KorAP: Find »[drukola/base=spițer & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...6 7 8 9 >

205 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241

Până În acea zi, nu i se mai Întâmplase niciodată să găsească o atât de precisă corespondență Între speciile de animale și diferitele caractere omenești, despre care citise În cărțile anticilor. Grupul acela eterogen constituia, așadar, societatea Înțelepților despre care vorbise spițerul. Probabil că nu erau mulți asemenea Înțelepți la Florența, și totuși nici unul dintre chipurile acelea nu Îi era cunoscut. Trebuie că erau străini, ca Teofilo, se gândi el, trecându-i În revistă. — Cât de bucuroși suntem cu toții să te putem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
la Florența, și totuși nici unul dintre chipurile acelea nu Îi era cunoscut. Trebuie că erau străini, ca Teofilo, se gândi el, trecându-i În revistă. — Cât de bucuroși suntem cu toții să te putem vedea aici, messer Durante, Îl scutură glasul spițerului, care apoi li se adresă celorlalți: Alighieri, poetul. Maestru și prieten al meu. Dante se feri cu un semn. La rigoare, nu ar fi avut dreptul la titlul de maestru, Întrucât nu desfășurase niciodată vreo activitate În Învățământ. Dar, În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
invitație, messer Teofilo. Și pentru tovărășia voastră, căreia sper că nu Îi voi displăcea. — Ce tot spui, maestre! Va fi o cinste pentru noi toți să pătrundem În intimitatea domniei tale, Începând cu cel ce se află imediat la dreapta. Spițerul arătă spre un bărbat Înalt și bine legat, care depășea cu mai bine de o palmă capetele tuturor celorlalți. Ochii blânzi ai câinelui Îi luceau pe chip, pe sub pleoapele greoaie. — Augustino di Menico, filosof natural, cunoscător al celor mai ascunse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
fi acordat, cu siguranță, o sală la San Piero. Sau capitulul vreunei mânăstiri... I se păru că surprinde o iute privire de Înțelegere Între cei de față. — Dacă vei avea răbdare o clipită, vei Înțelege de Îndată, messer Alighieri, zise spițerul arătând spre fundul sălii, unde vânzoleala părea să se Întețească. De câteva momente se auzea un sunet firav de darabană, lent și senzual, acompaniat de freamătul metalic al unor mici țimbale de bronz. O figură feminină Își făcuse apariția, În mijlocul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
din lemn, izbite ritmic de mese. O muzică ce, din când În când, o acoperea pe cealaltă. Dante Îndreptă spre Teofilo o privire Întrebătoare. — Ea e Antilia, dansatoarea care a dus până la Roma faima tavernei lui messer Baldo, Îl lămuri spițerul, cuprins și el de o bruscă surescitare. Poetul privi În jur. Care va să zică, spelunca aceea era renumită până la Roma? În ce se transforma orașul lui? Nu Florența lui, ci orașul celălalt, necunoscut, ivit pe nepusă masă În afara centurii vechilor ziduri, un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Își Înmuie degetul În cupă, unde mai rămăsese niște drojdie de vin, și trasă pe masă literele scrijelite pe zidul bisericii. Apoi se opri dintr-o dată. Un fragment al viziunii provocate de leacul cel misterios pe care Îl avea de la spițer se suprapusese peste amintirea a ceea ce văzuse În biserică. Un amănunt pe care mintea lui trebuie că Îl surprinsese pe neștiute, sugerându-i-l În vis, dar care acum apărea În toată lumina certitudinii. În timp ce era Încă zguduit de această

