303 matches
-
nopții, el era acasă și tu nu, el Îmi răspundea că tu nu ești acasă, ba chiar, dacă tot telefonezi, nu știi cumva unde e? Singurele momente de gelozie. Dar chiar și În felul acela i-o smulgeam pe Cecilia saxofonistului. Să iubești sau să crezi că iubești, precum eternul sacerdot al unei străvechi răzbunări. Lucrurile se complicaseră cu Sandra: de data aceea Își dăduse seama că povestea mă prinsese prea mult, viața În doi devenise cât se poate de Încordată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
Înduioșată. „Nu era nici un altfel. Întâi, că eu aveam treisprezece ani, iar ea treisprezece și jumătate, iar o fată de treisprezece și jumătate e o femeie, iar un băiat e un mucos. Și pe urmă ea-l plăcea pe un saxofonist contralt, unul Papi, oribil și cu câteva fire de păr, mi se părea mie, și n-avea ochi decât pentru el, care behăia lasciv, căci saxofonul, când nu este cel al Ornettei Coleman și când cântă În fanfară - și mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
timpul te-a visat numai pe tine. Restul-i numai sex, copulație, perpetuarea seminței infame. Dar, În fine, dacă aș fi trecut la trompetă, Cecilia n-ar mai fi putut să mă ignore, eu În picioare, strălucind, și mizerabilul de saxofonist stând jos. Trompeta-i războinică, angelică, apocaliptică, victorioasă, sună atacul; saxofonul Îi cheamă la dans pe papițoii de la periferie cu părul uns cu briantină, obraz În obraz cu niște fete asudate. Iar eu studiam trompeta ca un nebun, până când m-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
meu, am părăsit alămurile, iar de Cecilia n-am mai știut nimic și nici măcar de numele-i n-am mai aflat”. „Tu, biată stea”, zise Lorenza, venind pe la spate și Îmbrățișându-l. „Eu Însă Îți rămân”. „Credeam că-ți plac saxofoniștii”, zise Belbo. Apoi Îi sărută mâna, Întorcând ușor capul. Deveni din nou serios. „La treabă”, zise. „Trebuie să facem o istorie a viitorului, nu o cronică a timpului pierdut”. Seara sărbătorirăm cu pompă căderea prohibiției alcoolice. Jacopo părea că-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
dar lăutarul se grăbi, speriat el însuși, să reia bucata Tangoul de demult, cu care avea de obicei succes la public. După încheierea programului, Telente mai trase o bere cu formația, în rândurile căreia fusese angajat de câtva timp un saxofonist nou, băiat liniștit, care, după ce terminase conservatorul, nu vroise să se ducă în satul Argășeni, județul Bacău, unde fusese repartizat ca profesor de muzică. Dar amicii săi din taraful restaurantului tot Profesorul îi ziceau și se cam fuduleau că au
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
glissandourilor și tremolo-urilor țigănești de cabaret, nu prea putea înghiți ceea ce producea Emil Popescu. Reținu însă un fragment care părea mai închegat și mai melodios și i-l cântă, ca o curiozitate, Profesorului, după închiderea localului. De data asta saxofonistul ciuli urechile, pentru că melodia i se păru al dracului de cunoscută. Nu, nu mai putea fi vorba de o coincidență. O dată la o mie de ani cineva, apăsând clapele la întîmplare, putea reproduce o scară muzicală de zece sunete, dar
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
cu privire la orașe pe care nu le-au văzut niciodată. Chiar de a doua zi îl rugă pe Telente să-l pună în legătură cu organistul din automobil. Întâlnirea Profesorului cu Emil Popescu este istorică. Nu poate fi estimat rolul pe care tânărul saxofonist l-a jucat în popularizarea giganticei opere și personalități a arhitectului. Încă de la primele note emise de orga acestuia, pe care le ascultă așezat pe canapeaua din față a mașinii, unde fusese invitat amabil, Profesorul avu intuiția a ceea ce se
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
Nu se putea scoate nimic mai mult de la el. Nu dădea nici o atenție încercărilor Profesorului de a-i vorbi despre game și melodii, dar în același timp degetele sale conturau în aerul verii un pean închinat lui Apollo, în care saxofonistul recunoscu o compoziție a lui Onesicrates. Abia pe seară se îndură să plece, dar de atunci încolo Profesorul avea să vină în fiecare zi să asculte fantasticele creații ale organistului. Noaptea, cât nu era agresat de frumoasa și senzuala Iolanda
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
marcând cu un semn stadiul la care ajunsese arhitectul și chiar încercînd să prevadă pașii pe care-i va face în continuare. Căci, după ce epuizase fazele succesive ale muzicii antice, într-o după-amiază Emil Popescu îl luase prin surprindere pe saxofonist cu primele sonuri ale unui cantus planus gregorian, într-o curgere de o inconfundabilă măreție. Cam din acest moment vecinii din bloc începură să se intereseze din nou de excentricul lor colocatar, mai cu seamă bătrânele, cărora muzica "bisericească", deși
