625 matches
-
Figuri de gândire/de nivelul viziunii artistice (metalogisme) Spre deosebire de tropi (metasememe), care vizează numai spațiul interior al limbajului, metalogismele se definesc prin raportarea discursului la referentul real, operând o modificare expresivă a relației dintre semn (cuvânt/sintagmă/enunț) și „obiectul“ semnificat. De aceea, figurile de gândire, cu rol de structurare a viziunii artistice (pro cedee stilistice), pot dubla tropii sau pot face abstracție de aceștia. De exemplu, perso nificarea se poate realiza printrun epitet personificator (Luna blândă ține strajă), printro comparație
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
de incipit și final, dar și imaginea „unui corp sferoid“ (L. Rebreanu, Jurnal). Între cele două capitole se închide un destin tragic, cel al eroului care dă și titlul romanului. Ciclul existențial închis este sugerat și prin metafora drumului (dublu semnificată: ca drum al vieții și al mor ții și ca simbol al intrării și ieșirii în/din universul ficțiunii artistice), cu care începe și se încheie romanul. Descrierile, ca și relatarea întâmplărilor, sunt realizate din perspectiva obiectivă a unui narator
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2893]
-
formelor existenței este posibilă pe filiera trinitară: akasa (eterul-spațiu), Sabda (sunetul) și Sphota (fenomenul nepieritor al verbului creator de lume în sens ontologic și cosmologic). Sphota este deci revelația Logosului, dar și structură a spiritului (purușa-brahman), compunând cuvinte-fraze ce degajă semnificatul semnificant sau întelesul întelesurilor. Prin Sabda are loc, așadar, plonjarea în vibrația originară; consecința acestui demers este "percepția rădacinii" vorbirii omenești și chiar a "vocii" ființelor existente. Sabda este un concept ontologic indian, dar și logic, de care a ținut
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
jocului: 1. jocul investit cu o funcție de de-dramatizare a realului; 2. jocul în lume și jocul cu elementele din care este alcătuită lumea; 3. jocul în cadrul căruia "jocul în lume" este convertit într-un joc livresc cu semnificantul și semnificatul cuvintelor sau într-un joc al poemului cu el însuși, al mișcării lui genetice (Ion Pop). Unele poeme stau sub semnul ingeniozității manieriste, de la jocul omonimelor la falsul raționament. Uneori, în realizarea poeziei sale ludice, poetul apelează la parodie și
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
Pare clar că în toate religiile, "hrană pentru zei" trece drept "mâncare ca mediu de comunicare cu Dumnezeu". Este vorba despre hrană înțeleasă ca factor de comuniune între comeseni și între aceștia și Dumnezeu, care este considerat oaspete privilegiat, lucru semnificat prin lăsarea unui loc liber și prin invocarea prezenței acestuia (un fel de epiclesis, v.gr. religia misterelor). Mai mult încă, în timp ce în unele cazuri iese în relief mai ales "a manca înaintea lui Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu", în altele este
[Corola-publishinghouse/Science/1489_a_2787]
-
o definiție a simbolului din perspectivă lingvistică, lineară deoarece premisa de la care pornește este aceea că simbolul este "plin". Acest fapt se datorează, în mare parte, ,,omogenității dintre semnificant și semnificat", ,,naturii lor identice". Susținând ideea conform căreia semnificantul și semnificatul ar avea o ,,geneză comună", Durand definește semnul ca ,,monadă" în care cele două fețe sunt "strivite" una de cealaltă. Motivația care ordonează simbolurile este "masivă", ea constituindu-se într-un sistem, ,,într-o rețea de rețele", de "constelații simbolice
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
en main" a altora. De aici se trece din domeniul diacronic (cel al istoricității) la cel al sincronismului (funcționând pe baza miturilor, fie ele și "personale"): când primul intră în contradicție, cel de-al doilea permite reajustarea semnificantului și polarizarea semnificatului. 5. Bouillon d'IQ-lture Povești din apele idiomatice (și nu numai) precum și ale viețuitoarelor lor, rescrise de Master X von Bach-Louis i. Lacul, smârcul... Dacă lacul este un ochi al pământului prin care locuitorii lumii subterane pot privi spre lume
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
un hățiș textual de o luxurianță neobișnuită, al cărui analogon simbolic este chiar labirintul, unul dintre motivele cele mai frecvente în Portret în cuțit, căci în definitiv "locul geometric al ruinelor și viselor este labirintul./ primele înghit urmele sub cripta semnificatului/ celelalte le atrag și le dizolvă în schelăria semnificantului". În freatica majorității zdrobitoare a poemelor lui Dan Bogdan Hanu palpită energii dintre cele mai diverse, prin a căror acumulare crește, barocă, această schelărie a semnificantului. Practic, fiecare secvență textuală pare
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
