430 matches
-
economic-industrial în cel politic. Iar clasa politică a tranziției s-a trezit prinsă între „ciocanul” capitalului financiar-bancar și „nicovala” producției industriale. Confruntarea capitalului industrial cu cel financiar-bancar În această confruntare, fiecare dintre actori dispunea de controlul unei părți a economiei: tehnocrația financiar-bancară controla banii, iar tehnocrația industrială controla oamenii. La începutul tranziției, în 1990, zece milioane de oameni - cea mai mare parte a populației active - erau ocupați în producția industrială și se aflau sub coordonarea tehnocrației industriale, în sisteme de autoritate
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
clasa politică a tranziției s-a trezit prinsă între „ciocanul” capitalului financiar-bancar și „nicovala” producției industriale. Confruntarea capitalului industrial cu cel financiar-bancar În această confruntare, fiecare dintre actori dispunea de controlul unei părți a economiei: tehnocrația financiar-bancară controla banii, iar tehnocrația industrială controla oamenii. La începutul tranziției, în 1990, zece milioane de oameni - cea mai mare parte a populației active - erau ocupați în producția industrială și se aflau sub coordonarea tehnocrației industriale, în sisteme de autoritate atât de dure pe cât sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
controlul unei părți a economiei: tehnocrația financiar-bancară controla banii, iar tehnocrația industrială controla oamenii. La începutul tranziției, în 1990, zece milioane de oameni - cea mai mare parte a populației active - erau ocupați în producția industrială și se aflau sub coordonarea tehnocrației industriale, în sisteme de autoritate atât de dure pe cât sunt sistemele birocratice ale producției industriale. Ca urmare, confruntarea dintre bani și oameni a fost principala confruntare a primei etape a tranziției, ambele centre de decizie - bancare și industriale - dovedindu-se
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
ani de derută, industrialii preiau controlul politicii. Guvernarea care se instalează la putere după alegerile din 1992 este o guvernare ale cărei politici le domină copios. În cei patru-cinci ani care urmează asistăm la vârful dominației politice și economice a tehnocrației industriale, cu atât mai ușor de realizat cu cât nu este câtuși de puțin amenințată de capitalul străin, dezinteresat de regiune în ansamblul său și de România în mod special. Înființarea FPS este o victorie importantă a capitalului industrial autohton
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
atât de rapid, încât, doar câteva luni mai târziu, același prim-ministru caracteriza întreaga industrie din România ca fiind nici mai mult, nici mai puțin decât „un maldăr de fier vechi”, ceea ce i-a adus o critică foarte aspră din partea tehnocrației industriale. Cu toate acestea, vorbele lui s-au dovedit a fi proverbiale - căci, un deceniu mai târziu, o bună parte a industriei românești a luat literalmente drumul către depozitele de fier vechi, întreprinderi întregi fiind achiziționate de noii „capitaliști” români
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
politice, cum ar fi cele anticomuniste sau democratice. Un al patrulea grup, reprezentat cu consecvență politică de PDAR până în momentul în care baza socială i s-a redus suficient de mult pentru a fi eliminat din clasa politică, reprezenta interesele tehnocrației industriale din agricultură și era preocupat de menținerea proprietății de stat și a exploatărilor de tip industrial în agricultură. Alte grupuri mai mici nu au avut acces la politică, așa încât au fost nevoite să se mulțumească cu a fi doar
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
prea puternicei influențe a politicii în economie (Kaminski, 1992), este dificil de argumentat, oricât de populară a fost ea în ultimul deceniu de existență a comunismului și după. Până la urmă, această ideologie nu făcea altceva decât să povestească, din perspectiva tehnocrației industriale, conflictul acesteia cu „tehnocrația politică” subordonată Partidului Comunist. Există cel puțin două motive care produc slăbiciunile acestei paradigme. Primul constă în faptul că, într-un sistem birocratic, toate deciziile, cu excepția celor situate în afara sistemului, au o formă tehnică chiar
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
în economie (Kaminski, 1992), este dificil de argumentat, oricât de populară a fost ea în ultimul deceniu de existență a comunismului și după. Până la urmă, această ideologie nu făcea altceva decât să povestească, din perspectiva tehnocrației industriale, conflictul acesteia cu „tehnocrația politică” subordonată Partidului Comunist. Există cel puțin două motive care produc slăbiciunile acestei paradigme. Primul constă în faptul că, într-un sistem birocratic, toate deciziile, cu excepția celor situate în afara sistemului, au o formă tehnică chiar și atunci când sunt politice. De
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
toate deciziile, cu excepția celor situate în afara sistemului, au o formă tehnică chiar și atunci când sunt politice. De exemplu, decizia politică de a reduce importurile tehnologice și a le înlocui cu echipamente și mașini produse în țară, decizie puternic contestată de tehnocrația industrială românească, lua forma concretă a deciziei tehnice bazate pe raportul costuri/calitate în competiția dintre echipamentele de import și cele produse în țară. Ceea ce contesta tehnocrația industrială era calitatea produselor autohtone - de altfel, era un rezultat al activității tehnocrației
