313 matches
-
zi se recunoaște bogăția unei alterități speciale în care „fratele și sora devin sacrament al lui Cristos și al întâlnirii cu Dumnezeu, posibilitatea concretă și, mai mult, necesitatea de netăgăduit pentru a putea trăi porunca iubirii reciproce și deci comuniunea trinitară”. 3. Unele indicații pentru un drum de fericire care pornește de la realitate Conștientizarea limitelor proprii este unul dintre aspectele importante ale procesului formativ întrucât, într-o optică preventiv-evolutivă, ajută nu numai la limitarea fenomenelor lipsite de orice adaptare, întrerupând astfel
Secretul fericirii în viaţa consacrată : însemnări psihologice şi metodice by Giuseppe Crea () [Corola-publishinghouse/Science/101008_a_102300]
-
ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă peste tot ceva întreit. Împotriva oricărui gnosticism, incapabil a înțelege cum trei să fie una, s-a decretat că trei sînt efectiv una. În termeni filozofici, ființa este și ea trinitară, neînsemnând numai legea, nici realitatea individuală numai, ci laolaltă legea, realitatea individuală și determinațiile sau procesele lor"162. Modelul cultural creștin treimic este primul model cultural deschis și expansiv din istoria civilizației. La sfârșitul secolului al XX-lea, constată Noica
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
unde îl acuza pe Augustin de erezie, fapt care îl făcuse pe Prosper să se ridice împotriva lui (cf. p. 000). Totuși, recent au fost descoperite unele Excerpta ale lui Vincențiu, adică un florilegiu de fragmente din Augustin cu subiecte trinitare și cristologice care trebuia să-i servească la combaterea lui Nestorie. Bibliografie. Texte: CChr.Lat 64, 1985 (R. Demeulenaere). 8. Faustus de Riez Originar din Britannia, născut probabil în primii ani ai secolului al V-lea, Faustus a ajuns la
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
deplin și care, mai mult, constituie o latură foarte interesantă a personalității sale și un corpus foarte original în cadrul literaturii creștine, deoarece sînt total diferite de obișnuitul mod de tratare a subiectelor creștine. Mai precis, Boetius se dedică discuției problemei trinitare și se întreabă cum poate exista o substanță în trei Persoane; examinează cristologia pentru a vedea cum pot exista două naturi și o singură persoană în Cristos și, în opere de mică întindere, dezvoltă o argumentație strînsă folosindu-se exclusiv
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Boetius să discute astfel de probleme ca filozof, cu atît mai mult cu cît în operele precedente, Opuscula theologica, scriitorul abordase ca filozof, adică dintr-un punct de vedere laic și cu instrumente riguros raționale, problemele cristologiei și ale teologiei trinitare. în fond, în Consolatio întîlnim același demers ca și în Opuscula theologica. O analiză rapidă a operei ne permite să surprindem unele caracteristici esențiale ale acesteia. întîi de toate, opera e structurată în mod abil în cinci cărți. Avem de-
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
condamnare pe care a retras-o însă repede, din cauza reacției episcopilor occidentali, și a cerut convocarea unui conciliu. în 551, Iustinian a promulgat un alt edict, intitulat Declarație de dreaptă credință împotriva celor Trei Capitole, în care, după expunerea doctrinei trinitare opuse lui Arie și Sabellius, urma un paragraf mult mai amplu, consacrat problemei cristologice; era expusă aici doctrina neocalcedoniană referitoare la Cristos „alcătuit dintr-o natură și din cealaltă” (synthetos ex hekateras physeôs), argumentată cu pasaje din Sfinții Părinți, în
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
