KorAP: Find »[drukola/base=social-democrație & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...6 7 8 ...30 >

727 matches

Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258

în 1917, Lenin* procedează la fel, propunând renunțarea la numele de Partid muncitoresc social-democrat din Rusia și înlocuirea lui cu cel de Partid Comunist Bolșevic, aceasta pentru a rupe cu „revizioniștii” și cu „oportuniștii” ostili violenței revoluționare - menșevicii, socialiștii revoluționari, social-democrația*. Sub diverse etichete - luxemburgism, troțkism*, stalinism, bordighism, gramscism, castrism, guevarism, maoism*, ciuce nord-coreean - „comunismul a trasat astfel o frontieră între reformist și revoluționar care, pentru Lenin, „extinde recunoașterea luptei de clasă până la recunoașterea dictaturii proletariatului”. Dar nici o acțiune politică, fie

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
a participa la o idee, la o acțiune și la o organizație, de a aparține unui partid* care se proclamă comunist. încă din 1902, în Ce-i de făcut?, Lenin* precizează că decizia de a adera, necesară în cazul unei social-democrații*, nu-i suficientă și în cazul organizației de revoluționari de profesie în care solicitantul trebuie selecționat înainte de a fi acceptat. A adera la organizația leninistă înseamnă a pătrunde într-un grup care se consideră a fi o elită morală și

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
masele, s-ar începe prin a le aservi”. Dacă neîncrederea între cele două curente durează și la începutul secolului XX, ele au în comun anticapitalismul, ura față de societatea „burgheză” și voința de a o distruge din temelii prin violență. Spre deosebire de social-democrație*, favorabilă democrației* parlamentare, anarhiștii recuză parlamentarismul. Totuși, unii - anarhosindicaliștii și cooperatorii - doresc să deschidă, prin greva generală, calea către o societate a libertății - libertară, anarhistă deci - în care producția ar fi autogestionată de către muncitori. Ceilalți vor să provoace, prin „acțiune

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
instrumente ale expansiuni economice. Lenin și imperialismul în 1902, J.A. Hobson studiază în lucrarea sa Imperialismul emergența unui capitalism monopolist. Această analiză este dezvoltată în 1910 de către socialistul german Rudolf Hilferding în Capitalul financiar, care deschide o controversă în social-democrație*. Kautsky avansează teora „ultraimperialismului” fondat pe acorduri între firmele germane și franceze. Jean Jaurès consideră că orice coaliție de acest tip ar putea pune capăt conflictelor de interese dintre ele pentru a-și fixa ca obiectiv distrugerea statului socialist sau

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
revoluția „proletară” promovată de Lenin, ba chiar o combat cu înverșunare. în 1905, sociologul german Werner Sombart se întreba într-o lucrare faimoasă: De ce nu există socialism în Statele Unite? Iar unele PC-britanic, vest-german, scandinave - n-au reușit să știrbească influența social-democrației* asupra clasei muncitoare din țara lor. Dimensiunea mesianică a proletariatului trimite atât la acțiunea angajată în 1917 de către bolșevici pentru a-și legitima puterea, cât și la crearea de partide afiliate la Internaționala comunistă*. în acest context ideologic, proletariatul s-

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
unei delegații sovietice, chestiunile cenzurii și a închisorilor din URSS*. Intelectualii care participă la CPLC vin din orizonturi diferite. Alături de ex-comuniști* ca A. Koestler, I. Silone, S. Spender, F. Borkenau sau C. Plisnier, găsim și liberali (R. Aron), membri ai social-democrației* (E. Reuter, A. Philip) și ai exilului* rus (B. Nikolaevski, S. Schwartz) și polonez (E. Giedroyc, J. Czapski), federaliști europeni (D. De Rougemont, H. Frenay), membri ai stângii antitotalitare și anarhiști. în Franța CPLC este susținut de A. Gide, A

