierilor lor, împrejurarea se datorează faptului că aparenta deschidere către o realitate prozaică, polimorfă, acompaniată de orientarea - evidentă în multe situații - către valorile limbajului prozaic, utilitar este la ei mai degrabă o modalitate de a evidenția incoerența programatică a discursului, decât un reflex al nevoii de comunicare. Totuși, poezia-reportaj a tânărului Geo Bogza
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
ca Geo Bogza, Sașa Pană sau Victor Valeriu Martinescu. Dacă nu vom insista foarte mult asupra scrierilor lor, împrejurarea se datorează faptului că aparenta deschidere către o realitate prozaică, polimorfă, acompaniată de orientarea - evidentă în multe situații - către valorile limbajului prozaic, utilitar este la ei mai degrabă o modalitate de a evidenția incoerența programatică a discursului, decât un reflex al nevoii de comunicare. Totuși, poezia-reportaj a tânărului Geo Bogza, evident antipoetică și prozaică, merită menționată la acest capitol, cu specificarea că
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
orientarea - evidentă în multe situații - către valorile limbajului prozaic, utilitar este la ei mai degrabă o modalitate de a evidenția incoerența programatică a discursului, decât un reflex al nevoii de comunicare. Totuși, poezia-reportaj a tânărului Geo Bogza, evident antipoetică și prozaică, merită menționată la acest capitol, cu specificarea că evoluția poetului parcurge, în sens invers, traseul străbătut de Bacovia: de la deliricizarea extremă a limbajului la convenționalismul emfatic. În ceea ce îl privește pe Victor Valeriu Martinescu, interesantă ni se pare mai cu
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
sarcasm și umor, elevație și spirit lumesc, ascunde, în fond, „neliniștea reprimată a unei subiectivități în căutare de certitudini”322, putând fi, la rigoare, asimilată unei terapii sui-generis. „Tulburători ai ceremoniei lirice”323, fascinați de mască, dar și de cotidianul prozaic și de limbajul depoetizat, iritați de platitudine și poncif, prea puțin dispuși să ocolească transcrierea detaliilor derizorii, acești autori reușesc în cele din urmă - în pofida vervei lor iconoclaste și a patosului demitizant - să impună mituri noi, „nu mai puțin proiectate
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
apoi a mai zis cineva ceva, un cuvânt tremurat, ori un cuvânt obligatoriu, mâine ori pâine sau așa ceva”. În asemenea versuri, ca aproape pretutindeni la Geo Dumitrescu, ghicim o învederată aplecare către tot ceea ce poate fi etichetat drept antipoetic sau prozaic, un instinct sigur al (auto)ironiei, o voință obstinată de a introduce un pic de „realitate” în semnele/convențiile deja prea tocite, dar întrevedem deopotrivă și credința, abil disimulată, în valabilitatea adevărurilor mari. Pe măsură ce „utopia, iluzia, mecanismele de producere a
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
dulcele stil clasic, deschid deja calea către o altă orientare poetică, iar autori ca Mircea Ivănescu și Marin Sorescu (ultimul mai cu seamă prin prozaismul etnografic al ciclului Liliecilor), reabilitează în mod vădit dimensiunea tranzitivă a limbajului, descoperind forța discursului prozaic, de factură nemetaforică. Asupra acestor autori vom zăbovi mai mult în capitolele următoare. Până atunci, nu ar fi poate de prisos să analizăm, foarte pe scurt, implicațiile coabitării dintre modernism și ideologia de partid în cazul interpretărilor date „mitului” Nichita
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
vizibilitate, ai modernismului șaizecist, asemenea experimente poetice rămân totuși marginale, în ceea ce îi privește pe poeții grupați în jurul revistei Steaua (care s-au manifestat cam în aceeași perioadă, bucurându-se însă de o mai mică notorietate), interesul pentru aspectele mărunte, prozaice, ale existenței și pentru un limbaj caracterizat prin precizie și transparență, este evident. Autori precum A.E. Baconsky, Petre Stoica, Aurel Rău sau Victor Felea au pledat, impicit sau explicit, pentru simpliatea și directitatea discursului poetic, aspirând să restituie cuvintelor
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
față de mijloacele de potențare, aspirând parcă spre „obiectivitatea” aparatului de filmat. În numeroase poeme lucrurile sunt înregistrate la întâmplare, tratate egal, aproape fără nici o preocupare pentru ordonare și direcționarea într-un sens anume. Atunci când textul încearcă să părăsească spațiul realității prozaice și să exploreze ținuturile de „dincolo de apele timpului”, scriitorul își cenzurează parcă elanurile metafizice, evită cu consecvență patetismul, introducând imediat un amănunt derizoriu, adeseori însoțit de accente ironice sau autoironice. Întrebându-ne care ar putea fi motivațiile și implicațiile apariției