centrifuge ale inspirației. Considerându-l pe Quasimodo un exponent al crizei din ultima fază a simbolismului Macrì încadra poetica lui în tendința mai largă, simbolistico clasicizanta și ermetica din epoca: la un moment dat simbolul semnificant se identifică cu lucrul semnificat: numele obținut are valoarea lucrului (res), se concentrează, eliberându-se chiar de rezonanță să metaforica.256 Afirmația precedentă, evident exagerată, împingea până la extrem ideea de condensare a cuvântului până la anularea proprietăților lui combinatorii și rezonatorii. Într-adevăr, în versurile sicilianului
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
studia opera lui Safo s-a bazat, în esență, atât la Quasimodo, cât și la Leopardi pe dragostea pentru manieră simplă în care aceasta știa să redea natură, altfel spus pe simplitatea cu care cuvântul, inca nesofisticat, reușea să exprime semnificatul.483 Schimbul neîntrerupt de teme și motive (grecitatea, miturile, Sicilia, motivul lunii sau al dansului) este dovedit de existența lor pe de o parte în traduceri, pe de altă parte în creațiile originale.484 În cazul lui Quasimodo rezultatul acestei
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
citatul este reproducerea unui enunț (textul citat) extras din textul originar (text 1), pentru a fi adus într-un altul (text 2). Dacă enunțul propriu-zis rămâne neschimbat din punctul de vedere al semnificantului, deplasarea pe care o suportă îi modifică semnificatul, produce o valoare nouă și antrenează o transformare care va afecta în același timp semnificatul textului citat și pe acela al textului în care se inserează. Scrierea este o rescriere: este vorba despre a converti elemente separate și discontinue într-
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
fi adus într-un altul (text 2). Dacă enunțul propriu-zis rămâne neschimbat din punctul de vedere al semnificantului, deplasarea pe care o suportă îi modifică semnificatul, produce o valoare nouă și antrenează o transformare care va afecta în același timp semnificatul textului citat și pe acela al textului în care se inserează. Scrierea este o rescriere: este vorba despre a converti elemente separate și discontinue într-un tot continuu și coerent, ceea ce înseamnă că orice scriere este colaj, glosă, citat și
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
comportă o relație dialogică. A repeta transformând. Și invers. Roland Barthes dezvoltă teoria stereotipului, în opoziție cu noul. Ideea repetării este abordată în proximitatea mitologiei: "a repeta la exces înseamnă a te pierde, a te rătăci în gradul zero al semnificatului" (Barthes: 2006b, 68). Pe de altă parte, mai aproape de legitimarea intertextualității (la definire am renunțat să mai sperăm, ne consolăm cu descrieri plastice; R. Barthes știe să ne "vândă" conceptul: decât să exprime, eventual, anost, un element, mai bine să
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
sau maximum un grup de trei sau patru fraze). Aceste segmente sunt unități de lectură (s.n.), fapt pentru care le-am numit lexii. O lexie este evident un semnificant textual, [...], trebuie să acceptăm să decupăm semnificantul fără decupajul subiacent al semnificatului". Lexia, această generoasă entitate (inter)textuală, poate atinge dimensiuni reduse. Întrebarea este: cât de reduse ? Considerând lexia unitate-reper (cum este secunda în cronotehnologie), ne interesează submultiplii și multiplii ei. În spațiul mitului, unitatea-reper ar fi mitema, care descrie cele mai
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
contrasimboluri. Există însă și simboluri ale simbolurilor. Observația pătrunzătoare a romanticului german intuiește axiomele de mai târziu ale semioticii. În lectura și descifrarea mitului, Roland Barthes încearcă demontarea mecanismului de semnificare specific. La nivelul mitului, regăsim aceeași schemă tridimensională: semnificantul, semnificatul și semnul. Dar mitul e un sistem particular prin aceea că se construiește plecând de la un lanț semiologic ce exista înaintea sa: este, deci, un sistem semiologic secund. Ceea ce în primul sistem este semn (adică, totalitatea asociativă dintre un concept
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
contextul legitimează textul de o manieră mai tensionată și, în plus, condiționarea acestei raportări vizează totdeauna mai multe paliere, ea se realizează dacă și numai dacă sunt respectate cel puțin trei condiții, la tot atâtea niveluri de constituire a semnificației semnificat, semn, semnificant. În intertext, lucrurile nu sunt mult diferite de situația mitului, doar că vizibilitatea intertextualității îl induce în eroare pe cititorul care consideră doar structura de suprafață a textului. Distanța dintre textul inițial și rescriere (determinată de cumpăna dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
al doilea tip de sacru. Știm de la Roland Barthes că "în orice sistem semiologic avem de-a face nu cu doi, ci cu trei termeni diferiți. Nu percep un termen după altul, ci legătura care îi unește; avem deci semnificantul, semnificatul și semnul, adică totalitatea asociativă a primilor doi termeni" (Barthes: 1987, 98). Limbajul simbolic este un "limbaj furat", semnificatul fiind deja referențialitate de gradul doi, ca realitate prezentată simbolic. Despre realitate secundă putem vorbi și în cazul intertextualității, unde termenul