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
mare parte a partidelor admise în coalițiile Frontului Național sunt curățate de „elementele lor reacționare” înlocuite cu elemente progresiste” sau cu tovarăși de drum, și menținute în sânul coalițiilor numai de dragul formei - Partidul Țărănesc din Polonia, Partidul Popular Ceh etc. - social-democrații fiind obligați să fuzioneze cu comuniștii ca în Cehoslovacia sau în RDG. Iar dacă constituțiile democrațiilor populare, ca și Constituția sovietică din 1936, garantează formal libertățile fundamentale, funcția lor este pur declarativă și de propagandă*. Alegerile devin mari manifestații plebiscitare

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
fără susținerea financiară a partidului. îi succede Alexandra Kollontai, de origine nobilă, care a divorțat de soțul ei inginer pentru a trăi cu unul din puținii lideri bolșevici muncitori, Alexandr șliapnikov. Devenită marxistă, ea se străduiește să atragă muncitoarele la social-democrația rusă. Analizele ei se ocupă de familie, considerată ca o instituție burgheză, și de cucerirea de către femei a independenței, atât economice, cât și afective - articolul ei din 1923, „Loc lui Eros înaripat”, face aluzie la utopiile* feministe ale lui Aristofan

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
mobilizeze. Diferitele sale denumiri trimit la niște strategii clar identificate. Frontul unic urmărește să federeze, pe plan național și internațional, eforturile clasei muncitoare*, eventual unită cu „țăranii”. Prin existența și a altor partide care se reclamă de la aceeași bază sociologică - social-democrația* -, IC distinge două situații. Frontul unic „la bază” comandă unitatea de acțiune numai cu militanții socialiști sau sindicaliști și implică denunțarea trădării de către conducătorii lor a idealurilor muncitorești; Frontul unic „la vârf” se caracterizează prin existența unor acorduri încheiate în

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
din 1921-1922, să adapteze la realitățile naționale politica de repliere inaugurată de Lenin* odată cu NEP* și confirmată prin eșecul revoluției germane din octombrie 1923. Abia depășit momentul despărțirii de socialiști, secțiile IC cârtesc împotriva Frontului unic, îndeosebi în Germania unde social-democrația a fost asociată cu represiunea contra insurecției spartakiste din 1919 de la Berlin. Partidul Comunist Francez, emisarii IC îi impun această linie, pe care secretarul partidului, Albert Treint, o definește astfel: PCF trebuie să se aproprie de PS „așa cum mâna se

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
a țărănimii din URSS, el agită spectrul unei imaginare coaliții internaționale antisovietice, decretează sfârșitul „stabilizării” capitaliste și precipită IC în politica „clasă contra clasă”, caracterizată prin iminența revoluției, printr-o solidaritate întărită cu URSS și printr-un riguros atac contra social-democrației. șansele Frontului unic se reduc astfel la formula unificării pornite „de jos”. Politica Frontului Popular Odată cu accederea la putere a lui Hitler, Stalin hotărăște să se apropie de țările democratice și treacă dintr-odată de la un Front unit „la bază

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
cărui Comitet Executiv (CEIC) ar conduce activitățile fiecărei secții naționale și ar menține coeziunea ansamblului expulzând partidele, grupurile sau indivizii care ar contraveni directivelor sale. IC formulează 21 de condiții de admitere, destinate să provoace ruptura ideologică și politică cu social-democrația*, să provoace sciziuni în interiorul acesteia care să ducă la formarea unor fracțiuni comuniste, embrioni ai viitoarelor partide comuniste care să accepte modelul de organizare* bolșevic - disciplina de fier, centralism democratic, structuri clandestine, infiltrare masivă a organizațiilor adverse. IC consideră într-

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
după eșecul insurecției comuniste din octombrie 1923, în Germania, la cel de-al V-lea Congres din iulie 1924, Zinoviev este îndepărtat (ca și Troțki) și înlocuit cu Buharin, care inaugurează o politică de alianțe. în Europa, aceasta se adresează social-democrației, cu propuneri de Front unic, la bază sau la vârf - de exemplu, cu sindicatele* britanice -, dar este însoțită întotdeauna de o ură profundă față de reformiști, precum și de practici de infiltrare. Cealaltă axă este alianța cu mișcările de eliberare națională, susceptibilă

