298 matches
-
astfel de text este Dialog 203, în a cărui dinamică actanțială, pamfletarul-narator, diferit de autorul real, își conduce receptorul către o lectură duală, ca și în cazul alegoriei, mizând însă pe imaginarea unei situații comice, de data aceasta la limita verosimilului, în care adversarul sau adversarii devin protagoniștii expunerii. Decodarea intenției polemice este mult mai dificilă, pentru că, în planul suprafeței textuale, implicarea polemistului este nulă. Forma incipitului trimite la construcția narativă a bancului, ceea ce face mai ușor inteligibilă intenția deriziunii: "Trei
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
încă de la apariția volumului de versuri Cuvinte potrivite". Folosirea condiționalului traduce o notă de prudență în discursul polemic al unui scriitor mereu ispitit de transcenderea realului-evenimențial și plonjarea în imaginar. Altfel spus, enunțul condițional permite fictivizarea relativă a obiectului prin verosimilul parabolei și totodată exprimă perspectiva lucidă a enunțiatorului în raport cu obiectul polemicii. Exegeza argheziană de până acum a fost preocupată, atunci când s-a oprit asupra gazetăriei, de producțiile pamfletare în care ficțiunea, "invenția personală activă" privită de însuși autorul Biletelor de
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Și nu pe oricine îl lasă apetitul să-și facă din ele un desert". La Arghezi, abstractul aici, egolatria blamabilă este, deseori, așa cum am văzut, transpus prin analogie în imagini concrete care, la rândul lor, suferă prelungiri ficționale, transgresând granița verosimilului către grotesc sau absurd. "‹‹Iudaica›› în idiș"307 este unul din textele concepute, aproape exclusiv, în registrul unui comic subversiv, mizând din plin pe efectul incitant al antifrazei, pe care Arghezi o prelungește, ispitit de bulversarea logicii raționale, cu o
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
21 2.3. Urmașii lui Platon / 24 3. Dramaturgia aristotelică / 27 3.1. Cele șase elemente constitutive ale piesei de teatru / 28 3.2. Primatul acțiunii / 29 3.2.1. "O acțiune unică și întreagă" / 30 3.2.2. Regula verosimilului și a necesarului / 34 3.2.3. Subordonarea personajului față de acțiune / 36 3.3 Configurația tragică ideală / 37 3.3.1. Definiția tragediei / 38 3.3.2. Criteriile tragediei ideale / 41 3.4. Locul spectacolului / 45 4. Aportul lui Horațiu
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
lui Horațiu și Aristotel / 54 1.2. Teoreticienii clasicismului / 56 2. "Părțile integrante" / 61 2.1. Primatul acțiunii / 61 2.2. Artele subsidiare: morala și retorica / 62 2.3. Spectacol și indicații scenice / 63 3. Unitatea de acțiune / 65 4. Verosimilul intern / 70 4.1. Verosimilul acțiunii / 70 4.1.1. Refuzul miraculosului / 70 4.1.2. Adevărat sau verosimil / 72 4.1.3. Gustul publicului / 77 4.2. Credibilitatea comportamentului / 79 4.2.1. "Potrivirea" lor / 79 4.2.2
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
1.2. Teoreticienii clasicismului / 56 2. "Părțile integrante" / 61 2.1. Primatul acțiunii / 61 2.2. Artele subsidiare: morala și retorica / 62 2.3. Spectacol și indicații scenice / 63 3. Unitatea de acțiune / 65 4. Verosimilul intern / 70 4.1. Verosimilul acțiunii / 70 4.1.1. Refuzul miraculosului / 70 4.1.2. Adevărat sau verosimil / 72 4.1.3. Gustul publicului / 77 4.2. Credibilitatea comportamentului / 79 4.2.1. "Potrivirea" lor / 79 4.2.2. "Asemănarea" lor / 79 4.2
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
întinderii, cel mai lung este întotdeauna și cel mai frumos; pentru a fixa în mod grosier o limită, să spunem că întinderea care permite transformarea nefericirii în fericire sau a fericirii în nefericire printr-o serie de evenimente înlănțuite în funcție de verosimil sau de necesar furnizează o delimitare satisfăcătoare a lungimii" (cap. 7). Aristotel este foarte conștient de faptul că durata acțiunii dramatice este în mod necesar limitată de condițiile reprezentației. Desfășurarea concursurilor la Atena, ca și capacitățile de receptare ale spectatorului
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
marea sa dramă istorică Ostaticul, Pâinea uscată, Tatăl umilit. În prezent unii regizori, precum Ariane Mnouchkine cu Atrizii 16, încearcă să recreeze condițiile reprezentării favorabile trilogiilor cu legătură. Totuși acestea nu sunt decât niște experiențe izolate. 3.2.2. Regula verosimilului și a necesarului Acțiunea dramatică, pentru a constitui un tot, nu poate nici să înceapă, nici să se termine la întâmplare. Ea nu este coerentă decât corespunzând exigenței cerute de verosimil și necesar. Corneille, în Primul Discurs, subliniază dificultatea inerentă