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
cu doi, ci cu trei termeni diferiți. Nu percep un termen după altul, ci legătura care îi unește; avem deci semnificantul, semnificatul și semnul, adică totalitatea asociativă a primilor doi termeni" (Barthes: 1987, 98). Limbajul simbolic este un "limbaj furat", semnificatul fiind deja referențialitate de gradul doi, ca realitate prezentată simbolic. Despre realitate secundă putem vorbi și în cazul intertextualității, unde termenul corespunzător determinatului (hipotextul) este el însuși, deja, rezultatul unei ecuații de obținere a semnificației (expresie literară a unei referențialități
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
cărui lumi ficționale textele literare nu [mai] descriu stări de lucruri care le-ar fi exterioare; totul este regizat, încât în afara textului nu înseamnă decât efectul înșelător al unui joc de iluzii. La nivelul mitului, regăsim aceeași schemă tridimensională: semnificantul, semnificatul și semnul. Dar mitul e un sistem particular prin aceea că se construiește plecând de la un lanț semiologic ce exista înaintea sa: este, deci, un sistem semiologic secund. Ceea ce în primul sistem este semn (adică, totalitatea asociativă dintre un concept
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
această dilemă: silit să dezvăluie sau să lichideze conceptul, el îl va naturaliza. Ajungem astfel la principiul mitului : transformarea istoriei în natură (Barthes: 1987, 104). În ceea ce privește legătura care unește semnificantul de semnificat, în intertextualitate avem un tip special de relaționare. Semnificatul este el însuși semnificant, astfel încât se produce o situație pe care explicația barthiană asupra funcționării mitului ca sistem semiologic secund ne-a făcut-o familiară: "Știm acum că semnificantul poate fi considerat, în cadrul mitului, din două direcții: ca termen final
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
ne-a făcut-o familiară: "Știm acum că semnificantul poate fi considerat, în cadrul mitului, din două direcții: ca termen final al sistemului lingvistic sau ca termen inițial al sistemului mitic" (ibidem). Pentru ultimul element al schemei tridimensionale mitice, adică legătura semnificatului cu semnificantul legarea, termen mai potrivit, considerăm, pentru că surprinde caracterul dinamic al acestei componente hedonistul plăcerii textului apelează la semnificație. În plan intertextual (inclusiv intratextual), semnul este cu plus sau cu minus. Dacă repetarea este mai pronunțată decât diferirea, semnul
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
nevoie de cât mai multe puncte de ancorare pentru a stabili legătura cu hipotextul. Dacă diferirea domină repetarea, apropierea este vagă, nesusținută, receptorul riscă, în lipsa indiciilor repetării, să nu sesizeze relația dintre texte; semnul este cu minus (D ≥ R → ). Atunci semnificatul rămâne fără semnificant, puncte suspendate, exterioare unui sistem. Este important nivelul la care se situează elementele reiterate: segmentul de suprapunere textuală poate fi restrâns, totuși semnificativ. Intertextul a primit interpretări diferite, în decursul diacroniei lui, în funcție de accentul pus fie pe
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
a purtat-o pe cap în timpul peregrinărilor sale. Nu e vorba aici nici de o comparație estetică, nici de un simbol tehnic, ci este vorba de o comuniune de esență (participare). Imaginea este lucrul pe care îl reprezintă; semnificantul și semnificatul nu fac decât un singur lucru".8 La Mihai Eminescu, intratextul joacă un rol important. De la proză/dramaturgie la poezie, nuanțele diferă, dar semnificația generală este una gravă, începutul dedublării discursului literar de care vorbea Roland Barthes. "Pentru postmoderni, intertextualitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
degrabă, o schimbare de semnificație, în virtutea a ceea ce se deconstruiește, conștientă fiind că nu poate crea ex nihilo, un limbaj nou: "vorbind despre refuzul totalității, al centrului și al prezenței, Derrida, Paul de Man sau Hillis Miller vorbesc despre absența semnificatului însuși, adică absența oricărui sens, care ar exista înaintea și în afara textului, a discursului, a limbajului, a scriiturii, respectiv a lecturii. Nu trebuie înțeleasă, însă, dispariția, absența, negația absolută a acestui semnificat transcendental, care ar sta la originea (dacă pot
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
sensul identificării filosofice între limbaj și poezie"19. Iar identitatea limbaj poezie este dovedită prin câteva particularități de bază: "Atât poezia cât și limbajul reprezintă acte de cunoaștere intuitivă, de înțelegere intuitivă a ființei, de descoperire a universalului în individual. Semnificatele captează și delimitează, creând astfel conținuturi lingvistice, esențe ale unor moduri de a fi (de exemplu, modul-general-de-a-fi-arbore, modul-general-de-a-fi-om etc.). Regăsim în individualitatea semnificatului un model de universalitate. Și poezia și limbajul sunt creații prin care se realizează obiectivări ale conținuturilor
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]