KorAP: Find »[drukola/base=romanitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...6 7 8 ...28 >

676 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

vecer).61 Evoluția creștinismului în secolele VII-X Evoluția vieții spirituale (religioase) a populației autohtone din stânga Dunării, în ultimele trei secole ale mileniului I, s-a desfășurat într-un context politic și etno-demografic fluctuant. Prăbușirea stăpânirii bizantine în regiune și spargerea romanității dunărene, sub aspect religios, al creștinismului, s-au soldat cu dispariția organizării bisericești pe linia Dunării și încetarea legăturilor dintre creștinătatea nordică și cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjucturale, dar ele au probat profunzimea creștinismului nord-dunărean

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de Dunăre, ca și în Dobrogea, intervalul 602-1000, a marcat o evoluție sinuoasă, de la regres la ascensiune. Profunzimea credinței creștine, implantată în secolele IV-VI, a constituit principala pârghie a rezistenței etnice și spirituale (religioase) a populației autohtone, după spargerea romanității răsăritene și năvălirea slavilor. Acesta era tabloul religios al spațiului românesc în pragul mileniului II, după o evoluție îndelungată, el era pregătit să intre în etapa creștinismului statal. NOTE 1. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, București, Editura Enciclopedică, 2001, p.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a triburilor alogene. Dar aceste populații alogene, inferioare ca număr și grad de civilizație, nu au putut schimba structurile social-economice și lingvistice ale autohtonilor, care și-au continuat drumul lor firesc spre rânduielile medievale și desăvârșirea etnogenezei românești. În evoluția romanității nord-dunărene, relațiile strânse cu regiunile din sudul fluviului au avut o importanță primordială. Fără legăturile cu Imperiul, populația autohtonă din Dacia și chiar religia creștină în haină latină ar fi fost serios periclitate. Izvoarele istorice demonstrează cu prisosință că romanitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romanității nord-dunărene, relațiile strânse cu regiunile din sudul fluviului au avut o importanță primordială. Fără legăturile cu Imperiul, populația autohtonă din Dacia și chiar religia creștină în haină latină ar fi fost serios periclitate. Izvoarele istorice demonstrează cu prisosință că romanitatea locală carpato-dunăreană la fel ca în Occidentul nelatin constituie adevăratul fundament, solid, al prefacerilor istorice din Dacia romană, migratorii au fost doar elemente demografice secundare, care au fost (asimilate) de populația romanică majoritară. Odată cu așezarea slavilor în Dacia (nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
supușii lui. Cu toate acestea, în ciuda ambiției sale, Attila n-a bătut monedă niciodată, ci o folosea pe cea romană. Titlul de "magister militum", oferit de romani, întărea prestigiul lui Attila, care stăpânea efectiv, ca rege, o întinsă parte a romanității. Istoricul Sozomen spunea că hunii lui Uldis, în 408, pradă în sudul Dunării-acțiunile lor de pradă aveau ca țintă dorința de a se impune, de a primi omagiu, tribut (bani) și robi. Hunii aduceau în Europa o civilizație reală, care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în procesul de etnogeneză a neamului românesc. Răspândirea creștinismului a fost direct proporțională cu gradul atins de romanizare. Prin creștinism, spațiul carpato-dunăreano-pontic s-a menținut în orbita de cultură și civilizație a Imperiului, și a contribuit la la conservarea unității romanității răsăritene. Dacă la început creștinii erau grupați în orașe și castre, ei constituind nucleul creștinismului daco-roman, o dată cu prima jumătate a secolului al IV-lea, rolul creștinismului în consolidarea romanizării pe teritoriul Daciei (nordul Dunării) a crescut foarte mult. Aceasta s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
recunosc pe împăratul, pe care-l respectă, dar nu îngăduie dregători și ofițeri, adică administrația și armata. Oricum, pe la începutul secolului al VII-lea, armata romană este unul din temeiurile din această zonă alcătuită mai ales din provinciali, ea poartă romanitatea peste tot în sudul Dunării.18 Așezarea slavilor și coabitarea cu autohtonii Prin pătrunderea slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VII-lea, numărul lor se va reduce simțitor în nordul ei (Dacia), ei sfârșind prin a fi asimilați

