742 matches
-
fiind propoziții tip I (parțial-afirmative), nu poate avea loc nici un silogism, deoarece figura a III-a nu cunoaște un mod valid cu premisele propoziții de tipul I. Așadar, ambiguitatea Între modurile BARBARA și DARAPTI este deplină. Începând cu al doilea silogism, lucrurile se complică și mai mult. Prima premisă, propoziția (3), poate fi, după cum am arătat, atât de tipul A, cât și de tipul I. A doua premisă, propoziția (4), este la rândul ei una afirmativ-singulară. Dacă Înțelegem al doilea silogism
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
silogism, lucrurile se complică și mai mult. Prima premisă, propoziția (3), poate fi, după cum am arătat, atât de tipul A, cât și de tipul I. A doua premisă, propoziția (4), este la rândul ei una afirmativ-singulară. Dacă Înțelegem al doilea silogism ca pe unul În modul BARBARA, În care propoziția (3) este tip A, atunci propoziția (4) trebuie considerată propoziție tip A, dar și propoziția (5) trebuie să fie tip A, pentru ca raționamentul să fie corect, ceea ce e fals, pentru că sfera
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
să fie tip A, pentru ca raționamentul să fie corect, ceea ce e fals, pentru că sfera termenului Alain nu este echivalent, cu sfera termenului cucernic. Dacă considerăm propoziția (3) ca fiind un enunț de tipul I, atunci nu se poate produce nici un silogism, pentru că În figura I a silogismului nu sunt moduri valide cu prima premisă tip I. Incorectitudinea raționamentului este așadar evidentă. Totuși, e puțin probabil ca migăloșii scolastici să nu fi descoperit aceste capcane facile ale raționamentului. Cu toate acestea, raționamentul
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
să fie corect, ceea ce e fals, pentru că sfera termenului Alain nu este echivalent, cu sfera termenului cucernic. Dacă considerăm propoziția (3) ca fiind un enunț de tipul I, atunci nu se poate produce nici un silogism, pentru că În figura I a silogismului nu sunt moduri valide cu prima premisă tip I. Incorectitudinea raționamentului este așadar evidentă. Totuși, e puțin probabil ca migăloșii scolastici să nu fi descoperit aceste capcane facile ale raționamentului. Cu toate acestea, raționamentul funcționa, În sensul că dintr-un
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
putea ajunge la susținerea altui enunț singular. Cum era posibil acest lucru? O modificare a modului de citire a raționamentului, Însă nu și de scriere a lui, ne arată o simetrie În cadrul celor cinci propoziții. Dacă se citește al doilea silogism În ordinea (5) → (3), obținem un raționament valid În aceeași măsură În care fusese valid raționamentul (1) → (3). În felul acesta, enunțul (3) joacă simultan rolul ambiguu de concluzie - A sau I - pentru ambele silogisme. Dar dacă două silogisme au
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
Dacă se citește al doilea silogism În ordinea (5) → (3), obținem un raționament valid În aceeași măsură În care fusese valid raționamentul (1) → (3). În felul acesta, enunțul (3) joacă simultan rolul ambiguu de concluzie - A sau I - pentru ambele silogisme. Dar dacă două silogisme au aceeași concluzie, se poate considera că premisele lor sunt analoage. Așadar, printr-o parcurgere În două sensuri a aceleiași Înlănțuiri de silogisme și prin jocul subtil Între ambiguitățile unui enunț fără cuantificator, mecanismul analogiei se
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
doilea silogism În ordinea (5) → (3), obținem un raționament valid În aceeași măsură În care fusese valid raționamentul (1) → (3). În felul acesta, enunțul (3) joacă simultan rolul ambiguu de concluzie - A sau I - pentru ambele silogisme. Dar dacă două silogisme au aceeași concluzie, se poate considera că premisele lor sunt analoage. Așadar, printr-o parcurgere În două sensuri a aceleiași Înlănțuiri de silogisme și prin jocul subtil Între ambiguitățile unui enunț fără cuantificator, mecanismul analogiei se poate produce. După cum se
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
enunțul (3) joacă simultan rolul ambiguu de concluzie - A sau I - pentru ambele silogisme. Dar dacă două silogisme au aceeași concluzie, se poate considera că premisele lor sunt analoage. Așadar, printr-o parcurgere În două sensuri a aceleiași Înlănțuiri de silogisme și prin jocul subtil Între ambiguitățile unui enunț fără cuantificator, mecanismul analogiei se poate produce. După cum se vede, raționamentul prin analogie este Întotdeauna Îndoielnic din punctul de vedere al unei logici riguroase, dar capacitatea sa persuasivă nu e de neglijat
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
metoda, care să-i permită reconstruirea sistemului de cunoștințe pe un fundament solid, trei arte sau științe Îi stau lui Descartes la dispoziție ca model: logica, analiza geometrică și algebra. Nici una dintre acestea, Însă, nu-i poate furniza procedeul căutat: silogismul e doar un instrument expozitiv, nu descoperitor, iar analiza geometrică și algebra nu pot oferi generalizări dincolo de domeniile lor, fără a mai socoti neajunsul că sunt totuși destul de obositoare, uneori mai mult nedumerind spiritul decât lămurindu-l, și necesită un