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
ne faci cinstea. Eram nerăbdători să aflăm concluziile dumitale asupra problemelor pe care le-am discutat seara trecută, zise el după ce Îi făcuse loc lângă dânsul. Dacă acestea există. Lui Dante Îi păru că surprinde o nuanță ironică În glasul spițerului. Era pe punctul de a-i răspunde cu aceeași monedă, dar Cecco d’Ascoli i-o luă Înainte. De ce, prieteni, vreți ca prețuitul nostru oaspete să ne vorbească despre un subiect atât de neplăcut, când soarta ne dăruiește privilegiul de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
bazinul din piatră, cu efigia lui lugubră. O urmărise pe Antilia fără să ia seama pe unde umbla, concentrându-și Întreaga atenție ca să nu se lase descoperit. Abia acum Își dădea seama Încotro Îl purtase, căci zărea În depărtare prăvălia spițerului. Văzând-o cum Își Încetinește pașii, se opri. Pentru prima oară o zări uitându-se În jur, ca și când ar fi fost Îngrijorată că cineva i-ar fi putut iscodi mișcările. Din fericire, chiar În momentul acela trecea o căruță Încărcată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
de unde. — Mulți? — Da, tare mulți. Blestemații! Dante se rezemă de pilastru, respirând adânc pentru a-și potoli agitația, iar apoi Își deschise drum prin mijlocul gloatei, spre tavernă. În prag, Teofilo avea aerul că Îl aștepta. Intră hotărât, urmat de spițer, care se dăduse la o parte pentru a-l lăsa să intre. Întrucât Împrejurările deciseseră În locul lui, acum avea să o interogheze pe femeie. Își roti cu repeziciune privirile În jur, căutând-o. — Unde e... — Antilia? Pe ea o cauți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
de afară și mi s-a părut mai prudent să plece fără să bată la ochi. Cunoști condiția ei deosebită, riscurile... Poetul Încuviință din cap. Avea senzația că Teofilo Îi ascunde ceva. Ce căuta aici? Întrebă el deodată, fixându-l. Spițerul părea să reflecteze asupra unui răspuns, ca și când ar fi vrut să măsoare cu precizie adevărul pe care voia să Îl introducă În propriile cuvinte, cu aceeași meticulozitate cu care calcula dozele amestecăturilor sale. Ceea ce toată lumea caută În prăvălia mea, zise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
ca În fiecare punct al său să experimenteze infinita bucurie a iluminării, zise Dante distrat, ca și când ar fi repetat o lecție. Se gândea la Antilia. Jocul acela de aluzii Îl deranja. Deschise gura pentru a-l pune la punct pe spițer, Însă acesta i-o luă Înainte. — Și totuși, messer Durante, nu crezi că Algos este zeul care stăpânește peste Pământ? Nu pentru el luptăm, iubim, construim și murim? Chiar domnia ta confirmi acest lucru, urmând cuvântul lui Aristotel: dacă primul cer

