312 matches
-
obțin efecte de umor livresc: „plimbându-mi eonul/ cu vagonul Lits/ dar și cu bou-vagonul”, „Prin asta ești celebră în Orient/ Expres și în general în toate gările/ vechilor dirijabile unde schimbăm/ săruturile/ și/ cai”. Jocul cu ilogisme și paradoxuri, spunerea de baliverne savante e o practică dintre cele mai curente. Într-un fel de ars poetica cititorul e prevenit că nu poate învăța din culegeri de versuri cum să trăiască: „ar fi ca și cum ne-am prepara meniuri/ după o carte
TOMOZEI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290221_a_291550]
-
când naive, când hermetice, când pur narative: adevăratul Opus Magnum, marea operă de alchimie constă, aici, în rostirea poetică însăși. Actul de a poematiza și parcurgerea poemului n-au nevoie de nici o concluzie teoretică, de nici un „extract” ideativ al poeziei, spunerea poetică nu are altă spusă decât pe sine însăși, în deplina integritate a structurii sale material-verbale. Dacă-l numesc pe Mihai Ursachi - poet dotat cu o imaginație capabilă, într-adevăr, să dubleze realul - „preot al lui Hermes” e pentru că nici un
URSACHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290386_a_291715]
-
descrieri, schițe, biografii sau fragmente de biografii romanțate. Poemele, unele lirice, cu elemente de pastel, idilă, madrigal, meditație, satiră, altele epice, se plasează tipologic în configurația poeziei românești de dinainte de Mihai Eminescu. Tânărul compars al lui Al. Macedonski își cadențează spunerile când în alexandrini, când în versuri scurte, unele cu ecouri neoanacreontice. Spre deosebire de preeminescieni, Z. își cizelează stihurile mai totdeauna impecabil. Dar cele lirice vădesc tocmai lipsa lirismului, mult mai bogate resurse poetice alimentând compunerile cu caracter narativ-descriptiv. Acestea introduc, cu
ZAMFIRESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290696_a_292025]
-
în poem; pentru a înțelege poemul, cititorul trebuie să participe, să se implice în ceea ce poemul semnifică 121. Cercetarea fenomenologică presupune ceva similar. Ea nu poate fi redusă la „rezultatele cercetării”. Ca și poezia, fenomenologia presupune o „glăsuire incantatorie”, o „spunere primară”; scopul fenomenologiei este tocmai acela de a folosi în prezent acest cânt originar al lumii (van Manen, 1984)122. Pinar și colaboratorii săi (2001) afirmau că „limbajul fenomenologiei este cântecul lumii”123. Aceste cinci trăsături diferențiază cercetarea fenomenologică de
Teoria generală a curriculumului educațional by Ion Negreț-Dobridor () [Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
de piatră și Iluzia risipei de sine, ambele publicate în 1998, sunt diferite ca viziune poetică. În Oaspetele de piatră, R. continuă traseul poetic din cartea de debut: poemele etalează mozaicul straniu al existenței, dând sugestia sfârșitului, marcat de gravitatea spunerii, de unde se insinuează compasiunea și drama. Motivele cele mai frecvente - trupul martirizat prin propria-i condiție, frigul, rana, masca, întunericul, descompunerea, soarele orb, străinul, dublul - dobândesc valențe simbolice, înscrise cu o căutată originalitate în perspectiva „lumii ca teatru”. Un ritual
RADULESCU-9. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289106_a_290435]
-
indirecte, învăluite, ale ,,spaimei de cenușă”. Chiar în monturi „lucrate”, cu un anume aer prețios, accentul de cruzime, evocând parcă oximoronice asocieri în genul lui Gellu Naum, este rarisim (,,prin carnea frunzei umblă fierăstraie”). E preferat, vizibil, refugiul într-o spunere mai dispersată, în pliuri relativizante, catifelând, încețoșând peisajul și obscurizând imaginea: „Glorioase trec păsările spre vărării./ Un ochi de aur bântuie apele serii./ Ce naufragiu? - îngerii noștri târziu/ Se războiesc, presărând pe cărare cenușă.” De regulă, impulsul de dezvăluire confesivă