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
tocmai trecea prin furia contrapunctică a unor Dunstable, Palestrina, Dufay, Ockeghem, Josquin Des Preș și mai ales Orlando di Lasso, suprapunând acorduri aproape alchimice, cât pentru că începea s-o atragă, de ce să n-o spunem, înfățișarea destul de romanțioasă a tânărului saxofonist. Ea își dăduse de mult seama că, atâta vreme cât cânta, Emil Popescu practic ieșea din lumea concretă, rămânând orb și surd la orice fel de stimul exterior. Orice i-ai fi spus, el mormăia același text cu claxonarea, din ce în ce mai obscur, mai
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
din jurnal, deveni brusc interesat, pentru că Elena avea sâni foarte frumoși. Semănau cu ai fetei din fotografia la care era silit să se holbeze sărmanul Augustin, în chilia tânărului. Iar acești sâni erau neatinși de o grămadă de vreme. Când saxofonistul, după câteva seri de tatonare și de tot mai tulbure intimitate spirituală, o atinse cu degetele pe obraz (se așezase și el în cele din urmă pe bancheta din spate), Elena făcu ea prima gestul de a-i căuta gura
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
notiță despre fenomenul muzical apărut în spatele blocului din Berceni. Trimise apoi un articol la Flacăra, care apăru chiar săptămâna următoare, ceea ce atrase atenția forurilor în drept asupra cazului. Cum cu arhitectul era din ce în ce mai greu de comunicat și cum pe articol saxofonistul primise frumoasa sumă de 380 de lei, el își luă asupra sa toată munca de impresar artistic al ciudatului său amic. Fiind vorba de inofensiva și mereu utila muzică clasică, arhitectul intră până la urmă și în vederile Radioteleviziunii, așa încît
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
lui. În cele din urmă, televiziunea se mulțumi cu un reportaj de un sfert de oră, în care se vorbea despre Mozart pe fondul muzicii arhitectului. Tot cam pe atunci Elena constată că rămăsese gravidă. La început se sperie, dar saxofonistul, care de altfel acum nu mai cânta deloc, ci diminețile trepăda între radio, televiziune și diverse redacții, iar serile umplea meticulos al șaptelea sau al optulea caiet cu note și portative, Profesorul deci, care deja dormea de câteva luni chiar
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
atât în rândul muzicienilor cât și al profanilor, pe care l-au avut aceste ediții, urmate imediat de altele, în cele mai diverse limbi, a făcut ca Emil Popescu să devină omul momentului în întreaga lume. În anii care urmară, saxofonistul, căsătorit între timp cu Elena, care își creștea liniștită copilul, călători prin toată lumea, ținând neobosit conferințe peste conferințe. Emil Popescu deveni astfel cel mai cunoscut artist român în străinătate, iar o firmă japoneză îi dărui un minunat sintetizator de sunete
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
sintetizatorului. Din când în când, printre cele mai fidel redate zgomote naturale, foșnete de frunze uscate, fluierat de mierlă, șipot de râu, inflexiuni de voce feminină de o dulceață care te sfârșea, zgomot de avion la decolare, bolboroseală de delfini, saxofonistul, atât cât mai stătea în preajma Daciei din spatele blocului, avea prilejul să noteze febril bucăți muzicale orchestrate tulburător. Pur și simplu se puteau auzi, cu o limpezime de timbru imposibil de obținut pe cale firească, flaute și viole, cornuri și fagoturi, triangle
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
peste Dacia ruginită și înconjurînd cu acele lor cafenii blocul de plexiglas în care dormea burta enormă a sintetizatorului, deopotrivă cu cei doi specialiști japonezi, care începuseră să chelească. Zi și noapte, muzica mugea și vuia, vibra și tiuia acaparator. Saxofonistul și Elena lui ocupau vila de metal și sticlă care fusese ridicată pe fundațiile fostului bloc. Înconjurați de puternicul miros de ozon, trăiau liniștiți, începură să-și dea seama că îmbătrînesc când își căsătoriră băiatul. Profesorul era recunoscut ca un
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
nemaiauzit și, sociologic, inexplicabil. Iar televiziunea prin cablu și comerțul cu videocasete cuprindeau pe trei sferturi concerte ale lui Emil Popescu. Momentul crucial pentru instaurarea melocrației arhitectului a trecut neobservat de către opinia publică. El se petrecu în seara în care saxofonistul, întorcîndu-se acasă de la o conferință ținută la Ateneul cel nou, o găsi pe Elena, acum ceva mai planturoasă și mai cenușie, ascultând în transă muzica fostului ei soț. O veche convenție făcea ca ei să nu vorbească niciodată despre acesta
