1,736 matches
-
casei face trimitere la percepțiile potențiale ale celorlalte fețe încă nepercepute potrivit unui joc de reporturi nedefinite. Așa stau lucrurile pentru orice obiect în general, pentru orice formație transcendentă, care implică de fiecare dată o operație sintetică specifică a subiectivității transcendentale fără de care nu ar exista. Desigur, în viața noastră de zi cu zi nu acordăm atenție acestei conștiințe care constituie lumea mediului nostru obișnuit. Percepem casa și suntem neatenți la percepția noastră asupra casei. Avem mereu conștiința lumii și niciodată
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
este tocmai această putere de "a face să se vadă" la care ei înșiși, celelalte științe și orice formă de cunoaștere în general apelează în mod constant. Dacă ne punem atunci întrebarea în ce constă această conștiință ale cărei operațiuni transcendentale constituie obiectele lumii percepției înainte de a crea idealitățile lumii științifice, este bine să observăm mai întâi că puterea la care ne referim este aceeași în cele două cazuri, atât în cazul percepției celei mai simple, cât și în cel al
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
însăși înșelătoare, dacă mediul de vizibilitate în care orice lucru devine vizibil nu este astfel, nu este unul care face să apară sau face să se vadă, ci unul care induce în eroare, care disimulează și înșeală, dacă acea condiție transcendentală a oricărei cunoștințe posibile este în sine, în realitate, un principiu de falsitate și rătăcire, cum este un discurs teoretic oarecare susceptibil a se prelungi și, mai cu seamă, cum este posibil pur și simplu ca viața oamenilor să continue
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în care se fondează orice viziune. În ce fel se dă spaima ei înseși? Prin faptul că se simte și se încearcă pe sine în fiecare punct al ființei sale, în acel a-se-simți-pe-sine ca atare, care constituie esența afectivității. Afectivitatea transcendentală este modul originar de revelare în virtutea căruia viața se revelează ei înseși și este astfel posibilă ca ceea ce este, ca viață. Prin aceasta cunoașterea vieții se deosebește radical de cunoașterea conștiinței și de cea a științei, de ceea ce numim în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
viu. Însă auto-afectarea nu este un concept gol sau formal, o afirmație speculativă, ea definește realitatea fenomenologică a vieții înseși o realitate a cărei substanțialitate este fenomenalitatea sa în stare pură și a cărei fenomenalitate în stare pură este afectivitatea transcendentală. Aceasta deoarece spaima nu este nimic altceva decât afectivitatea auto-afectării sale care este ea în mod absolut și nu ar putea fi mai puțin, chiar dacă n-ar fi decât ea pe lume, sau, mai curând, chiar dacă n-ar fi nici o
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
că cea de-a doua se epuizează în raportarea la obiect și în ceea ce o fondează în ultimă instanță: apariția unei prime îndepărtări, punerea la distanță a unui orizont, o ek-stază. Fenomenalitatea care instituie această putere este cea a exteriorității transcendentale în care se înrădăcinează orice formă de exterioritate și de obiectivitate, mai cu seamă obiectivitatea lumii și a științei. În puterea de revelare a vieții, dimpotrivă, nu mai există nici îndepărtare, nici diferență, viața este o încercare de sine fără
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
vieții, a sufletului chiar de-ar fi să nu fie acolo nici un om, nici un triunghi sau nici un zeu. În măsura în care viziunea obiectului presupune cunoașterea viziunii înseși și în care cunoașterea viziunii este propriul său patos auto-afectarea subiectivității absolute în afectivitatea sa transcendentală (transcendentală înseamnă care o face posibilă în calitate de subiectivitate, în calitate de viață) -, atunci această viziune a obiectului nu este niciodată o simplă viziune, ci, deoarece ea se auto-afectează în mod constant și nu vede decât în această auto-afectare de sine, ea este
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
a sufletului chiar de-ar fi să nu fie acolo nici un om, nici un triunghi sau nici un zeu. În măsura în care viziunea obiectului presupune cunoașterea viziunii înseși și în care cunoașterea viziunii este propriul său patos auto-afectarea subiectivității absolute în afectivitatea sa transcendentală (transcendentală înseamnă care o face posibilă în calitate de subiectivitate, în calitate de viață) -, atunci această viziune a obiectului nu este niciodată o simplă viziune, ci, deoarece ea se auto-afectează în mod constant și nu vede decât în această auto-afectare de sine, ea este o
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
