KorAP: Find »[drukola/base=stridie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...6 7 8 ...28 >

681 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230

la mână fiecare carte din rafturile pentru copii. Am căutat în rafturile de știință. În rafturile de religie. În rafturile de filosofie. De poezie. De povești populare. Am căutat prin literatura popoarelor. Am căutat prin toate rafturile de beletristică. Și Stridie zice: — Cărțile apăreau în inventarul electronic, dar erau pierdute prin magazin. Așa că au dat foc la tot. Pentru trei cărți. Au ars zeci de mii de cărți ca să fie siguri că le distrug pe cele trei. — Asta ni s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
cu mult înainte să pornească focul. Aveam nevoie de timp ca să stropim cu benzină. Omorâm oameni ca să salvăm vieți? Ardem cărți ca să salvăm cărțile? În ce s-a transformat călătoria asta? întreb. — În ce-a fost de la bun început, zice Stridie, împletind o șuviță printr-o piatră chinezească. Este o luptă îndârjită pentru putere. Vrei ca lumea să rămână așa cum e, tati, zice, și matale să fii șeful. Helen, zice, vrea aceeași lume, dar să fie ea șefa. Fiecare generație ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Să vedem cum muzica noastră se difuzează în lift. Cum imnurile revoluției noastre au fost transformate în coloana sonoră a unei reclame de la televizor. Să vedem cum hainele și tunsoarea generației noastre a devenit dintr-odată retro. — Eu, unul, zice Stridie, sunt de părere că trebuie să stergem totul cu buretele, și cărțile, și oamenii, și s-o luăm de la capăt. Și nimeni să nu mai fie șef. Iar el și cu Mona să fie Adam și Eva? — Nu, zice, dând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
parte părul de pe chipul adormit al Monei. Și noi va trebui să ne ducem. Îl întreb dacă urăște oamenii într-atât încât ar ucide-o pe femeia pe care o iubește. Atunci de ce nu se sinucide? îl întreb. — Nu, zice Stridie. Pur și simplu iubesc totul la fel de mult. Plantele, animalele, oamenii. Eu nu cred în marea minciună cum că putem să fim în continuare prolifici și să ne înmulțim fără să ne distrugem singuri. Îi zic că este un trădător al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
oamenii. Eu nu cred în marea minciună cum că putem să fim în continuare prolifici și să ne înmulțim fără să ne distrugem singuri. Îi zic că este un trădător al propriei specii. — Ba sunt un patriot, ce dracu’, zice Stridie, și se uită pe geam. Descântecul ăsta de adormit e o binecuvântare. Doar de ce crezi c-a fost creat? O să salveze milioane de oameni de la moartea lentă și cumplită spre care ne îndreptăm din cauza bolilor, a foametei, a secetei, a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
din punct de vedere moral, și au murit cu toții. Modul ăsta de a gândi îl transformă într-un Adolf Hitler. Într-un Stalin. Într-un criminal în serie. Într-un ucigaș în masă. Și, împletind un vitraliu în părul Monei, Stridie zice: — Eu vreau să fiu lucrul ăla care a ucis dinozaurii. Și eu zic: Mâna lui Dumnezeu a ucis dinozaurii. Zic că eu nu mai merg nici un kilometru alături de un om care vrea să fie ucigaș în masă. Și Stridie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Stridie zice: — Eu vreau să fiu lucrul ăla care a ucis dinozaurii. Și eu zic: Mâna lui Dumnezeu a ucis dinozaurii. Zic că eu nu mai merg nici un kilometru alături de un om care vrea să fie ucigaș în masă. Și Stridie zice: — Dar cu doamna Sara cum rămâne? Mami, ia ajută-mă. Câți oameni a mai omorât tati până acum? Și Helen zice: — Ce-aș mai coase gura peștelui! Când aud scăpăratul brichetei lui Stridie, mă întorc și-l întreb: Chiar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
să fie ucigaș în masă. Și Stridie zice: — Dar cu doamna Sara cum rămâne? Mami, ia ajută-mă. Câți oameni a mai omorât tati până acum? Și Helen zice: — Ce-aș mai coase gura peștelui! Când aud scăpăratul brichetei lui Stridie, mă întorc și-l întreb: Chiar nu se poate abține? Încerc să mănânc, zic. Dar Stridie a luat cartea Monei despre meșteșugurile primitive, Artizanatul tribal pentru amatori, și o ține deschisă deasupra brichetei, iar paginile tremură în flacără. Crapă geamul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