MUSAT. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288324_a_289653]
-
începe prin postularea opțiunii în afara oricăror presiuni: „Cine vrea la aceste virtuți să ajungă...”. Alegând „calea de mijloc” (Antonie Plămădeală), traseul ghidat de măsura obișnuită a lucrurilor, străin de exaltările ascetice, dar condamnând vehement - cum face o superbă „cuvântare” intitulată Spunere și încredințare pentru frica și dragostea lui Dumnezeu - ipocrizia morală, isihasmul lui N.B. își adaugă o trăsătură ce ține - spun cercetătorii - de spiritualitatea românească. Drumul spre perfecțiune conturat de cărturarul român poartă o limpede marcă omenească și pornește de la ideea
NEAGOE BASARAB. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288381_a_289710]
-
spre ironie. Încă în zona prelucrării, cartea Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853) pleacă în primul rând de la circulația orală a istorioarelor despre pățaniile acestui personaj al culturii populare balcanice și orientale. Aici Nastratin reînvie proaspăt, dintr-o neistovită plăcere a spunerii. Fabulația cu tâlc se desfășoară pe îndelete, ca matcă a unei înțelepciuni milenare, întoarsă și asimilată într-o viziune realistă, în interiorul căreia morala, modernă, indulgentă, se transmite fără acreală, chiar șugubăț. Tot o prelucrare este culegerea Fabule și istorioare (I-
PANN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288657_a_289986]
-
mai coerente, părând a se organiza în jurul unei trame narative (sau lirice). Odată cu volumul Casa de fum (1982), discursul poetic se eliberează vizibil de modelul și obsesia lui Nichita Stănescu și surprinde printr-un fel de (auto)referențialitate la actul spunerii, al vederii, al gestului (care coincide cu poemul însuși): frecvența prezentului, a deicticelor, a modului declarativ etc. Poeta își găsește acum o voce proprie, egală cu sine, un echilibru în dezechilibru (acea tendință către clasicism a scriitorului român), îmbrățișând ideea
MELINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288085_a_289414]
-
Pmtv. Articolul lui Kant a reprezentat un răspuns la un text al francezului Benjamin Constant din publicația La France en l’an 1797, Sixième cahier, no. 1. Constant respingea aici interzicerea în genere a minciunii, observând că principiul potrivit căruia spunerea adevărului în orice împrejurare este o îndatorire necondiționată a omului ar face imposibilă viața socială în genere. Pentru a susține această apreciere, Constant imaginase situația în care un om nevinovat, urmărit de un ucigaș, s-ar ascunde în casa unui
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nu i se va putea imputa nimic din punct de vedere juridic, indiferent care vor fi consecințele afirmației sale. Este posibil ca cel urmărit să fi părăsit între timp casa, fără știrea prietenului care l-a adăpostit. În acest caz, spunerea adevărului nu va avea consecințe nedorite. Dacă, dimpotrivă, prietenul minte, afirmând că nu se ascunde nimeni în locuința lui, va fi posibil ca ucigașul să părăsească imediat casa și să-și întâlnească victima care a făcut același lucru. În acest
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
toate afirmațiile”20. Sugestia lui Constant că în anumite situații minciuna ar putea să fie nu numai permisă, ci chiar și cerută, este respinsă de Kant pe temeiul distincției dintre a dăuna altcuiva și a face o nedreptate. Faptul că spunerea adevărului a dăunat în cazul in care ucigașul își găsește victima în casă ar fi accidental, întâmplător, observă Kant. Împrejurarea că în anumite situații spunerea adevărului poate aduce daune cuiva nu poate justifica încălcarea îndatoririi veracității. Și asta deoarece prin