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în sudul Dunării.18 Așezarea slavilor și coabitarea cu autohtonii Prin pătrunderea slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VII-lea, numărul lor se va reduce simțitor în nordul ei (Dacia), ei sfârșind prin a fi asimilați de români. Romanitatea orientală s-a păstrat în nordul Peninsulei Balcanice, între Dunăre și Haemus, în momentul năvălirii slavilor, după cum o dovedesc denumirile latine ale satelor și castrelor din sudul Dunării, în vremea lui Justin II. Când slavii au trecut Dunărea, în anul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vol. II, p. 727-728. 4. Istoria Românilor, vol II, p. 729-730. 5. Ibidem, p. 730-731; M. Rusu, Populațiile turce, slavii și autohtonii în bazinul carpato-dunărean în secolele VI-IX, în AIIACN 21, 1978, p. 121-134; Idem, Aspecte ale relațiilor dintre romanitatea orientală și slavi, în AMN 16, 1979, p. 181-200. 6. Istoria Românilor, vol. II, p. 731-734. 7. Ibidem, p. 736-737; Z. Szekely, Slavii și populația băștinașă în sud-estul Transilvaniei, în Aluta 3, 1971, p. 131-134; Idem, Așezări din secolele VI-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
un nivel de viață și cultură superior la mijlocul secolului al XIX-lea și mai înainte? Singurul răspuns pe care l-a găsit el, pornind de la Sulzer, a fost să enunțe obârșia sud-dunăreană a românilor și lipsa oricărei legături directe cu romanitatea Daciei carpatice ori cu populația geto-dacică. El ajunge la deducții extrase din tăcerea izvoarelor istorico-arheologice medievale despre români, dar și la observații și fapte pozitive istorice și lingvistice. Bine scrisă, înzestrată cu un aparat științific impresionant, rezultat din progresele cercetării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pentru nașterea unui popor romanic. El invocă în sensul acesta mărturiile scriitorilor antici, Flavius Vopiscus și Eutropius, după care împăratul Aurelian a retras din Dacia nu numai pe militari dar și pe civili. El conchide apoi că nici o urmă de romanitate nu se mai află în Dacia timp de zece secole, nici un scriitor, cronicar sau geograf nu pomenește în acest lung interval de un mileniu despre viețuirea unei populații romanice în nordul Dunării de Jos. El constată că nici un singur nume

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
popor, în sudul Dunării, unde se află patria lor originară, românii au migrat ca păstori nomazi în nordul Dunării, în secolele XII-XIII, după pătrunderea și așezarea ungurilor, și colonizarea sașilor în Transilvania. Rezultă, conform teoriei roesleriene, că românii sunt urmașii romanității sud-dunărene, căci în nordul ei o asemenea romanitate nu s-a putut închega, între 106-275, iar cei rămași, după 275, foarte puțini, au fost victime ale năvălirilor barbare, fiind readuși în urma pătrunderii slave, după 602, la forma de viață nomadă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lor originară, românii au migrat ca păstori nomazi în nordul Dunării, în secolele XII-XIII, după pătrunderea și așezarea ungurilor, și colonizarea sașilor în Transilvania. Rezultă, conform teoriei roesleriene, că românii sunt urmașii romanității sud-dunărene, căci în nordul ei o asemenea romanitate nu s-a putut închega, între 106-275, iar cei rămași, după 275, foarte puțini, au fost victime ale năvălirilor barbare, fiind readuși în urma pătrunderii slave, după 602, la forma de viață nomadă. După Roesler, alți învățați n-au mai adăugat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în secolul al VII-lea, după stabilirea slavilor în sudul Dunării ei au părasit Dacia, după moartea împăratului Mauriciu (602). Istoricii români interbelici susțineau că aria de formare a poporului român acoperă ambele maluri ale Dunării, românii fiind urmașii întregii romanități răsăritene.6 În același timp, pe plan european, partizanii și adversarii teoriei continuității românilor în nordul Dunării continuau să se înfrunte. De la apariția lucrării lui F. J. Sulzer, în urmă cu un secol și jumătate, disputa aceasta generase o literatură

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din urmă, germanizate, cele din centru (Dunărea mijlocie) au fost înghițite de cucerirea maghiară, numai cele din sud și est (regiunile dunărene-pontice) s-au menținut ca atare, adică "valahe"-latine. Adevărata "enigmă" n-ar fi atât supraviețuirea lor (insulele de romanitate), cât extraordinara evoluție demografică a insulelor valahe din Transilvania (Carpați), în vreme ce insulele din sudul Dunării n-au făcut altceva decât să cunoască o agonie lentă, sub ocupația slavă, după 602."12 Afirmații concludente prin ele însele. Părăsirea Daciei În problema

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lor avea să asedieze după puțin timp Salonicul. Acest val slav care a inundat întreaga regiune sud-dunăreană, în secolul al VII-lea (după 602), "cu o forță de neînvins", părea că va mătura totul și va șterge orice urmă de romanitate de o parte și de alta a Dunării. Cu toate acestea, în epoca când o "cezură" părea inevitabilă, elemente romanice sau romanizate au continuat să traverseze Dunărea și să se amestece cu noii năvălitori barbari (slavi). După Menandru, în 578