ajută-mă. Câți oameni a mai omorât tati până acum? Și Helen zice: — Ce-aș mai coase gura peștelui! Când aud scăpăratul brichetei lui Stridie, mă întorc și-l întreb: Chiar nu se poate abține? Încerc să mănânc, zic. Dar Stridie a luat cartea Monei despre meșteșugurile primitive, Artizanatul tribal pentru amatori, și o ține deschisă deasupra brichetei, iar paginile tremură în flacără. Crapă geamul și strecoară cartea prin el, iar flăcările izbucnesc în vânt înainte s-o lase să cadă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Crapă geamul și strecoară cartea prin el, iar flăcările izbucnesc în vânt înainte s-o lase să cadă. Anizanta adoră focul. — Cărțile pot fi foarte malefice, zice. Coacăză trebuie să-și inventeze propria spiritualitate. Telefonul lui Helen sună. Telefonul lui Stridie sună. Mona oftează și-și întinde mâinile. Cu ochii închiși, în timp ce mâinile lui Stridie încă îi umblă prin păr și telefonul sună, Mona își potrivește capul în poala lui Stridie și zice: Poate că în ceaslov o să fie și o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
o lase să cadă. Anizanta adoră focul. — Cărțile pot fi foarte malefice, zice. Coacăză trebuie să-și inventeze propria spiritualitate. Telefonul lui Helen sună. Telefonul lui Stridie sună. Mona oftează și-și întinde mâinile. Cu ochii închiși, în timp ce mâinile lui Stridie încă îi umblă prin păr și telefonul sună, Mona își potrivește capul în poala lui Stridie și zice: Poate că în ceaslov o să fie și o vrajă care să oprească suprapopularea. Helen deschide agenda la data de azi și scrie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-și inventeze propria spiritualitate. Telefonul lui Helen sună. Telefonul lui Stridie sună. Mona oftează și-și întinde mâinile. Cu ochii închiși, în timp ce mâinile lui Stridie încă îi umblă prin păr și telefonul sună, Mona își potrivește capul în poala lui Stridie și zice: Poate că în ceaslov o să fie și o vrajă care să oprească suprapopularea. Helen deschide agenda la data de azi și scrie un nume. Zice în telefon: — Ce exorcizare? Scoatem din nou casa pe piață. Mona zice: — Ne-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
în telefon: — Ce exorcizare? Scoatem din nou casa pe piață. Mona zice: — Ne-ar trebui un fel de vrajă universală de jugănire. Și întreb dacă nimănui din cei de față nu-i e teamă că o să ajungă în iad. Și Stridie își scoate telefonul din săculețul de leacuri. Telefonul îi tot sună. Heen își lipește telefonul de piept și zice: — Puteți să fiți convinși că guvernul lucrează deja la niște soluții biologice deștepte care să oprească suprapopularea. Și Stridie zice: — Iisus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
iad. Și Stridie își scoate telefonul din săculețul de leacuri. Telefonul îi tot sună. Heen își lipește telefonul de piept și zice: — Puteți să fiți convinși că guvernul lucrează deja la niște soluții biologice deștepte care să oprească suprapopularea. Și Stridie zice: — Iisus Hristos a pătimit pe cruce o zi și jumătate ca să mântuiască lumea. Eu sunt dispus - zice, în timp ce telefonul îi tot sună - să pătimesc în iad o veșnicie pentru aceeași cauză. Telefonul îi tot sună. La telefon, Helen zice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
zice, în timp ce telefonul îi tot sună - să pătimesc în iad o veșnicie pentru aceeași cauză. Telefonul îi tot sună. La telefon, Helen zice: — Serios? Miroase a pucioasă în dormitor? — Așa că să vă mai gândiți cine-i mântuitorul mai bun, zice Stridie, și deschide clapeta telefonului: Biroul de avocatură Dunbar, Dunaway și Doogan... Capitolul 27 Să ne închipuim ce-ar fi fost dacă incendiul de la Chicago din 1871 ar fi durat șase luni până să-și dea cineva seama. Să ne închipuim

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
puteți constitui ca parte civilă într-o acțiune juridică colectivă“. După care dă un număr de telefon. De față cu dom’ sergent, pun mâna pe telefon și sun. O voce de bărbat zice: — Biroul de avocatură Denton, Daimler și Dick. — Stridie? zic. Unde ești, javră ordinară? Și convorbirea se întrerupe. Aici și acum, în timp ce scriu aceste rânduri în Seattle, într-un local din imediata apropiere a Departamentului Lucrărilor Publice, o chelneriță ne zice, mie și lui dom’ sergent: — Nu au cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
