685 matches
-
a lungul axei verticale de la origine până la intersecția cu cea mai de sus dreaptă albastră. Imediat după întoarcere, dacă recalculează, el va măsura intervalul de la origine la dreapta roșie cea mai de jos. Într-un fel, în timpul întoarcerii, planul de simultaneitate trece de la albastru la roșu, trecând foarte repede peste un segment larg al liniei de univers a fratelui rămas acasă. Fratele rămas acasă a îmbătrânit brusc, după calculele fratelui din navă. ilustrează o trăsătură a modelului spațiu-timp relativist restrâns, spațiul
Paradoxul gemenilor () [Corola-website/Science/310332_a_311661]
-
din realitate îmbătrânea la momentul transmiterii imaginii. când a fost emisă imaginea. Un calcul similar arată că fratele său îmbătrânea cu aceeași viteză redusă de formula 18 în toate imaginile de joasă frecvență. Poate fi dificil de văzut locul unde intervine simultaneitatea în calculul deplasării Doppler, și într-adevăr calculele sunt adesea preferate deoarece în ele nu trebuie avut grijă de simultaneitate. După cum se vede mai sus, fratele de pe navă poate converti viteza recepționată și deplasată Doppler într-o viteză mai scăzută
Paradoxul gemenilor () [Corola-website/Science/310332_a_311661]
-
cu aceeași viteză redusă de formula 18 în toate imaginile de joasă frecvență. Poate fi dificil de văzut locul unde intervine simultaneitatea în calculul deplasării Doppler, și într-adevăr calculele sunt adesea preferate deoarece în ele nu trebuie avut grijă de simultaneitate. După cum se vede mai sus, fratele de pe navă poate converti viteza recepționată și deplasată Doppler într-o viteză mai scăzută a ceasului celuilalt și pentru imaginile deplasate spre roșu și pentru cele deplasate spre albastru. Dacă ignoreă simultaneitatea ar putea
Paradoxul gemenilor () [Corola-website/Science/310332_a_311661]
-
grijă de simultaneitate. După cum se vede mai sus, fratele de pe navă poate converti viteza recepționată și deplasată Doppler într-o viteză mai scăzută a ceasului celuilalt și pentru imaginile deplasate spre roșu și pentru cele deplasate spre albastru. Dacă ignoreă simultaneitatea ar putea spune că fratele său îmbătrânește cu viteză scăzută de-a lungul întregii călătorii și deci că el ar trebui să fie mai tânăr. A ajuns exact de unde a plecat cu raționamentul, și trebuie să țină cont de schimbarea
Paradoxul gemenilor () [Corola-website/Science/310332_a_311661]
-
că fratele său îmbătrânește cu viteză scăzută de-a lungul întregii călătorii și deci că el ar trebui să fie mai tânăr. A ajuns exact de unde a plecat cu raționamentul, și trebuie să țină cont de schimbarea în noțiunea de simultaneitate la momentul întoarcerii. Viteza pe care o poate calcula pentru imagine (cu efectul Doppler corectat) este viteza ceasului fratelui de pe Pământ la momentul transmiterii imaginii, nu la momentul recepționării acesteia. De vreme ce recepționează un număr inegal de imagini deplasate spre roșu
Paradoxul gemenilor () [Corola-website/Science/310332_a_311661]
-
ar trebui să își dea seama că emisiile deplasate spre roșu și cele deplasate spre albastru nu au fost emise de-a lungul unor perioade de timp egale pentru fratele geamăn de pe Pământ, și deci trebuie să țină cont de simultaneitatea la distanță. Problema soluției din relativitatea generalizată este cum percepe fratele călător situația din timpul accelerării pentru întoarcere. Această problemă este bine descrisă în cadrul soluției paradoxului gemenilor din 1918 oferită de Einstein. În această soluție s-a observat că din
Paradoxul gemenilor () [Corola-website/Science/310332_a_311661]
-
distanței mari dintre frați, ceasul celui de pe Pământ va părea accelerat sufiecient de mult încât să explice diferența dintre timpii proprii observați de cei doi frați. Nu este o întâmplare că această accelerare este suficientă pentru a explica deplasarea de simultaneitate descrisă mai sus. Deși aceasta este considerată o soluție ce ține de "relativitatea generalizată", de fapt ea este elaborată pe baza unor date ce rezultă din teoria relativității restrânse pentru observatori accelerați pe care Einstein a descris-o încă din