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
grupuri conducătoare* susceptibile de a aplica în mod eficient politica IC. Ceea ce nu este chiar simplu, în măsura în care luptele interne din PCUS - dintre Stalin, Troțki, Zinoviev și alții - se repercutează în sânul IC și până și în secțiile naționale. Totuși, eșecul social-democrației din Austria, reprimarea PC chinez de către Gomindan, în 1927, ruperea relațiilor cu Marea Britanie îl determină pe Stalin să-l îndepărteze pe Buharin de la conducerea IC - pentru „oportunism de dreapta” - și să-l înlocuiască cu mâna sa dreaptă, Molotov. La cel

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
Congres al IC, ținut la Moscova din iulie până în septembrie 1928, el impune ideea „sfârșitului stabilizării capitaliste” și a „avântului mișcării revoluționare”, care ar deschide o „a treia perioadă” marcată de confruntarea „clasă contra clasă”. Această linie duce la desemnarea social-democrației ca „social-fascistă” și face din ea dușmanul principal al comuniștilor. Din 1929 până în 1934, radicalizarea politicii IC corespunzând revoluției staliniste din interiorul URSS, duce la izolarea și la slăbirea generală a PC - în 1932, PCF obține cel mai scăzut scor

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
forme de represiune bolșevică, completată în 1924 de cartea lui Melgunov Teroarea roșie în Rusia. La rândul lor, menșevicii publică la Berlin în 1921 Curierul socialist, și tot ei sunt la originea unei literaturi analitice de înaltă ținută. După liderul social-democrației germane, Karl Kautsky (Dictatura proletariatului, 1918, șeful menșevicilor, Iuri Martov, critică în Bolșevismul mondial (1919) concepțiile iacobine și nemarxiste ale lui Lenin; economistul David Dallin publică una dintre primele lucrări asupra muncii silnice în URSS, juristul Solomon Schwartz descrie condiția

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
în 1889 de Internaționala muncitorească socialistă, hotărât europeană și marxistă. Luptând împotriva curentelor anarhiste*, anarhico-sindicaliste și trade-unioniste, aceasta nu este decât o „confederație secundară de forțe naționale inițiale” (A. Kriegel), ce organizează întâlniri periodice în care se exprimă o dreaptă - social-democrația* germană de marxism ortodox -, o stângă - Jean Jaurès - și o extremă stângă - Lenin*, R. Luxemburg, A. Pannekoek. La începutul anului 1914, aceasta reprezintă o forță: 4 milioane de aderenți, 10 milioane de sindicaliști, 12 milioane de alegători, 200 de mari

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
bolșevicilor critici fundamentale, alții sunt criticați de câțiva marxiști revoluționari, dintre care cea mai remarcabilă este Rosa Luxemburg. Născută în 1871, militantă încă de foarte tânără și având legături cu socialiștii ruși, polonezi și germani, ea aparține, începând din 1898, social-democrației* germane, unde își manifestă capacitățile de teoreticiană. închisă în 1916 din cauza pozițiilor ei antipatriotice, susține Revoluția din Octombrie, dar îi critică pe bolșevici în mai multe aspecte, mai ales în privința concepției leniniste a partidului și a absenței democrației*. în 1918

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
ale vieții sociale. Bolșevizarea și crearea corpului permanenților Bolșevizarea structurilor organizaționale induce profesionalizarea politicii prin crearea unui corp de revoluționari profesioniști - permanenții -, plătiți de către partid, care constituie aparatul. Or, dacă puterea de organizare și numărul permanenților săi i-au îngăduit social-democrației germane de dinainte de 1914 să posede un aparat important, nu așa stăteau lucrurile, de exemplu, cu SFIO care, în afara propriilor aleși, nu avea decât puțini reprezentanți plătiți. Importantele finanțări acordate de IC le permit partidelor comuniste să beneficieze, încă din