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
stau așa, nu este nevoie de foarte multă subtilitate ca să ne dăm seama că, de fapt, în majoritatea textelor „postmodernilor” noștri, cea de-a doua tendință reprezintă mai curând idealul niciodată atins. Chiar și atunci când pleacă de la notațiile cele mai prozaice, realitatea - ca orice alt construct teoretic - rămâne o ficțiune. La acest punct trebuie să reamintim și observația lui Matei Călinescu, utilă în mod particular pentru investigarea „ficțiunii” teoretice a generației ’80. Criticul remarca faptul că, în timp ce standardele compoziției literare moderniste
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
despre autorul-însuși deghizat în mopete”368, se află în fapt o melancolică intuiție a imanenței literarului, a faptului că totul a mai fost spus cândva, într-o carte, într-un text. De aceea, la Mircea Ivănescu până și cea mai prozaică însemnare apare „încadrată” de formule din speța acelui let’s pretend, atât de îndrăgit de Lewis Caroll (formule de tipul „ca și cum”, „dacă ne-am spune”, „putem să ne închipuim că” etc., pot fi descoperite pretutindeni în versurile poetului). Așadar, putem
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
printr-o norocoasă coincidență - prozo-poemele din La Lilieci semănau izbitor cu cele ale unui autor ca Edgar Lee Masters, de pildă, care, în a sa Antologie a orășelului Spoon River, valorifica o întreagă tradiție a cronicii locale a vieții americane. Prozaice și lipsite de măreție, voit banale și programatic antilirice, ca și cele ale poetului american, textele lui Sorescu renunță în plus la orice umbră de sentimentalism facil, constituindu-se într-un repertoriu sui-generis de strategii narative, descriptive și portretistice, nemaiîntâlnit
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
fi intuită just semnificația acestei inovații în contextul fenomenului poetic postbelic de la noi, când, după cum s-a remarcat, „nimic nu era mai grav pe la mijlocul anilor ’60, decât să spui despre o poezie că este epică sau că narează, că e prozaică sau că întreprinde monografia unui anumit mediu”389? În La Lilieci monografismul revine într-adevăr în forță, odată cu narațiunea, obiectivitatea, oralitatea, prozaismul și toate celelalte, Marin Sorescu reușind să demoleze astfel și o altă prejudecată - foarte rezistentă în spațiul nostru
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Lupta cu gărgăunii) Printre cele mai izbutite secvențe de acest fel se numără, indiscutabil, Craiova văzută din car, unde rememorarea capătă accente nostalgic-ironice, aliaj rar, ce își datorează strălucirea tocmai alternanței vocilor și abilității autorului de a strecura între notațiile prozaice, indiferente, câte un pasaj de aparență lirică ori confesivă: Craiova văzută din car e cel mai frumos oraș din lume, Rămân și acum încremenit când mă gândesc, îmi lasă gura apă. Era și primul oraș care-mi ieșea în cale
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
adăparea animalelor etc.), dar dialogurile și notațiile portretistice au o savoare aparte, lăsând să se întrevadă acea voce dublă a poetului, care dă tonul inconfundabil al multor pagini din La Lilieci. O încântătoare ambiguitate își face simțită prezența, în ciuda limbajului prozaic, a replicilor colocviale, în care aproape toți termenii își păstrează sensul propriu, literal, denotativ. În plus, faptul că intervenția „regizorală” este aproape inobservabilă, iar comentariul, minim, contribuie la întărirea senzației de autenticitate. E vorba, în primul rând, de o autenticitate
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
vergeluite sunt ca limba de clopot gata-gata să facă bang”). În plus, nu poate trece neobservată rezerva scriitorului față de tot ceea ce este „contrafăcut”, oroarea față de artificialitatea dicțiunii poetice, de convenționalismul speciei ca atare, toate acestea conducându-l către valorificarea autenticității prozaice a rostirii. S-ar putea scrie apoi zeci, poate sute de pagini, despre ceea ce am putea numi „complexul prozei” la Marin Sorescu. Nu este vorba doar de faptul că, în La Lilieci, el lasă impresia că ratează un prozator, punându
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
serioasă, la „corabia lui Tata Noe”) este întărită prin imaginea apocaliptică a pământului acoperit de ape. În volumul al doilea din La Lilieci se accentuează înclinația demistificatoare a scriitorului, cele mai multe secvențe vădind o și mai mare preocupare către surprinderea concretului prozaic, lipsit de transcendență. Pretutindeni ne întâmpină un fel de frenezie a restituirii faptelor de viață, care posedă o „poezie” a lor, frustă, oferind o imagine convingătoare despre plenitudinea unei experiențe umane. Un poem precum Grija, bunăoară, „comprimă romanul unui cuplu
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]