Paradoxul gemenilor () [Corola-website/Science/310332_a_311661]
-
a relației dintre om și timp perspective ale prezentului asupra trecutului, rememorarea nostalgică a unei stări de vârste, și regretul pentru trecerea ireversibilă a timpului. În incipitul poeziei se utilizează corelativele “cu cât...cu atât”, pentru a pune în evidență simultaneitatea a două fenomene sugerate de alternanța întuneric - lumină, unul din planul obiectiv, al naturii, altul din planul subiectiv - uman. Momentul misterios al înserării, ca fenomen exterior, se produce treptat, pe măsură ce are loc în planul interior momentul iluminării, care exprimă o
Cu o ușoară nostalgie () [Corola-website/Science/309909_a_311238]
-
o găsesc mai puternică decât oricare alta. În lipsa ei aș muri..., dar ea mă va consuma (e vorba, desigur, de imaginație, care mă stăpânește și mă călăuzește)” (8 octombrie 1822, tr. ns.). „Poetul se salvează prin succesiunea imaginilor, pictorul prin simultaneitatea lor. (...) [Într-o imagine] văd laolaltă o grămadă de lucruri pe care poetul nu ar putea nici măcar să le menționeze, necum să le descrie, fără a deveni obositor și să le dedice volume și, chiar și atunci, redându-le doar
Un pictor diarist: Eugène Delacroix by Simona-Grazia Dima () [Corola-journal/Journalistic/4809_a_6134]
-
mecanismele imitației și arbitrarul semnului poetic) apare acompaniată, în contrapondere, de posibilitatea de a testa permanent un construct sau altul de realitate prin evidențierea implicațiilor sale asupra practicilor noastre. Cu alte cuvinte, noutatea paradigmei postmoderniste ar consta tocmai în această simultaneitate și interferență a lumii „reale” cu lumile posibile și chiar cu cele imposibile. Dacă o asemenea perspectivă nu atrage în mod necesar după sine „domesticirea” sau ordonarea acelui „peisaj ontologic”, pluralist și anarhic, despre care vorbea Brian McHale, ea are
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de-a doua parte a definiției sale, Aristotel introduce două criterii selective, a căror relație va trebui elucidată cu multă circumspecție. Poetul are ca obiect posibilul (...) „în funcție de verosimilitate sau de necesitate”. (...) Istoria narează faptele în succesiunea lor cronologică ori în simultaneitatea lor întâmplătoare; în schimb, poezia selectează, reorganizează și creează conexiuni nonaccidentale. Iată un al doilea concept de verosimil pe care propunem să-l numim vero-coerent-ul (il vero-coerente).1 O a treia accepțiune ar fi aceea în care verosimilul devine sinonim
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
într-un spațiu prea exaltat de propriile diferențe față de real. Din moment ce viața de zi cu zi este asediată de ficțiune, iar realitatea imediată se înfățișează percepției noastre ca multitudine de posibilități, prioritate capătă înscenarea, asumarea lucidă/ludică a convenției, tematizarea simultaneității lumilor posibile. În ceea ce privește poezia ultimei jumătăți de secol nu este nevoie de foarte mult efort pentru a înțelege că, în contextul schițat, esențială se dovedește și la acest capitol înscenarea, teatralitatea. S-a vorbit mult despre coborârea poeziei în stradă
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
utilizările psihiatrice ale compușilor, cât și cuvântul În sine suferă de pe urma unei moșteniri etimologice stânjenitoare și a istoriei haotice a conceptului și a derivaților săi. Toate aceste accepțiuni apar spre sfârșitul secolului al XIX-lea și la Începutul secolului XX, simultaneitate cronologică ce a facilitat confuziile Între teoriile psihiatrice sau psihanalitice, pe de o parte, și cele sociologice sau antropologice, pe de alta. Evident, xenofobia nu poate intra În aceeași categorie cu tulburările psihiatrice, Întrucât este vorba despre o atitudine colectivă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