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
responsabilii organizațiilor de masă (sindicate etc.) care dau adesea o mână de ajutor la acțiunile partidului. Aparițiile publice masive întăresc impresia de număr și, pentru celelalte forțe politice, sentimentul omniprezenței comuniștilor. Dacă prima generație comunistă a anilor 1920, provenită din social-democrație și din sindicalism*, își are propriile resurse culturale, a doua generație nu cunoaște decât formarea comunistă asigurată de un sistem parașcolar. școlile de formare create de către partidele comuniste se răspândesc încă din anii 1920 la toate nivelurile - raional, regional, federal

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
specifică - sindicalismul*, lupta pentru pace*, sportul, tineretul*, apărarea locatarilor etc. - un maximum de persoane într-o structură care rămâne controlată de câțiva comuniști ce reprezintă în general între 10 și 20% dintre membri. Acest tip de organizare preia elemente de la social-democrația* germană de dinainte de 1914, al cărei obiectiv era acoperirea tuturor aspectelor vieții cotidiene, în așa fel încât societatea civilă* s-ajungă să susțină și să hrănească partidul politic. Invers, partidele comuniste utilizează organizațiile de masă atât pentru a-și spori

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
socialiști* (Proudhon) sau anarhiști (Bakunin). Această voință de a defini un „socialism științific” în comparație cu alte curente considerate utopice, mic-burgheze, dacă nu chiar reacționare tinde spre cristalizarea gândirii în ideologie*, apoi în doctrină, ba chiar în dogmă. Totuși, cei mai mulți dintre liderii social-democrației* de dinainte de 1914 refuză să fixeze definitiv canoanele marxismului*, mărturie stând polemica dintre „ortodoxul” Karl Kautsky și „revizionistul” Eduard Bernstein. în 1902, în Ce-i de făcut?, Lenin* dezvoltă o viziune care leagă principii inspirate dintr-o linie politică unică

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
de unele dintre textele devenite eretice, precum acelea ale lui Troțki* și apoi Zinoviev sau Buharin de exemplu. Opoziția devine o deviație, considerată drept „oportunistă” atunci când refuză colectivizarea* și industrializarea* forțate; în IC sunt „oportuniști” comuniștii care leagă alianțe cu social-democrații sau care refuză linia „clasă contra clasă” adoptată în 1928. Opoziția este caracterizată drept „stângistă” atunci când ține de o interpretare prea radicală a liniei, susceptibilă să pună în pericol supraviețuirea unui PC prin atragerea represiunii. Unii ajung până la urmă să

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
decât într-un sens generic: ansamblul partizanilor comunismului. în cadrul celei de-a II-a Internaționale se conturează forma modernă a partidelor socialiste: o organizație* în care există strânse legături între aleșii politici, sindicate* și mișcarea asociativă muncitorească. în acest sens, social-democrația* germană constituie, înainte de 1914, modelul european, care se regăsește în Suedia, Norvegia, Belgia și Anglia, în timp ce țările din sud - Italia, Spania, Franța - sunt mai marcate de tradiția anarhistă*. Inventarea nucleului extremist cu vocație totalitară în 1902, în lucrarea sa Ce

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
revoluționară”, „cunoașterea legilor revoluției”, „conștiința intereselor proletariatului”, definite de către Lenin. în al doilea rând, acest „partid de tip nou” se bazează pe o organizație puternic centralizată și disciplinată, supusă unei conduceri clandestine, ea însăși supusă șefului carismatic. în sfârșit, în timp ce social-democrația are un caracter de clasă* - muncitoresc - foarte marcat care corespunde funcției sale tribuniciene - de purtător de cuvânt și apărător al societăților muncitorești și populare, mai ales prin intermediul sufragiului universal și al Parlamentului -, partidul leninist este format din revoluționari de profesie

[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]