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
le înlocui cu echipamente și mașini produse în țară, decizie puternic contestată de tehnocrația industrială românească, lua forma concretă a deciziei tehnice bazate pe raportul costuri/calitate în competiția dintre echipamentele de import și cele produse în țară. Ceea ce contesta tehnocrația industrială era calitatea produselor autohtone - de altfel, era un rezultat al activității tehnocrației industriale și nu al activiștilor politici. Iar informațiile referitoare la parametrii de calitate ai produselor românești erau de asemenea un rezultat al activității tehnocrației și nu al
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
tehnocrația industrială românească, lua forma concretă a deciziei tehnice bazate pe raportul costuri/calitate în competiția dintre echipamentele de import și cele produse în țară. Ceea ce contesta tehnocrația industrială era calitatea produselor autohtone - de altfel, era un rezultat al activității tehnocrației industriale și nu al activiștilor politici. Iar informațiile referitoare la parametrii de calitate ai produselor românești erau de asemenea un rezultat al activității tehnocrației și nu al activiștilor. Ideologic însă, tehnocrația industrială a preferat să dezvolte o explicație care acuza
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
țară. Ceea ce contesta tehnocrația industrială era calitatea produselor autohtone - de altfel, era un rezultat al activității tehnocrației industriale și nu al activiștilor politici. Iar informațiile referitoare la parametrii de calitate ai produselor românești erau de asemenea un rezultat al activității tehnocrației și nu al activiștilor. Ideologic însă, tehnocrația industrială a preferat să dezvolte o explicație care acuza sistemul politic, în loc să se desfacă în numeroase grupuscule care să-și conteste între ele competența și bunele intenții. Al doilea motiv constă în faptul
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
produselor autohtone - de altfel, era un rezultat al activității tehnocrației industriale și nu al activiștilor politici. Iar informațiile referitoare la parametrii de calitate ai produselor românești erau de asemenea un rezultat al activității tehnocrației și nu al activiștilor. Ideologic însă, tehnocrația industrială a preferat să dezvolte o explicație care acuza sistemul politic, în loc să se desfacă în numeroase grupuscule care să-și conteste între ele competența și bunele intenții. Al doilea motiv constă în faptul că deciziile politice se luau întotdeauna pe
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
dezvolte o explicație care acuza sistemul politic, în loc să se desfacă în numeroase grupuscule care să-și conteste între ele competența și bunele intenții. Al doilea motiv constă în faptul că deciziile politice se luau întotdeauna pe baza recomandărilor făcute de tehnocrația însăși. Raporturile dintre activiștii politici ai Partidului Comunist și bicrocrațiile industriale nu erau esențial diferite de raporturile dintre acționariatul unei mari corporații și managementul acesteia. Încă din anii ’60, pentru economia capitalistă s-a discutat despre preluarea treptată a puterii
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
complicarea sistemului industrial socialist, acești „întreprinzători politici” au făcut loc managementului profesionist al tehnocraților industriali. Conflictul declanșat între cele două elite economice și sociale - cea politică și cea economică - a fost copios ilustrat de dezvoltarea ideologiei competenței profesionale, promovată de tehnocrația industrială ca alternativă la ideologia „revoluționarului de profesie”, promovată de activiștii politici. Către sfârșitul comunismului, în anii ’80, ideologia cotidiană dominantă devine cea a tehnocrației, iar impactul asupra tranziției care urmează prăbușirii comunismului este major. El constă în faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
politică și cea economică - a fost copios ilustrat de dezvoltarea ideologiei competenței profesionale, promovată de tehnocrația industrială ca alternativă la ideologia „revoluționarului de profesie”, promovată de activiștii politici. Către sfârșitul comunismului, în anii ’80, ideologia cotidiană dominantă devine cea a tehnocrației, iar impactul asupra tranziției care urmează prăbușirii comunismului este major. El constă în faptul că, imediat după prăbușirea comunismului și victoria revoluției din decembrie 1989, problema tranziției economice postcomuniste nu se pune în termenii schimbării proprietății, ci în termenii schimbării
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
socială a țării, alegerea făcută imediat după prăbușirea comunismului putea fi caracterizată prin câteva trăsături definitorii. Prima și cea mai importantă se referea la sursa problemelor economiei românești socialiste și la direcția rezolvării acestora. Problema consta în subordonarea politică a tehnocrației industriale, iar soluția consta în autonomizarea acesteia în raport cu puterea politică. Lozinca neoliberală cu privire la „retragerea statului din economie” era înlocuită cu lozinca postcomunistă a „retragerii politicii din economie”. Aceasta trebuia să fie totală, în vreme ce retragerea statului din economie, echivalentă cu alocarea