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
trei straturi etnice: tracii (daco-geții), care locuiau în nordul și sudul Dunării, ei au fost supuși de romani și latinizați, iar la începutul evului mediu (secolele VI-VII), slavii au cucerit ambele maluri ale fluviului și au reușit să desprindă romanitatea orientală de restul ei, iar latinii de răsărit, detașați de masa romanității, au asimilat pe slavi și s-au închegat într-un popor nou, românii. Spațiul de naștere (formare) al unui popor nu este un cuib restrâns, ci o regiune

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ei au fost supuși de romani și latinizați, iar la începutul evului mediu (secolele VI-VII), slavii au cucerit ambele maluri ale fluviului și au reușit să desprindă romanitatea orientală de restul ei, iar latinii de răsărit, detașați de masa romanității, au asimilat pe slavi și s-au închegat într-un popor nou, românii. Spațiul de naștere (formare) al unui popor nu este un cuib restrâns, ci o regiune întinsă. În sud-estul Europei, la începutul evului mediu, poporul român era (și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
românii erau un popor de spații mari (întinse), ei nu aveau orașe, ci erau păstori și agricultori (țărani). Românii, ca popor, s-au închegat pe un spațiu mult mai întins, care includea Dacia (nordul Dunării) și regiunea sud-dunăreană (balcanică). Marginile romanității răsăritene se pot stabili pe temeiul numelor latine din inscripții și a a denumirilor de localități. Linia Jirecek (vezi mai sus) distingea între zona sud-dunăreană, în care se vorbea greaca, față de cea latină: ea începea la Marea Adriatică, în nordul Albaniei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Scutari-Prizren, apoi granița dintre provinciile Tracia și Dardania, iar mai spre răsărit traversa culmea Munților Haemus, care forma granița între Moesia și Tracia, apoi Dobrogea, afară de coloniile grecești, și întreg nordul Dunării. Definirea în acest mod a întinderii teritoriale a romanității răsăritene se referă la secolele II-VI e. n. și axa acestei zone compacte latine era Dunărea. Jirecek o spune direct: "De la Augustus și până la Focas, în anul 600, timp de șase secole și mai bine, s-a vorbit latinește la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
graniței de apus a spațiului în care s-a format poporul român. O masă romanică se întindea în provinciile care legau nordul Italiei de apusul Balcanilor, dar acești romanici nu făceau parte din strămoșii direcți ai românilor și nici din romanitatea orientală. Închegarea poporului român nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea amănunțită a romanității sud-dunărene-a reduce spațiul etnogenezei românești la regiunile nord-dunărene este o eroare. Prin urmare, poporul român este continuarea etnică a romanității orientale, el s-a format pe un

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
masă romanică se întindea în provinciile care legau nordul Italiei de apusul Balcanilor, dar acești romanici nu făceau parte din strămoșii direcți ai românilor și nici din romanitatea orientală. Închegarea poporului român nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea amănunțită a romanității sud-dunărene-a reduce spațiul etnogenezei românești la regiunile nord-dunărene este o eroare. Prin urmare, poporul român este continuarea etnică a romanității orientale, el s-a format pe un spațiu întins a cărui axă era Dunărea. Pentru români, ca și pentru migratori

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
strămoșii direcți ai românilor și nici din romanitatea orientală. Închegarea poporului român nu poate fi înțeleasă fără cunoașterea amănunțită a romanității sud-dunărene-a reduce spațiul etnogenezei românești la regiunile nord-dunărene este o eroare. Prin urmare, poporul român este continuarea etnică a romanității orientale, el s-a format pe un spațiu întins a cărui axă era Dunărea. Pentru români, ca și pentru migratori, Dunărea n-a fost o graniță, o limită geografică insurmontabilă. P. P. Panaitescu subliniază că pentru înțelegerea nașterii poporului român

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a stat locului, care nu și-a părăsit vetrele, întărit prin colonizări interne în spațiul său de viață, ceea ce infirmă susținerile mai vechi că, în fața năvălirilor, românii s-au retras în munți, unde au trăit multă vreme ca păstori.27 Romanitatea răsăriteană compactă, de o parte și de alta a Dunării, a fost dislocată de năvălirea și colonizarea slavilor de aceea anul 602 constituie o piatră de hotar în istoria noastră. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, slavii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pâine" (Panaitescu)-în nordul Dunării, pământurile nu erau încă desțelenite, de aceea, în Dacia, nu s-a putut închega un regat barbar, iar slavii s-au așezat în sud. Colonizarea slavilor în sudul Dunării a avut urmări însemnate pentru soarta romanității răsăritene. În primul rând, s-a produs despărțirea romanicilor răsăriteni de masa romanității apusene, care au devenit în acest fel o insulă în mijlocul mării slave. Romanitatea aflată la câmpie, din sudul Dunării, în urma pătrunderii masive slave a fost asimilată treptat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]