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spune acest lucru și toți cei ce l-au interpretat repetă aceleași cuvinte, care li se par atât de clare și atât de inteligibile, încât niciunul dintre ei nu a binevoit să ne spună, la rândul lui, ce înseamnă acest verosimil și acest necesar. Mulți chiar l-au luat atât de puțin în considerare pe acesta din urmă, care îl însoțește întotdeauna pe celălalt la acest filosof, în afară de o singură dată, când vorbește despre comedie, încât s-a ajuns la stabilirea
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
despre comedie, încât s-a ajuns la stabilirea unei maxime foarte false, și anume că trebuie ca subiectul unei tragedii să fie verosimil, aplicând astfel condițiilor destinate subiectului jumătate din ceea ce a spus despre maniera de a-l trata."17 Verosimilul, în Poetica, se referă, după cum explicitează cu claritate Corneille, la condițiile privind subiectul care trebuie să fie credibil, în timp ce necesarul se referă la maniera de a-l trata. Aristotel preferă, în teatru, ceea ce este verosimil în loc de ceea ce este adevărat. El
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în loc de ceea ce este adevărat. El merge până la a afirma că "trebuie preferat ceea ce este imposibil, dar verosimil în fața a ceea ce este posibil, dar neconvingător" (cap. 24). Ceea ce este adevărat (adică ceea ce s-a întâmplat) este o categorie a realului, în timp ce verosimilul, definit de el drept "ceea ce se produce cel mai adesea", este o creație a imaginarului. Plauzibil, verosimilul este acceptabil pentru opinia comună, adică, la teatru, de către public. Arta ficțiunii dramatice constă în a inventa ceva credibil. Această diferență constituie, în
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în fața a ceea ce este posibil, dar neconvingător" (cap. 24). Ceea ce este adevărat (adică ceea ce s-a întâmplat) este o categorie a realului, în timp ce verosimilul, definit de el drept "ceea ce se produce cel mai adesea", este o creație a imaginarului. Plauzibil, verosimilul este acceptabil pentru opinia comună, adică, la teatru, de către public. Arta ficțiunii dramatice constă în a inventa ceva credibil. Această diferență constituie, în ochii lui Aristotel, superioritatea literaturii asupra cronicii. Spre deosebire de cronicar, situat în registrul particularului, care narează ceea ce a
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dramatic, ridicându-se la cazul general, arată ceea ce ar putea avea loc. "Din ceea ce am spus, reiese clar că rolul poetului este să spună nu ceea ce a avut loc în mod real, ci ceea ce ar putea avea loc în ordinul verosimilului sau al necesarului. Căci diferența dintre cronicar și poet nu vine din faptul că unul se exprimă în versuri și celălalt în proză (ar putea fi pusă în versuri opera lui Herodot, asta nu înseamnă că nu va fi mai
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
l-a omorât. O astfel de istorisire poate da loc la trei versiuni diferite. Aristotel o elimină pe cea care ar prezenta o asemenea acțiune ca rezultat al unei coincidențe pur întâmplătoare, căci ea nu ar putea să impresioneze spectatorul. "Verosimilul, scrie el, exclude ca evenimentele să fie datorate hazardului orb". (cap. 9) Aristotel preferă, în schimb, interpretarea unei răzbunări divine, plauzibilă dar nu sigură. El îndepărtează soluția unei intervenții incontestabile a providenței, căci autorul dramatic ar părăsi domeniul verosimilului pentru
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spectatorul. "Verosimilul, scrie el, exclude ca evenimentele să fie datorate hazardului orb". (cap. 9) Aristotel preferă, în schimb, interpretarea unei răzbunări divine, plauzibilă dar nu sigură. El îndepărtează soluția unei intervenții incontestabile a providenței, căci autorul dramatic ar părăsi domeniul verosimilului pentru a intra în cel al miraculosului, inacceptabil, după părerea lui, în teatru. Într-adevăr, Aristotel interzice iraționalul din aria dramatică. Dacă uneori poate fi binevenit în povestire, unde verosimilul contează mai puțin, dimpotrivă, el trece greu dincolo de rampă. "Epopeea
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
intervenții incontestabile a providenței, căci autorul dramatic ar părăsi domeniul verosimilului pentru a intra în cel al miraculosului, inacceptabil, după părerea lui, în teatru. Într-adevăr, Aristotel interzice iraționalul din aria dramatică. Dacă uneori poate fi binevenit în povestire, unde verosimilul contează mai puțin, dimpotrivă, el trece greu dincolo de rampă. "Epopeea admite cu multă ușurință iraționalul, care este mijlocul cel mai potrivit de a provoca surpriza, pentru că nu avem sub ochi personajul care acționează. Astfel, scena urmăririi lui Hector ar fi
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
schimb, le va admite de la început. La fel se întâmplă cu tragediile muzicale, înrudite cu opera. Corneille recurge fără probleme la irațional în Andromeda. El are sentimentul că muzica i-o permite. Acțiunea în care evenimentele se înlănțuie după regula verosimilului și necesarului pare singura susceptibilă să câștige adeziunea publicului. Pe lângă asta, eficacitatea efectului de surpriză (thaumaston) este de netăgăduit. Evenimentul care se produce "împotriva oricărei așteptări", creează, prin irupția unei iraționalități, o puternică emoție. "Reprezentația are drept obiect (...) niște evenimente