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
lumină, și până când a fost exploatată la maxima ei capacitate de către filosoful nostru. Analiza obiecțiilor ce s-au adus cogito-ului cartezian se grupează În principal În jurul a două tendințe. Una dintre ele susține că enunțul ne este decât un simplu silogism și trebuie tratat ca atare, iar o alta susține că, dimpotrivă, enunțul este expresia unei intuiții, exprimând o experiență inanalizabilă. Le vom urmări pe amândouă, căutând să le arătăm valențele dar și limitele, iar la sfârșit vom Încerca să oferim
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
o alta susține că, dimpotrivă, enunțul este expresia unei intuiții, exprimând o experiență inanalizabilă. Le vom urmări pe amândouă, căutând să le arătăm valențele dar și limitele, iar la sfârșit vom Încerca să oferim o posibilă interpretare a acestui enunț. Silogism Datorită formei qvasideductive pe care o are propoziția cuget, deci exist, o serie de comentatori au interpretat acest enunț ca fiind concluzia unui silogism. Un comentator reprezentativ al acestui curent este Arnauld Reymond, care dedică problemei studiul Le cogito apărut
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
dar și limitele, iar la sfârșit vom Încerca să oferim o posibilă interpretare a acestui enunț. Silogism Datorită formei qvasideductive pe care o are propoziția cuget, deci exist, o serie de comentatori au interpretat acest enunț ca fiind concluzia unui silogism. Un comentator reprezentativ al acestui curent este Arnauld Reymond, care dedică problemei studiul Le cogito apărut În Revue de Metaphisique et Morale În anul 1923 (pp. 541 & urm.). Reymond pleacă de la premisa că Îndoiala radicală impune două condiții indispensabile realizării
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
fi natura, de a face ipoteze asupra acestor date și de a trage de aici concluzii. Altfel spus, orice acțiune a rațiunii supune materialul asupra căruia lucrează formei „dacă..., atunci...”. Pentru a demonstra că propoziția cogito, ergo sum este un silogism, el Începe prin a analiza arhicunoscutul enunț „Socrate este muritor”. Știm despre acesta că este concluzia silogismului care are ca premisă majoră propoziția generală: „Toți oamenii sunt muritori” iar ca premisă minoră propoziția particulară „Socrate este om”. Iar dacă despre
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
spus, orice acțiune a rațiunii supune materialul asupra căruia lucrează formei „dacă..., atunci...”. Pentru a demonstra că propoziția cogito, ergo sum este un silogism, el Începe prin a analiza arhicunoscutul enunț „Socrate este muritor”. Știm despre acesta că este concluzia silogismului care are ca premisă majoră propoziția generală: „Toți oamenii sunt muritori” iar ca premisă minoră propoziția particulară „Socrate este om”. Iar dacă despre adevărul acestei deducții silogistice ne este permis să ne Îndoim - atâta vreme cât nu am verificat dacă Într-adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
valide: suprimarea termenului mediu: majora: Toți oamenii (TM) sunt muritori (P). minora: Socrate (S) este om (TM). concluzia: Socrate (S) este muritor (P). Faptul că Socrate este Într-adevăr muritor rămâne de verificat, dar enunțul făcut este valid, conform regulilor silogismului de figura 1, modul BARBARA. În consecință A. Reymond propune citirea enunțului cartezian ca fiind concluzia următorului silogism: majora: Tot ceea ce gândește (TM) există (P). minora: Eu (S) gândesc (TM). concluzia: Eu (S) exist (P). Așadar, dacă gândesc, sunt pentru că
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
Socrate (S) este muritor (P). Faptul că Socrate este Într-adevăr muritor rămâne de verificat, dar enunțul făcut este valid, conform regulilor silogismului de figura 1, modul BARBARA. În consecință A. Reymond propune citirea enunțului cartezian ca fiind concluzia următorului silogism: majora: Tot ceea ce gândește (TM) există (P). minora: Eu (S) gândesc (TM). concluzia: Eu (S) exist (P). Așadar, dacă gândesc, sunt pentru că, prin definiția majorei, tot ceea ce gândește există, prin urmare eu gândesc (chiar dacă mă Îndoiesc, căci a te Îndoi
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
să irumpă explicația realului. Un alt comentator al cartezianismului, Octave Hamelin, În lucrarea Le sistème de Descartes (pp. 123-135), se pronunță În favoarea unei interpretări nuanțate a cogito-ului sub forma raționamentului. El pretinde că se poate modifica premisa majoră din structura silogismului transformând-o dintr-o propoziție cu subiect universal Într-o propoziție cu subiect particular, În următoarea formă: „cel ce gândește există”. Dacă se admite o astfel de modificare concluzia silogismul se deduce doar din propoziții particulare, evitându-se obiecția cu