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Poetul ridică din umeri. Nu Îi ardea să se adâncească Într-o dispută teologică, la ora aceea. Era convins că Teofilo inițiase acea polemică doar pentru a-i distrage atenția de la femeie. — Antilia ți-a cerut medicamentul acela al dumitale? Spițerul izbucni În râs. Părea să fi redevenit, dintr-o dată, petrecărețul din tavernă. — Se numește chandu... Oh, nu, nimic atât de grav. Căuta doar un săpun de calitate, care să Îi priască pentru frumusețea pielii. Dar, cine știe, poate că pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Nimic din ceea ce Îi spunea Teofilo nu i se părea de bun simț. Antilia se Îndreptase spre prăvălie Îndată după ce ascultase predica lui Bruno. — Deunăzi mi-ai spus că leacul dumitale e compus din cinci elemente. Chiar nu le cunoști? Spițerul avu o tresărire imperceptibilă. Ochii Îi fugiră instinctiv spre casa de fier, ca și când ar fi vrut să se asigure că e bine Închisă. — Compoziția lui e secretă, messer Durante, zise el pe un ton evaziv. Dumneata i-ai experimentat efectele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
ți-l fi sustras. Spui că eu Însumi Îi pot estima valoarea. Așa e, și consider că această valoare e una extremă, astfel Încât ar putea determina pe cineva la omucidere, pentru a și-l Însuși. Sau pentru a-l apăra. Spițerul părea dintr-o dată preocupat. — Oare nu cu el Îi prostește messer Bruno pe discipolii cultului său profan, din care faci parte și dumneata? Îl presă Dante. — Doar nu te gândești... bâigui celălalt. — De ce nu m-aș gândi? Teofilo mai șovăi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
parte și dumneata? Îl presă Dante. — Doar nu te gândești... bâigui celălalt. — De ce nu m-aș gândi? Teofilo mai șovăi preț de câteva clipe, iar apoi Își ridică brusc mâna dreaptă, cu degetele aranjate după semnalul de recunoaștere al Artei spițerilor. — Auxilium peto, exclamă dânsul. Era formula prin care un confrate Îi cerea ajutor altuia. Dante repetă mecanic acest gest, silit să respecte jurământul care Îl lega: — Auxilium fero, răspunse. Acum, Sprovieri părea Îmbărbătat. Îl apucă de un braț, strângându-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
poți Încredința pentru câtăva vreme? — Desigur, messer Alighieri, răspunse celălalt Întinzându-i-l. Crezi că poți descoperi de unde provine? Priorul nu răspunse. Mintea Îi era deja În altă parte, În timp ce se Îndepărta de prăvălie fără măcar să-l fi salutat pe spițer, cu o involuntară nepolitețe. Se simțea surescitat de dezvăluire și de noile perspective pe care aceasta le deschidea. Teofilo Îl urmă până În prag, fără să scoată nici el o vorbă. Apoi se grăbi să Închidă ușa prăvăliei, după ce se asigurase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
cap. Fixa cutia de abanos care zăcea Încă pe tejghea. Nu am spus nimic, adăugă Teofilo cu un freamăt În glas. Când... când ai de gând să pleci? Ea continua să tacă. — Aș putea să vin și eu cu dumneata? Spițerul se apropie și ridică mâinile până când Îi atinse umerii. Ea Îi urmărea impasibilă mișcările. Bărbatul Începu să dezlege șireturile care Îi Închideau rochia, dezvăluindu-i Încetul cu Încetul trupul arămiu. 13 20 iunie, În cursul dimineții — Negustori blestemați. Oameni de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Îl ferea de ridicol. Era frica. Ochii apăreau injectați de sânge, iar partea de chip vizibilă sub coif era de o paloare spectrală. — Vino repede. Încă un cadavru. — De cine e vorba? exclamă Dante. — Lângă Porta Romana, prăvălia meșterului Teofilo, spițerul. Poate că el e mortul. — Poate? Ce Înseamnă asta? — Trebuie să vezi cu ochii dumitale, Îți spun. E la fel ca data trecută. Dante făcu un gest de supărare. I se părea că retrăiește noaptea de la San Giuda. Se ridică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Îndată Îl recunoscu. Trupul se afla dinaintea cuptorului de cărămidă, cu gâtul atârnat de unul din lanțurile lampadarului. Poate că era, Într-adevăr, Teofilo. Hainele erau ale lui, iar inelul ce Îi Împodobea degetul arătător părea și el să aparțină spițerului. Abia acum, când vedea cadavrul, Înțelese perplexitatea lui Bargello. Capul Îi era acoperit de o scursură gălbuie. Pe jos, În apropiere de cadavru, zăcea răsturnat un cazan din cupru În care se zăreau resturile materialului folosit pentru crimă: ceară de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
peste chipul torturat Într-un strat subțire, ce lăsa să i se Întrezărească trăsăturile ca printr-un geam mat. Ajutându-se cu vârful unei dălți luate de pe banc, poetul Îndepărtă o fâșie de ceară Închegată. Era vorba, Într-adevăr, de spițer. Îi deschise haina În dreptul pieptului, scoțând la iveală cinci tăieturi care Îl Însemnau cu un pentagon, ca acela al mozaicarului. Rănile păreau prea superficiale ca să fi fost mortale, iar alte semne pe trup nu se zăreau. Ceara clocotită fusese vărsată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
concentrase toată atenția asupra trupului chinuit. Privirea Îi alergă spre cufărul ferecat. Pe jos, dinaintea capacului deschis, zăceau foile pe care le zărise prima oară. Le culese cu aviditate, În timp ce constata că leacul miraculos dispăruse. Cel ce Îl ucisese pe spițer Îl sustrăsese, după ce Își executase macabra punere În scenă. Apoi trebuie că examinase foile, pe care Dante și le amintea legate, ordonat, cu o sforicică. Dezamăgirea Îi spori. Paginile erau albe, În afară de două. Pe prima era doar o frază scurtă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
două. Pe prima era doar o frază scurtă, În timp ce, pe cealaltă, o mână așternuse cu semne grăbite câteva secvențe numerice al căror sens nu izbutea să Îl Înțeleagă. Poate că asasinul sustrăsese partea deja scrisă a prețioasei lucrări cu care spițerul se Îndeletnicea, odată cu recipientul cu lichid verde. Pe jos se găsea doar un fragment de pergament ros de vreme, cu urme de culoare ce Își pierduse strălucirea. Restul unui desen sau al unei hărți. Era sigur că ar fi fost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
sfârșitul Înfiorător al meșterului din Como putea fi doar un prolog tragic, o punere În scenă pentru a-i conduce pe toți pe o pistă falsă. Până În acel moment, căutase o rațiune pentru moartea lui Ambrogio. Dar acum, când și spițerul fusese ucis, va fi trebuit să descopere un element comun amândurora. Acel element care Îl chemase pe asasin. Exista unul, se gândi. Cercul de aur pe care meșterul din Como i-l Încredințase lui Teofilo. Aurul acela care, poate, fusese

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
cuprins de o bruscă senzație de greață, În timp ce Își recăpăta răsuflarea, aplecat pe vine. Dar mintea lui se străduia să traseze o hartă a locului. În spatele prăvăliei lui Teofilo se deschidea o magazie pe care, dintr-un motiv sau altul, spițerul hotărâse să o mențină În legătură cu spațiul principal. Iar asasinul lui trebuie să fi știut de asta. — Îl vezi? strigă iar Bargello. Masa de pânze Împiedica perspectiva. Dante spera că idiotul acela va tăcea, permițându-i să audă câte ceva. Uscătorul era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-i nimic În care să poată fi implicați... În afară de două crime atroce! La aceste cuvinte, Bargello păru să Își recupereze ceva din siguranță. Se ridică, scoțând pieptul În față. — De aceea am venit să te anunț, că vinovatul pentru uciderea spițerului a fost arestat acum o oră. — Ce? exclamă Dante. Și cine... — Oamenii mei au surprins un pehlivan cunoscut, unul pe nume Giannetto, care cerșește de obicei la Santa Maria Novella, În timp ce Încerca să vândă În piața de pe Lungarno câteva recipiente

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]