natură și raportarea însăși, se auto-afectează în transcendența sa însăși, așa încât viziunea, de pildă, este o viziune sensibilă. Iată de ce Kant, căutând condițiile oricărei experiențe posibile, adică, pentru el, ale oricărei lumi posibile, și-a început investigația printr-o Estetică transcendentală prin analiza sensibilității. Fără îndoială, această analiză se derulează pe un plan care este încă cel al factualității, ea întâlnește sensibilitatea la nașterea lumii, fără a înțelege într-adevăr rațiunea caracterului sensibil al acestei nașteri. Această rațiune este acolo pentru
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
arta ca una dintre dimensiunile sale esențiale, deoarece aceasta aparține prin natură lumii vieții în care trăiesc oamenii, deoarece orice om în calitate de locuitor al acestei lumi este potențial un artist, cineva, în orice caz, a cărui sensibilitate funcționează drept condiția transcendentală a acestei lumi și a apariției sale. Ne punem acum problema de a înțelege ce înseamnă scoaterea din joc a sensibilității de către știință, excluderea sa din lumea a cărei posibilitate fondatoare o constituie totuși. Stricto sensu, această excludere este imposibilă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
punem acum problema de a înțelege ce înseamnă scoaterea din joc a sensibilității de către știință, excluderea sa din lumea a cărei posibilitate fondatoare o constituie totuși. Stricto sensu, această excludere este imposibilă, de vreme ce, așa cum tocmai am amintit, sensibilitatea este condiția transcendentală a tot ceea ce este susceptibil a căpăta forma unei "lumi". Sensibilitatea este eliminată doar din lumea științifică. Și acesta este motivul pentru care această lume este abstractă. Ceea ce înseamnă: o lume în care nu mai este luată în considerație sensibilitatea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
teoretică, cea care are drept obiect realitatea estetică despre care tocmai am vorbit. Acest obiect este în mod manifest unul dublu: este, pe de o parte, sensibilitatea în general cu lumea care îi aparține. Kant a dat numele de Estetică transcendentală studiului sensibilității înțelese astfel. Este, pe de altă parte, această dimensiune a culturii în care viața sensibilității ajunge la formele sale de realizare cele mai înalte. Numim de obicei "estetică" disciplina teoretică care se ocupă de studiul acestor forme superioare
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
este a sa, adică subiectivitatea absolută, ne vedem constrânși să răsturnăm relația dintre știință și cultură, care nu ni se mai dezvăluie sub forma excluderii, ci a inerenței lor reciproce. A opune științei, activității sale și producțiilor sale concrete condițiile transcendentale ale propriei sale posibilități, condiții pe care, absorbită de munca sa, nu are timp să le examineze, este o sarcină pe care și-a luat-o asupră-i filozofia clasică. Se arăta atunci că până și cea mai elaborată și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
cunoștință se produce în interiorul unui prim acces la lume, presupunând deschiderea prealabilă a acesteia. Aceasta este constituită de formele a priori ale intuiției și de categoriile înțelegerii, în ultimă instanță de Ek-staza ființei care le fondează la rândul lor. Condiția transcendentală a posibilității experienței în general este condiția științei înseși. La urma urmei, între filozof și savant are loc o împărțire a sarcinilor. Celui dintâi îi revine să reflecteze asupra condițiilor celor mai generale ale unei munci concrete și mereu în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
datului empiric idealizarea sa geometrică și, pentru aceasta, a constituit această idealizare ca atare, drept corelatul unei invenții și unei creații specifice. Este necesar în egală măsură ca această subiectivitate să fie înțeleasă ca viață, în așa fel încât prestațiile transcendentale care fac sau, mai degrabă, care sunt știința să se lase recunoscute ca modalități ale vieții absolute, având același statut ca și creațiile artei, de pildă, și astfel ca fenomene de cultură, având același statut ca și fenomenele artei. Faptul
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ca viață, ea nu se resoarbe nicidecum în imperiul obiectiv al obiectelor sale și al teoriilor sale: toate producțiile sale, în ciuda obiectivității lor și a universalității lor, sunt producții în sensul strict al cuvântului, ele fac trimitere la o viață transcendentală fără de care nu ar exista. Deoarece prestațiile științifice sunt vii și constituie astfel experiențe într-un sens originar, ele se actualizează în mod necesar sub forma unor modalități determinate, ele sunt ceea ce sunt, fiecare cu propria-i tonalitate, în deosebirea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
științifice atunci când nu le sustrage reflecției filozofiei înseși. În calitate de modalități vii ale subiectivității absolute, prestațiile științifice nu îi aparțin doar ca unele dintre determinările sale, cu titlu de efectuări incontestabile; acestea nu sunt ceea ce sunt într-un soi de factualitate transcendentală de nivel superior care ar trebui chiar recunoscută dacă ar exista mijloacele de a o face. Mai mult, "esențele" pe care le actualizează nu sunt, nici ele, un fel de date, proprietăți opace ale acestei vieți: sunt posibilitățile sale, viața