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
El pretinde că se poate modifica premisa majoră din structura silogismului transformând-o dintr-o propoziție cu subiect universal Într-o propoziție cu subiect particular, În următoarea formă: „cel ce gândește există”. Dacă se admite o astfel de modificare concluzia silogismul se deduce doar din propoziții particulare, evitându-se obiecția cu referire la condiția de verificabilitate a enunțului afirmativ general (nu mai trebuie verificat dacă toți oamenii sunt muritori). Dar numai În aparență noua premisă este diferită de cea veche, căci
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
pe bună dreptate, Întrebarea „ce este desemnat prin cuvintele cel ce gândește”, nu cumva ascundem doar numele omenirii prin acest pronume?) Hamelin avea Însă nevoie de această modificare formală pentru a-și putea susține interpretarea, potrivit căreia, adevărul concluziei unui silogism derivă dintr-un adevăr anterior ei, al premisei majore, mult mai general, mai sigur și mai puternic decât adevărul concluziei. Așa cum am mai spus, certitudinea asupra adevărului premisei majore „tot ceea ce gândește există” este greu de obținut. Recurgând la modificarea
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
Între „eu”-l meu și „ceva - Îndeajuns de abstract - ce gândește”. Interpretarea hameliniană nu este cu totul nouă. Pierre Gassendi (1592-1655) a fost primul care l-a avertizat pe Descartes că formula cogito, ergo sum ar reprezenta, de fapt, un silogism privat de premisa majoră. Majora presupusă de către Gassendi era: „Cel ce judecă este”. Dar În acest caz cogito-ul nu ar fi fost decât o verigă Într-un lanț mai lung al adevărurilor presupuse. Căci enunțurile de genul „cel ce judecă
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
de către Descartes În conținutul cogito-ului. Potrivit lui Gassendi, cunoașterea propozițiilor particulare trebuie să urmeze Întotdeauna cunoașterii celor generale, În conformitate cu regulile silogistice și fără abatere de la ele. Descartes Îi răspunde că, În fapt, cogito este urmarea acțiunii dubitative și nu concluzia unui silogism. Concluzia asupra faptului existenței poate fi dedusă și din alte Împrejurări, din alte experiențe, dar acestea nu au forța nemijlocirii pe care o impune Îndoiala, expresia cea mai cuprinzătoare a acțiunii de a gândi: „Căci dacă spun că văd sau
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
de a simți, sau mai precis de a gândi Într-un fel oricare ar fi”. Într-o scrisoare către Claude Clerselier, Descartes Îi relatează acestuia În ce constă eroarea pe care o face Gassendi atunci când interpretează cogito-ul ca fiind un silogism: pentru a realiza cunoașterea adevărată spiritul trebuie să plece de la cunoașterea lucrurilor particulare, ca mai apoi să se ridice la cunoașterea celor generale: „Eroarea cea mai Însemnată e că acest autor presupune că cunoașterea propozițiilor particulare trebuie Întotdeauna dedusă din
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
adevărată spiritul trebuie să plece de la cunoașterea lucrurilor particulare, ca mai apoi să se ridice la cunoașterea celor generale: „Eroarea cea mai Însemnată e că acest autor presupune că cunoașterea propozițiilor particulare trebuie Întotdeauna dedusă din cele universale, urmând ordinea silogismului dialecticii; ceea ce arată a ști prea puțin În ce fel trebuie cercetat adevărul; căci e sigur că, pentru a-l găsi trebuie Întotdeauna să Începem cu noțiunile particulare, pentru a ajunge mai apoi la cele generale, chiar dacă se poate la fel de
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
așa cum o spune și Descartes, cogito-ul nu este dedus dintr-o majoră, ea nici măcar nu există ca atare În nici una dintre scrierile carteziene, ci este consecință a procesului de supunere la Îndoială a cunoștințelor. Dacă ar fi fost concluzia unui silogism, problema nu era nici pe departe Încheiată - cel mult poate că abia de aici ar fi Început -, deoarece trebuia să se procedeze la Întemeierea majorei „tot ceea ce gândește există”, enunț care nu poate fi decât cel mult o prejudecată, și
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
nu poate fi decât cel mult o prejudecată, și, prin urmare, unul dintre cele care trebuie respins, conform principiului Îndoielii. Nu trebuie să pierdem din vedere scopul În care Descartes Își Începe cercetarea. Căci, dacă se consideră cogito-ul concluzia unui silogism, se obține, e adevărat, validitatea unei deducții silogistice, dar se pierde certitudinea unei deducții metafizice. În felul acesta, se pierde și fundamentul realității și veridicității nemijlocite de care are nevoie, ca punct de plecare, spiritul cunoscător. A vedea În cogito
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]