o construcție a polemicii calcedoniene, diametral opusă monofizismului. Leonțiu s-a străduit în special să scoată noțiunea de ipostas din acea impasse în care ajunsese în urma eforturilor făcute pentru a aplica alcătuirii persoanei lui Cristos definiția ipostasului elaborată de teologia trinitară a Capadocienilor. Potrivit acesteia, ipostasul este individualitatea concretă ce rezultă în urma reunirii proprietăților (idiômata) referitoare la o natură (ousia) care, prin definiție, este tocmai ceea ce e comun mai multor indivizi; ipostasul e opus naturii așa cum particularul (to idion) e opus
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
este individualitatea concretă ce rezultă în urma reunirii proprietăților (idiômata) referitoare la o natură (ousia) care, prin definiție, este tocmai ceea ce e comun mai multor indivizi; ipostasul e opus naturii așa cum particularul (to idion) e opus comunului (to koinon). în plan trinitar, Logosul preexistent este una din cele trei ipostasuri („persoane”) ale Treimii, care au toate una și aceeași natură, cea divină. Ipostasul Logosului este definit tocmai ca reunirea proprietăților Logosului în cadrul naturii divine: faptul că este născut (în timp ce Tatăl dă naștere
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și iluminare prin lumina necreată. Experiența mistică trăiește întreagă această teologie de la palierul fanic până la strălucirea sa exterioară: aura Sfinților, luminozitatea trupului lor, lumina taborică și cea a Învierii, lumina percepută cu ajutorul ochilor transfigurați. Cunoașterea religioasă autentică este cunoașterea revelată, trinitară, în descendența tradiției capadociene: în Sfântul Duh se poate vedea chipul Fiului și, prin El, Arhetipul abisal, pe Tatăl. Răspunsul ortodox formulat de Sfântul Teodor Studitul iconoclasmului este semnificativ: chipul este întotdeauna neasemănător prototipului, după ființa sa, dar îi este
[Corola-publishinghouse/Science/84936_a_85721]
-
în care îl acuza pe Augustin de erezie, lucru care îl făcuse pe Prosperus să se ridice împotriva lui (cf. p. ???). Totuși, recent au fost descoperite unele Excerpta selectate de Vincențiu, adică un florilegiu de fragmente din Augustin cu subiecte trinitare și cristologice care trebuie să fi servit la combaterea lui Nestorius. Bibliografie. Texte: CChr. Lat 64, 1985 (R. Demeulenaere). 8. Faustus din Riez Originar din Britania, născut probabil în primii ani ai secolului al cincilea, Faustus a ajuns la Lérin
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
deplin și care, mai mult, constituie o latură foarte interesantă a personalității sale și un corpus foarte original în cadrul literaturii creștine, pentru că sunt total diferite de obișnuitul mod de tratare a subiectelor creștine. Mai precis: Boethius se dedică discuției problemei trinitare și se întreabă cum poate exista o substanță în trei Persoane; examinează cristologia pentru a vedea cum pot exista două naturi și o singură persoană în Cristos și, în opere de mică întindere, dezvoltă o argumentație strânsă folosindu-se exclusiv
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
să discute astfel de probleme ca filosof, cu atât mai mult cu cât în operele precedente, în Opuscula theologica, scriitorul abordase ca filosof, adică dintr-un punct de vedere laic și cu instrumente riguros raționale, problemele cristologiei și ale teologiei trinitare. În fond, în Consolatio întâlnim același demers ca și în Opuscula theologica. Un examen rapid al operei ne permite să observăm unele caracteristici esențiale ale acesteia. Întâi de toate, opera e structurată în mod abil în cinci cărți. Avem de-
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
sfârșit, s-au mai păstrat și alte scurte fragmente atribuite lui Ghenadie: despre cunoaștere și discurs (cu siguranță un comentariu la 2 Cor. 11, 6, unde Pavel afirmă că e neiscusit în cuvânt, nu însă și în cunoaștee); despre relațiile trinitare ale Sfântului Duh; și unele versuri a căror autenticitate e foarte discutabilă. Bibliografie. Ediții: PG 85, 1613-1733 este completat pentru Vechiul Testament de R. Devreesse, Les anciens commentateurs grecs de l’Octateuque et des Rois, Biblioteca Apostolica Vaticana, Cittá del Vaticano