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
din economie” era înlocuită cu lozinca postcomunistă a „retragerii politicii din economie”. Aceasta trebuia să fie totală, în vreme ce retragerea statului din economie, echivalentă cu alocarea resurselor prin intermediul pieței, în opoziție cu alocarea resurselor prin intermediul statului, urma să mai aștepte. Dar tehnocrația industrială era pe deplin conștientă că statul nu are resurse pentru finanțarea întregii economii socialiste. Ca urmare, strategia dezvoltării economiei românești se baza pe identificarea unui set de sectoare economice care urmau să fie, în continuare, finanțate de către stat, și
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
și inițiative aleatorii. Ca urmare, întreaga economie și societate românească urma să fie împărțită în trei mari categorii. La extreme se aflau, pe de o parte, economia „capitalistă de stat”, finanțată din resurse guvernamentale, dar aflată în întregime sub controlul tehnocrației industriale autonomizate, iar pe de altă parte, un sector privat orientat către piață, aflat la periferia sistemului de stat, însărcinat cu distribuirea produselor acestuia pe piața internă și internațională și cu orice altceva nu putea asigura sistemul industrial de stat
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
putea asigura sistemul industrial de stat. Între acestea se situa o „zonă gri”, destinată cu prioritate restructurării. Cine anume urma să restructureze această „zonă gri” rămânea o opțiune deschisă care depindea în mare măsură de resursele disponibile. În raport cu această zonă, tehnocrația industrial-administrativă a viitorului capitalism de stat era dispusă să facă concesii atât capitalului internațional, cât și celui autohton, pe măsură ce acesta din urmă se va dezvolta și va avea suficientă forță financiară. Această concepție a stat la baza primului mare proiect
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
din reprezentanți ai unor profesii intelectuale - scriitori, artiști, medici, juriști, arhitecți etc. -, din meșteșugari sau liberi profesioniști de succes, din ofițeri superiori ai armatei și ai altor instituții militarizate, preoți situați către vârfurile ierarhiei bisericești și dintr-o parte a tehnocrației manageriale și din zonele de cercetare-dezvoltare, inclusiv academice, care nu avea acces la deciziile de vârf, locale sau naționale, cu privire la economie și societate. O caracteristică a acestei clase mijlocii, considerată în ideologia comunistă oficială ca având „păcatul” de a reproduce
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
după principiul că cel mai bun mijloc de a învăța pe cineva să înoate este să-l arunci în apă, iar piața va selecta singură capitaliștii „adevărați” de cei mai puțin potriviți, erau susținute mai ales de reprezentanții politici ai tehnocrației financiare și, deloc surprinzător, de juriști care trăiau cu convingerea fermă că o schimbare de legislație echivalează cu o schimbare de realitate. În schimb, inginerii și reprezentanții politici ai managementului industrial aveau mari îndoieli că sofisticata construcție industrială realizată de
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
și instituții administrative, toate ale statului, în interstițiile cărora se dezvoltă noi societăți private, aflate în strânsă legătură cu acestea. Noua clasă de capitaliști români se formează, ca urmare, nu atât dintre întreprinzătorii privați nou-apăruți, ci în strânsă legătură cu tehnocrația economică și industrială a economiei socialiste. Într-o primă etapă, aceștia sunt pur și simplu subvenționați. În cazul lor, „acumularea primitivă a capitalului” s-a realizat prin transfer de venituri ale statului. Prin intermediul creditelor bancare, prin ignorarea conflictului de interese
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
făcute în acești doi ani s-au realizat prin MEBO. După care, procesul este stopat brusc prin decizie politică. În 1995, doar 7% din privatizări, iar în 1996 doar 1%, mai au loc prin MEBO (Negrescu, 1999). Privatizarea în folosul tehnocrației industriale, aliată cu cea administrativă, continuă însă. Doar metodele diferă, ele îmbinând acum piața „liberă” cu cea „socialistă”. La sfârșitul lui 1996, stânga politică pierde alegerile, după ce dominase tranziția românească vreme de șapte ani. În această perioadă reușise să transforme
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
o „directocrație”. În orice economie și istorie din lume, „directorii” au dispus de influență personală, dar niciodată nu au reprezentat, prin simplul fapt că sunt directori - adică oameni care ocupă un loc într-o ierarhie birocratică -, un actor social real. „Tehnocrația industrială” este, însă, un grup social real, cu valori, ideologie, relaționare socială etc. specifice și ușor de identificat, și a cărei funcție și putere nu depinde de „politica de cadre” a nimănui, inclusiv instituțiile statului, inclusiv capitalul străin. Nici după
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]