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ființă-practică adusă în această practică și de către ea la nivelul său de realizare cel mai înalt posibil, la înfăptuirea sa și la sporirea sa, atunci știința, percepută nu doar în mod restrictiv drept câmpul obiectivităților ideale, ci pornind de la prestațiile transcendentale care le produc și care nu sunt ele însele decât actualizarea anumitor potențialități fenomenologice originare ale subiectivității absolute, știința astfel înțeleasă în deplina sa concretizare nu este altceva decât o formă de cultură. De la cultură ea împrumută locașul său ontologic
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
asta, deoarece acolo unde își îndreaptă ea privirea viața nu apare de fapt niciodată. Nu este totuși mai puțin adevărat că munca sa cotidiană implică negarea practică a subiectivității, nu doar în deschiderea sa către lume și, astfel, drept condiție transcendentală a științei înseși, ci mai întâi, și în mod mai esențial, drept această interioritate radicală care definește Individul originar care suntem în calitate de Individ viu. Situația științei în cultura modernă, sau, mai bine spus, cultura modernă ea însăși în calitate de cultură științifică
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
acolo își are familia și cunoștințele, în calitate de trăitor își încearcă bucuriile și necazurile, preocupările și ambițiile, fie ele și științifice. "Acolo": de vreme ce nu are acces la tot ceea ce îl preocupă decât prin intuiție, adică printr-o modalitate fundamentală a subiectivității transcendentale. "În calitate de trăitor": în măsura în care această intuiție și, la modul general, toate experiențele sale nu "sunt" decât în virtutea faptului că le trăiește, pe fondul din el al esenței originare a vieții ca auto-afectare a sa. Savantul este așadar un om dublu, afirmând
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
care nu este decât aparența celor dintâi, un soi de epifenomen a acelui ceva a cărui realitate este constituită din molecule și atomi. Știința se află în aceeași duplicitate, dacă este adevărat că, înfăptuindu-se ca o modalitate a vieții transcendentale, ea o nesocotește pe aceasta, care nu îi furnizează numai idealitățile pe care le tematizează, ci constituie mai întâi de toate, din acest motiv, însăși ființa sa. Când îl opunem științei pe acest om care este la urma urmei savantul
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
de aceleași explicații ca și aceasta. Însă dacă raportul individului empiric cu știința nu este de fapt decât un raport extern și care pare contingent, asta se întâmplă deoarece savantul nu construiește știința în calitate de acest individ empiric, ci în calitate de subiectivitate transcendentală. Aceasta din urmă este cea care se ascunde sub titulatura de "om", de "savant", numai din acest motiv aceștia pot fi concepuți ca "făcând știința", ca producând obiectivitățile care formează câmpul său tematic, deoarece în realitate ea, prestațiile acestei subiectivități
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și ca atare va putea și va trebui ea înțeleasă în cele din urmă. Ființa patetică a științei este complexă, iar analiza sa, dacă se vrea exhaustivă, se desfășoară în mod necesar pe mai multe niveluri. În primul rând, prestațiile transcendentale care produc idealitățile științifice sunt ele însele, în calitate de efectuări ale subiectivității absolute, determinări afective, nu sunt doar intenționalități deschise asupra corelatului lor intențional și dând acces la acesta, modalități ale cunoștinței, ci, prin faptul de a se auto-afecta, prin faptul
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
reveni la nesfârșit pentru a o regăsi identică cu ea însăși la fiecare dintre aceste "reveniri" idealității matematice pe care am substituit-o datului sensibil i se opune, nu în interiorul unei lumi, ci radical, în afara acestei lumi și a exteriorității transcendentale în care ea ek-zistă, un adevăr mai vechi a cărui substanțialitate fenomenologică este afectivitatea adevărul aflat în subiectivitate și identic cu ea. În vreme ce primul dintre aceste adevăruri, adevărul ființei-acolo ca ființă-acolo, este sustras singularității privirii care se așează
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
care, preocupându-se în mod exclusiv de ființa obiectivă, adică de ceea ce poate și trebuie să fie adus înaintea lor prin intermediul procedurilor lor, fac abstracție de viața care constituie totuși, ca subiectivitate absolută, singura ființă reală și adevărată a Individului transcendental care suntem. Aceste gândiri care se afirmă nu numai ca științe, ci ca unicele științe posibile, se împart în două grupe: cele care tematizează natura și cele care pretind a vorbi despre om. În ceea ce le privește pe cele dintâi
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]