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
548), însă a ridicat repede anatema din cauza reacției episcopilor occidentali și a cerut convocarea unui conciliu. În 551, Justinian a promulgat un alt edict intitulat Declarație de dreaptă credință împotriva celor Trei Capitole în care, după enunțurile privitoare la doctrina trinitară opusă lui Arie și Sabellius, urma un paragraf amplu consacrat problemei cristologice; era expusă aici doctrina neocalcedoniană referitoare la Cristos „alcătuit dintr-o natură și din cealaltă” (synthetos ex hekateras physeôs), argumentată cu pasaje din Sfinții Părinți, în special din
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a polemicii calcedoniene, diametral opuse monofizismului. Leontie s-a străduit în special să scoată noțiunea de ipostază din acea impasse în care ajunsese în urma eforturilor făcute pentru a aplica alcătuirii persoanei lui Cristos acea definiție a ipostazei elaborată de teologia trinitară a Capadocienilor. Potrivit acesteia, ipostaza este individualitatea concretă ce rezultă în urma reunirii proprietăților (idiômata) referitoare la o natură (ousia) care, prin definiție, este tocmai ceea ce-i comun mai multor indivizi; ipostaza e opusă naturii așa cum particularul (to idion) e opus
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
este individualitatea concretă ce rezultă în urma reunirii proprietăților (idiômata) referitoare la o natură (ousia) care, prin definiție, este tocmai ceea ce-i comun mai multor indivizi; ipostaza e opusă naturii așa cum particularul (to idion) e opus comunului (to koinon). În plan trinitar, Logosul preexistent este una din cele trei ipostaze („persoane”) ale Trinității care cu toatele au una și aceeași natură, cea divină. Ipostaza Logosului este definită tocmai ca reunire a proprietăților Logosului în cadrul naturii divine: faptul că este născut (în timp ce Tatăl dă
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
divini (Zânele bune și Zânele rele, Cale bună și Cale rea, Piază bună și Piază rea, Ceasul bun și Ceasul rău). Mitologia română se Înfățișează drept o mitologie pastorală, cu ipostaze divine: trei ursitori ciobani sau trei ursitoare ciobănițe. Imaginea trinitară a Sorții În mitologia română (similară zeiței Bendis la greci, zeiței Hecate la romani și Artemis la greci) simbolizează același substrat mitic indo-european al răscrucii destinului uman, de cumpănă și alegere. Mitul urselor, de exemplu, prezintă două variante rituale ale
ACCEPȚIILE VIEȚII ÎNTRE NOROC ȘI SOARTĂ ÎN PROZA POPULARĂ by Ion –Horia BÎrleanu () [Corola-publishinghouse/Science/772_a_1549]
-
recunoaște în natura Sa apofatic descrisă ca „necreată”, iar nu în faptul de a fi „o Realitate personală”. Critica istorică adusă de patrologul belgian André de Halleux personalismului „neo-ortodox” al Mitropolitului Ioannis Zizioulas poate fi aplicată, ex principio, și teologiei trinitare a Părintelui D. Stăniloae 3. Una dintre cele mai generoase contribuții teologice ale Pr. Dumitru Stăniloae ni se par a fi reflecțiile sale din Dogmatica ortodoxă asupra relației dintre tradiție, corpul Scripturii și trupul viu al Bisericii. Stăniloae este unul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
discontinuități discursive; de pildă, hristologia și metoda teologică generală cu care lucrează Sfântul Iustin Martirul (cca 100-165 d.Hr.) diferă semnificativ de poziția asumată în aceeași epocă de Sfântul Irineu al Lyonului (cca 120-203 d.Hr.) sau de formulele dogmatice trinitare și hristologice proclamate de Biserică la Niceea (325) și Calcedon (451). La fel, limbajul natură/persoană folosit, în context trinitar, la Constantinopol (381) și utilizat cu mare precauție în secolele II-III, primește cu totul alte valențe la Calcedon, într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