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
tabla caroseriei, mâncată literalmente de rugină, jantele strâmbate ale fostelor roți, ferestrele fără parbriz. Dar, în interior, sticleau fantastic mii de lumini verzi, roșii și albastre, în locul unde fusese altădată bordul mașinii. Se aprindeau și se stingeau ritmic, exercitând asupra saxofonistului un efect hipnotic. Se apropie și privi înăuntru. Acolo se afla arhitectul. Corpul său, care trebuie să fi cântărit cel puțin patru sute de kilograme, ajunsese să umple literalmente, cum umple melcul o cochilie, diform, gol și alburiu, căci hainele plesniseră
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
în nici un fel. Degetele rămase din mănunchi continuau imperturbabil să fojgăie pe clape. Un miros greu, ca de odaie în care naște o femeie, se răspândi pe sub cetină. Când și ultimul deget căzu zvâcnind pe cauciucul striat de la picioarele arhitectului, saxofonistul, sclipindu-și barda sub stelele mici, făinoase, ocoli prin față resturile de caroserie prin care, pe alocuri, se vedea motorul întunecat și apucă strâns în pumn ciotul din care pornea celălalt mănunchi de degete. Dar, de data aceasta, când vru
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
acorduri de-a dreptul înnebunitoare. Nu mai era Alban Berg, nici Orff, nici Duke Elington, nici Pink Floyd. Nu mai era nimic din ceea ce se auzise vreodată sau din ceea ce mintea omenească ar putea concepe că s-ar putea auzi. Saxofonistul asculta încremenit. Era o muzică pe care n-o mai ascultai cu urechile, ci cu toată pielea deodată, care-ți umplea canalele venelor de ecouri, cu care îți intra în rezonanță structura osoasă. Ajunsă în creier, la porțile sufletului, ca
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
până în vârful degetelor de la picioare, înlocuind fiecare celulă, fiecare mitocondrie, fiecare fărâmă de acid nucleic, cu o încîlcire muzicală. Copleșit, având senzația de destrămare a lumii pe care numai cei care-au făcut un infarct se spune că o simt, saxofonistul se prăbuși pe iarbă, lângă portieră. I se păru că marea foaie transparentă a cerului, în care erau încrustate stelele, se distorsionează, că se apropie de el, se mulează pe corpul său și-l înfășoară strâns, ca un lințoliu pestriț
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
Era de-ajuns să se prefacă a-l lovi ca să mai audă încă o dată muzica fără de care nu mai putea trăi. Cu cât agresiunea era mai puternică, cu-atît muzica devenea mai acaparatoare. Ani în șir, practic până la sfârșitul vieții sale, saxofonistul profită, vicios, de această descoperire. Ca să mărească efectul muzicii, el încercă pe rând să-l asfixieze, să-l pârjolească, să-l opărească, să-l dinamiteze, să-l electrocuteze, să-l iradieze pe arhitect. De fiecare dată linia melodică se schimba
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
umede, cu jobenul pus pe o parte și cu umbrela la subsoară, fredonând din nou melodia „Singing in the rain”. La câteva sute de metri distanță, un local intim unde clientela fidelă putea să asculte smooth jazz interpretat de un saxofonist în cămașă înflorată. O Lucie care împărțea bezele cumpărătorilor, întrun hypermarket oarecare dintr-un orășel oarecare, aruncând din când în când priviri îngrijorate către ferestrele mari care lăsau să se vadă norii negri și fulgerele decise să sugrume cu gheare
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
oftă și apăsă un buton de pe telecomandă. Tocmai începea o emisiune de divertisment. Peste câteva secunde, imaginea bărbatului care gesticulase și vorbise de unul singur, înainte de a o lua la fugă, precum un urmărit de diavol, se estompă definitiv. 14 Saxofonistul se apleca deasupra instrumentului, ca un îndrăgostit incurabil, chinuit de o permanentă dorință fizică în fața căreia nu putea opune rezistență, iar degetele lungi apăsau pasional clapetele metalice, în timp ce suflul extras din plămânii ascunși sub o cămașă înflorată oferea poftă de
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]
-
cărora pulsau flăcările unor lumânări parfumate. O părere de fum, albastră, șerpuitoare, lascivă, insinuându-se printre clienții pierduți în gânduri, mângâindu-i pe umeri, invitându-i să se ridice și să se miște pe ritmul leneș, sub ochii închiși ai saxofonistului care dădea senzația că se contopește cu instrumentul său, transpus într-o altă lume sau, poate, chiar într-un alt timp. Femeia avea o rochie verde. În respectivul decor, s-ar fi potrivit mult mai bine una roșie sau una
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]