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Kant pe temeiul distincției dintre a dăuna altcuiva și a face o nedreptate. Faptul că spunerea adevărului a dăunat în cazul in care ucigașul își găsește victima în casă ar fi accidental, întâmplător, observă Kant. Împrejurarea că în anumite situații spunerea adevărului poate aduce daune cuiva nu poate justifica încălcarea îndatoririi veracității. Și asta deoarece prin orice minciună s-ar face o nedreptate. Ceea ce trebuie să evităm este să facem o nedreptate, chiar cu prețul de a dăuna. Teza susținută de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
replică? Replica lui Kant are sens numai dacă admitem că el a respins punctul de vedere că în anumite situații a nega adevărul este un act îndreptățit din punct de vedere moral. Să admitem, de dragul argumentării, că așa cum susține Hofmeister spunerea unui neadevăr ar reprezenta pentru Kant o minciună doar atunci când noi îi dăm de înțeles persoanei căreia îi spune acest neadevăr că intenționăm să spunem adevărul. Or, atunci când îi spunem ucigașului că persoana care se ascunde în locuința noastră nu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
imaginată de Constant. După Vuillemin, Kant își propune să argumenteze că a spune numai adevărul este ceva obligatoriu din punct de vedere moral. Ca și în cazul altor acțiuni obligatorii din punct de vedere moral, urmările bune sau rele ale spunerii adevărului nu pot fi imputate agentului. Raportându-se la acest principiu, Kant susține că dacă cel care îl adăpostește pe prietenul urmărit de un ucigaș spune adevărul, aceasta poate aduce daune celui urmărit doar în mod accidental. Ceea ce reprezintă, după
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
oglinzii. Rosa mundi, poate cea mai reușită povestire a volumului, este un fel de mise-en-abîme a scriiturii autoarei: universul, a cărui unitate se corupe în răsfrângeri partenogenetice, infinite și necontenit oglindite în conștiință, se recompune prin veșnica înlănțuire a povestirii (spunerii). Este atâta concentrare în orice demers al său, atâta dorință de a nu scăpa nici o nuanță încât nu pot așeza literatura Alicei Botez decât sub suveranitatea subtilității. Ca orice scriitor cu profunde cunoștințe filosofice, critice, eseistice, este ușor terorizată de
BOTEZ. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285836_a_287165]
-
a intuit de la început o formulă poetică proprie, relevantă, căreia îi rămâne fidel, întrucât este productivă sub toate aspectele. Dar dacă, tematic, se cristalizează trei mari obsesii (timpul, erosul și cosmosul), surprinzătoare și impresionante sunt dexteritatea prozodică, diversitatea și virtuozitatea „spunerii”, a rostirii. Poetul străbate, ca pe niște adevărate căi obligatorii, formele „canonice”, tutelare ale poeziei. Cu fiecare poem se reia un ritual, ca o nouă tentativă de acces într-un spațiu/timp magic, unificând gama atitudinilor lirice sub semnul unei
BADESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285538_a_286867]
-
factură elegiacă. Cantabilă și sonoră, desprinsă din trunchiul unei tradiții clasice de bună factură sau din cel al modernismului interbelic de tip tradiționalist, poezia lui C. se salvează de la caducitate prin transparența melodioasă a sonurilor, printr-o caligrafie discretă, prin spunere revelatorie. Experimente diverse, bine asimilate, vădesc o aplecare spre desăvârșirea formală, spre cizelare și selectarea enunțului până la esențial. Delicat și senzitiv, poetul încearcă să capteze un limbaj la fel de sugestiv ca și percepția concretă, vehicul pentru înțelegerea inițiatică a sensurilor lumii
CAPRARIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286082_a_287411]
-
cât de cât ceva din ea. Eu nu am reușit aceeași performanță și am abandonat sarcina, plecând din încăpere neobservat. M-am plimbat pe holuri și prin săli de clasă preocupându-mă cu diverse treburi, cum ar fi ridicarea moralului, spunerea de bancuri la care nu râde nimeni și, în final, sprijinirea unui perete... muncă tare obositoare. Peste tot se trăgea! Unii trăgeau din pură plăcere, alții chiar ținteau ceva, fie o frunză înghețată, fie un cap de lunetist. În jurul nostru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