a dezvoltării unei conștiințe identitare, limitată Încă la aprecierea comunității de origine. Totuși, atitudinea nu devine etnocentristă decât Începând din clipa În care comparațiile realizate duc sistematic la privilegierea anumitor grupuri și la devalorizarea altora. Ceea ce caracterizează etnocentrismul este așadar simultaneitatea a două atitudini: pe de o parte, o hipertrofiere generală a caracterului pozitiv al atributelor etniei de referință; iar pe de altă parte, o apreciere exagerat sau exclusiv negativă a celor specifice altor medii. Trecem astfel de la o judecată impregnată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
necredinței mele. Frază disecată prin prismă lupasciană, a logicii dinamicii a contradictoriului, unde, fără a-l numi, numai intuitiv află, în ajută, terțul tainic inclus din filosofia lupasciană, concepție argumentată și dezvoltată de Basarab Nicolescu în Teoremele poetice și Transdisciplinaritate. Simultaneitatea textului (mai sus citat n. n.) ar trebui să ducă, cum speculează autorul lui Dăruind vei dobîndi, la deznădejde dacă nu ar fi acel scurt ajută care fărîmă de bob de sare, infim catalizator cu uriașe puteri de transmutare și nebănuite
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1574_a_2872]
-
în sesiune transformă adunarea astfel constituită într-o autoritate constituțională aptă să-și exercite competența și să adopte actele pe care le poate emite în virtutea acestei competențe. Regimul sesiunii se caracterizează prin două principii de fond: principiul continuității și principiul simultaneității<footnote I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, București, 2005, pp.153-155. footnote>. Potrivit principiului continuității, sesiunea nu poate fi întreruptă sau suspendată, ceea ce nu exclude posibilitatea ca parlamentul să-și stabilească ședințele așa cum consideră. De aceea
Bazele constituționale ale administrației publice by Crina Ramona Rădulescu () [Corola-publishinghouse/Science/219_a_361]
-
footnote>. Potrivit principiului continuității, sesiunea nu poate fi întreruptă sau suspendată, ceea ce nu exclude posibilitatea ca parlamentul să-și stabilească ședințele așa cum consideră. De aceea, întreruperea lucrărilor pe o perioadă de timp nu înseamnă că sesiunea a fost întreruptă. Principiul simultaneității decurge din cel al bicameralismului, el se aplică la sesiune, nu la ședință. Consecințele acestui principiu rezidă în: imposibilitatea convocării în sesiune numai a uneia din Camerele parlamentului <footnote O excepție se impune în cazul sesiunii extraordinare convocate la cerere
Bazele constituționale ale administrației publice by Crina Ramona Rădulescu () [Corola-publishinghouse/Science/219_a_361]
-
lucru în lucrarea sa „Despre demnitatea omului” prin: „demnitatea omului este rezultat al activității omului”. A-ți folosi demnitatea nu este un lucru pentru care așteptăm laude sau așteptăm să fim răsplătiți financiar, este un lucru ce vine instinctiv, în simultaneitate cu faptele noastre. Acest lucru îl aprecia foarte frumos unul dintre cei mai mari filosofi ai Greciei Antice, Aristotel prin: „demnitatea nu stă în a avea aprecieri și onoruri, ci în conștiința că le meriți”. Atunci cănd conștiința ne semnalează
Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Maria Manuela Firu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2292]
-
depășesc modelul "centru-periferie" prezentat în ultimul paragraf al capitolului I. Sensurile principale de mișcare ale noilor drumuri expediționare, negustorești-bancare și ideologice duceau peste Ocean, în teritoriile nordice ale continentului, iar prin rare ocoluri, și spre Est. Așa că succesiunile nu exclud simultaneitățile. La o primă vedere, după porturile sud-mediteraneene, alte orașe și zone modernizate au apărut pe coastele de Est și de Vest ale Atlanticului, urmate de cele din Nordul Europei și ale Americii, din Estul Extrem (Japonia și China), din Australia