semnificativ de poziția asumată în aceeași epocă de Sfântul Irineu al Lyonului (cca 120-203 d.Hr.) sau de formulele dogmatice trinitare și hristologice proclamate de Biserică la Niceea (325) și Calcedon (451). La fel, limbajul natură/persoană folosit, în context trinitar, la Constantinopol (381) și utilizat cu mare precauție în secolele II-III, primește cu totul alte valențe la Calcedon, într-o împrejurare marcată de discuțiile hristologice. Mari personalități precum patriarhul Atanasie al Alexandriei sau episcopul Vasile al Cezareei n-au ezitat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
al teologiei. Teologia fixată în matricea tradiției apostolice nu-și poate decât menține obligația de a împrospăta mereu dialogul lui Dumnezeu cu veacul. Teologia nu poate face aceasta decât într-o intimitate absolută în relația cu Cuvântul, respectând veșnicul dialog trinitar dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, adică „sfatul Treimii” descoperit nouă „la plinirea vremii” (Gal. 4,4). „Eu sunt vița cea adevărată - spune Hristos - și Tatăl Meu este lucrătorul.” (In. 15,1) Dialogul teodramatic al Cuvântului cu umanitatea pentru care
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
divine desfășurat la două niveluri: cel trinitar și, respectiv, cel economic, adică în imanența istoriei. În Dumnezeu, patosul Vieții este trăit ca naștere veșnică a Fiului din Tatăl; în creație el se împlinește prin efortul de afiliere la procesul autoafectării trinitare, urmând calea revelată de Hristos. Autoafectarea Vieții care poate transfigura lumea prin fiecare om renăscut în Fiul de către Tatăl nu amenință libertatea (falsă) a unui posibil refuz. Măsura participării la procesul propriei regenerări coincide strict cu depășirea definiției clasice a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
unui trup; „nașterea de Sus” nu se consumă printr-o adeziune intelectuală la un corp doctrinar, ci implică pătimirea celor întru care Fiul S-a înrudit cu Tatăl. Autoafectarea situată la nivel uman nu realizează decât asimptotic, deci heterogen, autoafectarea trinitară, dar ea implică cu necesitate un parcurs de factură pascală. Renașterea coincide cu Învierea - singurul act care restituie eului mundan unicitatea nepieritoare a chipului său (despre care Levinas, rămas în contemplația feței și a exteriorității, n-a mai vorbit). Tonalitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
unei urme care vorbește despre enigma unei absențe și promisiunea unei treceri trecătoare. Dar ideea că orice dezvăluire „ascunde” sau că orice supliment „trădează” o falsă origine (inexistentă ca atare) este inacceptabilă pentru teologia creștină. Milbank se întoarce la dogma trinitară ortodoxă proclamată de Crezul nicean, sugerând un alt model ontologic: „Fiul, dăruit întotdeauna împreună cu Tatăl, este un supliment pentru origine; Duhul, care este întotdeauna dăruit împreună cu Tatăl și cu Fiul, este infinita necesitate a amânării (defferal)”2. Treimea deci este
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
bolnave. Într-un mediu caracterizat de legile inseparabilității, așa cum este Biserica, se cere o precizie „cuantică” în oricare intervenție „chirurgicală”. În fine, „ontologia socială” a Bisericii depinde de o descripție teologică fundamentală. J. Milbank aduce din nou în discuție dogma trinitară a creștinismului, pe care o explorează creator în direcția unei ontologii a diferenței. Pentru el, creația transfigurată eshatologic oglindește într-o anumită măsură structura paradoxală a Dumnezeirii. Deplina unitate ființială a umanității permite totuși diferențierea ipostatică. Această afirmație nu reprezintă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]