adică nimic, și noi știm asta, domnu’ coleg. Numai că la Ierusalim propovăduirea Adevărului era înghițită de marea pestriță de profeții, învățături, cabale și utopii sociale, strigate în toate limbile, pe la toate răspântiile. Adevărul nu se impune prin simpla lui spunere; ca să lucreze, ca să schimbe viețile, el cere sacrificiu exemplar. De zece ani de când predai limbă și literatură, le-ai împuiat capul copiilor cu tot felul de adevăruri. Ce s-a ales de ele? Nimic, profesore. Dar du-te tu ora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
ceea ce se spune. Un vorbitor produce sunete, un scriitor așterne pe hârtie simboluri grafice.“ (acte locuționare) „Dar dincolo de acestea un vorbitor mai face și altceva. El pune o Întrebare, dă un ordin, cere, propune, enunță.“ (acte ilocuționare). „În sfârșit, prin spunerea a ceea ce se spune, se Înfăptuiește și un al treilea tip de act. Pot să vă intimidez, să vă informez, să vă nedumeresc, să vă Întristez sau să vă Înveselesc, să vă adorm, să vă conving etc.“ (acte perlocuționare). LOCUȚIUNE
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2298_a_3623]
-
vocația democratică. La inițiativa Domniei Sale, cu sprijinul nemijlocit al omului de cultură care este domnul profesor Marin Foiște și prin colaborarea mai multor oameni de spirit, a luat ființă această tribună a democrației. Cetățenii au dreptul la informare corectă, la spunerea adevărului fără ocolișuri. Prea multele zeci de ani de dictatură ne-au ascuns realitatea, au prefăcut-o, au Înlocuit-o cu minciuni sfruntate. Dar setea de adevăr a biruit, În cele din urmă, Întunericul. A trebuit, pentru aceasta, să curgă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
ntriste zidiri de țintirim ; Mormântul să ni‐l sape la margine de râu, Ne pună‐n‐ncăperea aceluiași sicriu; De‐a‐ pururea aproape vei fi de sânul meu... Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu . Ion Creangă (1837‐1889) „Spunerea și ascultarea întâmplărilor din „Amintiri din copilărie”, trăsăturile fundamentale ale artei genialului humuleștean: oralitatea, dialogul natural, vocabularul expre siv și implicat precum și umorul de sorginte populară” - l‐ am parafrazat pe Ilie Dan din „Pe urmele lui Creangă” - Dacia Literară, iunie
Cuvinte despre poeți şi poezie. In: OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
căruia îi arătăm trebuie să vadă el însuși. Ceea ce trimite la necesitatea experienței vii, la aspectul prospectiv și progresiv al învățării. Acesta este relativismul intelectual. Relativizare a conceptelor și punere în relație a ideilor. Știință a vieții și știință a spunerii, merg împreună. Așa cum spunea Kierkegaard: În ceea ce privește conceptele existențiale, dorința de a evita definițiile este o dovadă de tact"5. Câtă eleganță de gândire în această perspectivă catifelată care se delimitează de brutalitatea doctrinară a noilor inchizitori. Aceștia "funcționează", ca automatele
Revrăjirea lumii by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
general, salvator, iubirea, se estompează treptat: Tot mai abstractă ești iubita mea. Spaime ce devoră, un strigăt /din abisurile în transă ale cărnii etc. sunt imagini-coșmar, întrupări ale aceleiași disperări în fața sfârșitului, când smârcuri cresc în mine... Această terapie prin spunere (îmi privesc în fiecare clipă moartea în ochi / când nu o simt pe aproape mă înfior la gândul / că nu știu de unde mă pândește și unde se poate ivi) își face, în cele din urmă, efectul (Presimt că sfârșitul nu
Aventura lecturii : poezie română contemporană by Mioara Bahna () [Corola-publishinghouse/Imaginative/367_a_1330]