by TĂNASE SÂRBU [Corola-publishinghouse/Science/1010_a_2518]
-
secolului?". Întrebarea rămîne deschisă. Sub aspectul inserției sale în istorie ( și aceasta e a doua "opinie contradictorie"), postmodernismul a fost nu o dată resimțit ca o abolire a ideii de istorie, ca o înlocuire a sincroniei cu diacronia, a devenirii cu simultaneitatea. Concepția în chestiune vizează o "vîrstă sincronică" a omenirii, sustrasă fenomenului evolutiv, avînd obsesia voluptuoasă a reconstituirii integralității originare. Astfel încît trecutul trăiește în prezent iar prezentul în trecut, într-o sinteză căreia doar acuitatea conștiinței îi refuză calificativul inocenței
Subistorie și supraistorie (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14008_a_15333]
-
ale fiecărei ființe și ale situațiilor pe care aceasta le creează trăind, asemenea valurilor produse de Înaintarea pe luciul nemișcat al unei ape. Nu Înțelegi decât intrând În acest ritm. Alungând din minte succesiunea gesturilor. Nu există succesiune. Există doar simultaneitate. Senzația, decizia, gestul, toate În aceeași clipă. Fără prevestiri, calcule, șanse, fără urmări, prelungiri, consecințe. Fiecare clipă are adevărul ei și este irepetabilă. Zadarnic o Încărcăm cu amintiri, zadarnic ne gândim cum va fi fost dacă. Nu există „dacă”. Nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2302_a_3627]
-
mișcări în formă"), nu să o ucidă. Stilul său se supune, de aceea, legilor vieții universului, între care a simetriei domină. Subtile considerații face autorul asupra funcționării simetriei în stilul eminescian, asupra legii oglinzii și a mitului lui Narcis, a simultaneității stilistice, identificând semnele unei sete de cuprindere a totului comparabilă cu a contemporanilor noștri Márquez și Le Clèzio, a armoniei ca efect stilistic al întâlnirii simetriilor spațiale și temporale, a vizionarismului poetic, a ochiului și auzului, asupra somniei și morții
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
formă" și acces la esențe (cercul IV) prin care se face trecerea la cele mai eficient conturate (hermeneutic) cercuri ale cărții, V și VI, Estetica oglinzii și Labirintul de oglinzi. Aici (poetul fiind, după Dante, "oglinda rostirii"), mitul lui Narcis, simultaneitatea subiectivă, relativistă și stilistică, dedublarea, simetriile spațio-temporale, labirintica speculară reflectată în toate zonele trăirii și rostirii poetice, relevă în Eminescu o sumă a romantismului fundamental, racordabil la Dante și Shakespeare. Echo, al VII-lea cerc, cuprinde senzorialul eminescian ca sinteză
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
compara pe Dumézil cu Einstein, Theodor Codreanu caută punctele de contact dintre teoria relativității și versul eminescian; "blocul" lui Einstein este "ghemul, fuiorul" lui Eminescu, linia existenței unei particule materiale este "firul, torsul", vorbindu-se apoi de "intuiția preeinsteiniană" a simultaneității relativiste pe care Eminescu o "demonstrează" (!) prin uciderea lui Cezar, pentru ca autorul să ajungă la aceasta frumoasă și generoasă concluzie: "Fuziunea spațio-timpului din viziunea științifică a lui Einstein este înfăptuită la nivelul stilului de către românul Mihai Eminescu". Dar dacă despre
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
alte stiluri") etc. Dialectica stilului e înțeleasă ca rezultatul acțiunii celor doi "poli stilistici", polul individual ("forța creatoare") și cel colectiv (ideologia). În cazul scriitorului total care este Eminescu, "stilisticul" ar funcționa conform unei logici noi și complexe, aceea a "simultaneității stilistice", care e o rebotezare a principiului poetic al armonizării contrariilor, rebotezare menită să modernizeze, prin "polul ideologic", "stilul" eminescian, asociat "cunoașterii moderne, de la principiul complementarității lui Niels Bohr la logica lui Lupasco", Această modernizare care e în primul rând
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]