ruptă îi va da cuiva ideea să pună bucățile la loc. Poate chiar vreunui detectiv care investighează moartea copilului, cine știe. Și Helen zice: — Baia aia era de coșmar. Parcăm mașina după colț. Pe bancheta din spate, Mona mâzgălește ceva. Stridie vorbește la telefon. Apoi Helen așteaptă, în timp ce mă furișez, aplecat, înapoi spre casă. Mă strecor în spatele casei, înfundându-mi pantofii în peluza udă, până ajung sub fereastra camerei copilului, pe care mi-a arătat-o Helen. Fereastra e încă deschisă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
noaptea asta suntem în Ohio, în Iowa sau Idaho; Mona doarme în spate. Părul roz al lui Helen stă umflat ca o pernă pe umărul meu. O văd pe Mona în oglinda retrovizoare, lățită printre cărțile și creioanele ei colorate. Stridie doarme. Asta-i viața mea acum. La bine și la greu. Cu bune și cu rele. Aceea a fost ultima zi bună de care am avut parte. N-am știut adevărul decât când m-am întors acasă. Gina era în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
e roz ca un car alegoric îmbrăcat în flori, iar eu privesc afară printr-un petic de parbriz pe care florile nu l-au acoperit. Lumina dimineții care pătrunde prin stratul de petale e roz. Trandafirie. Peste Helen, Mona și Stridie, care dorm. În josul străzii, un cuplu în vârstă lucrează la răzoarele de flori de lângă casă. Bătrânul umple o stropitoare la cișmea. Bătrâna îngenunchează ca să plivească. Îmi deschid pagerul, care începe să sune imediat. Helen se trezește, tresărind. Nu recunosc numărul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
fiecare plantă și animal ca să justificăm uciderea lor. În ziarul de azi, zice că soțul unui top-model a fost reținut sub acuzație de omor. Mă aflu la un telefon public de lângă biblioteca unui orășel de provincie; Helen e înăuntru, cu Stridie, și vandalizează cartea. La telefon, o voce de bărbat zice: — Brigada Omucideri. Întreb cine este la telefon. Și vocea zice: — Detectiv Ben Danton, Brigada Omucideri, zice. Cine e la telefon? Un polițist. Mona ar spune că este mântuitorul meu, trimis

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
ușa bibliotecii și începe să coboare treptele, iar Mona se întoarce și o ia la fugă spre ea, zicând: — Helen, domnul Streator a zis că se poate. Îmi apăs pe piept receptorul telefonului public și zic că nu-i adevărat. Stridie vine și el în spatele lui Helen. Mona ține broșura deschisă în fața lui Helen și zice: — Uite ce bine ne-am distra! La telefon, domnul detectiv Denton zice: — Cine e acolo? A fost OK să-l sacrific pe amărâtul ăla în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
dar tot acolo ajungem. Cu iuțeala strigătului, blestemul mi se-nvârte-n cap, și legătura telefonică se întrerupe. L-am ucis pe mântuitorul meu. Pe detectivul Ben Danton. Iată cât de mult m-am îndepărtat de restul omenirii. Distrugere constructivă. Stridie își scutură bricheta de plastic, lovind-o de palmă. Apoi i-o dă lui Helen și se uită la ea cum scoate o pagină împăturită din poșetă. Dă foc paginii 27 și o ține deasupra rigolei. În timp ce Mona citește din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
se întețește, învolburându-se și fumegând în bătaia vântului. Și, nu știu de ce, mă gândesc la Nash și la torța lui aprinsă. Helen zice: — Eu nu mă distrez! Cu mâna cealaltă zăngăne spre mine cheile mașinii. Apoi, cât ai clipi, Stridie și-a încolăcit brațul în jurul gâtului lui Helen, pe la spate. Dintr-o mișcare, o doboară la pământ și, în timp ce ea smucește mâinile ca să-și țină echilibrul, îi înhață poemul cuprins de flăcări. Descântecul de adormire. Helen cade în genunchi, scăpată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
poemul cuprins de flăcări. Descântecul de adormire. Helen cade în genunchi, scăpată din strânsoarea lui; țipă scurt în clipa în care genunchii ei se lovesc de cimentul trotuarului și se rostogolește în rigolă. Încă mai ține cheile strâns în mână. Stridie lovește de coapsă poemul cuprins de flăcări. Îl ține cu ambele mâini; își mișcă ochii dintr-o parte într-alta, citind pagina în timp ce flăcările o mistuie de jos în sus. Flăcările i-au ajuns la mâini când îi dă drumul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
îi dă drumul, strigând „Nu!“ și băgându-și degetele în gură. Mona se dă înapoi, cu mâinile apăsate pe urechi. Cu ochii strâns închiși. În patru labe, din rigolă, de lângă familiile cuprinse de flăcări, Helen se uită în sus la Stridie. Stridie e un om mort. Coafura lui Helen e distrusă; șuvițele roz i-au intrat în ochi. Ciorapii i s-au rupt. Genunchii îi sunt plini de sânge. — Nu-l omorî! strigă Mona. Nu-l omorî, te rog! Nu-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]