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
destinului deosebit de surprinzătoare când par să se întâmple voit." (cap. 9) Exigența de logică a spectatorului și înclinația lui către iraționalitate riscă să intre în conflict. De aceea, pentru a la satisface împreună, autorul dramatic poate să meargă până la limitele verosimilului. Există, după părerea lui Aristotel, o verosimilitate a lipsei de verosimil, punct de vedere pe care-l va împărtăși în totalitate Corneille, dar pe care unii teoreticieni ai Clasicismului, ca Abatele d'Aubignac mai ales, îl vor condamna cu înverșunare
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Exigența de logică a spectatorului și înclinația lui către iraționalitate riscă să intre în conflict. De aceea, pentru a la satisface împreună, autorul dramatic poate să meargă până la limitele verosimilului. Există, după părerea lui Aristotel, o verosimilitate a lipsei de verosimil, punct de vedere pe care-l va împărtăși în totalitate Corneille, dar pe care unii teoreticieni ai Clasicismului, ca Abatele d'Aubignac mai ales, îl vor condamna cu înverșunare. 3.2.3. Subordonarea personajului față de acțiune Caracteristicile personajului dramatic sunt
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vedere pe care-l va împărtăși în totalitate Corneille, dar pe care unii teoreticieni ai Clasicismului, ca Abatele d'Aubignac mai ales, îl vor condamna cu înverșunare. 3.2.3. Subordonarea personajului față de acțiune Caracteristicile personajului dramatic sunt supuse exigențelor verosimilului acțiunii. Să semnalăm că Aristotel încearcă numai să definească eroul tragediei. Excepțional fiind, personajul nu trebuie, din această cauză, să fie prea diferit de noi, căci atunci și-ar pierde din credibilitate. Patru trăsături îl constituie, permițând realizarea acestui echilibru
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
acord rând pe rând un privilegiu, dar nu chiar până acolo încât să pun laolaltă animale pașnice și fiare, să împerechez șerpii cu păsările, mieii cu tigrii."27 Regulile lui Horațiu sunt dictate din grija de a păstra unitatea și verosimilul piesei de teatru. El reia, fără niciun fel de modificări, vom vedea, punctul de vedere al lui Aristotel asupra rolului corului, asupra limbajului personajului, asupra verosimilului deznodământului. Îi atribuie corului statutul unui actor, refuzând ca din cântece să fie făcute
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
tigrii."27 Regulile lui Horațiu sunt dictate din grija de a păstra unitatea și verosimilul piesei de teatru. El reia, fără niciun fel de modificări, vom vedea, punctul de vedere al lui Aristotel asupra rolului corului, asupra limbajului personajului, asupra verosimilului deznodământului. Îi atribuie corului statutul unui actor, refuzând ca din cântece să fie făcute niște pasaje interpolate. Acordându-i sarcina de a modera pasiunile eroului, el îl consideră drept garantul moralei. Îl mai concepe, de asemenea, ca pe un mod
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ordine și de claritate analog celui care se manifestă, la Descartes, în Discursul asupra metodei (Le Discours de la méthode), apărut în 1637. În ceea ce privește regula unității de timp și pe cea a unității de loc, ele se nasc din dorința de verosimil ce caracterizează clasicismul. Verosimilul este obiectul unei dezbateri interminabile în epoca clasică. Respectarea lui, dictată de dorința de a face credibilă punerea în scenă a unei ficțiuni, nu a încetat să obsedeze Marele Secol. Două curente se înfruntă, dovedind existența
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
analog celui care se manifestă, la Descartes, în Discursul asupra metodei (Le Discours de la méthode), apărut în 1637. În ceea ce privește regula unității de timp și pe cea a unității de loc, ele se nasc din dorința de verosimil ce caracterizează clasicismul. Verosimilul este obiectul unei dezbateri interminabile în epoca clasică. Respectarea lui, dictată de dorința de a face credibilă punerea în scenă a unei ficțiuni, nu a încetat să obsedeze Marele Secol. Două curente se înfruntă, dovedind existența a două sisteme de
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
al cincilea în locuri nedefinite, apropiate de tabăra israelită sau de câmpul de bătaie. Cu adevărat, piesa este concepută pentru decorul multiplu, folosit în acea vreme. Dacă Jean de la Taille interzice, ca și Horațiu, reprezentarea scenelor sângeroase, o face în numele verosimilului. El își dă seama că scenele de violență sunt greu de reprezentat în mod credibil pentru spectator. "Trebuie, scrie el, (...) să ne ferim de a reprezenta pe scenă ceea ce nu se poate face comod și cinstit, cum ar fi înfăptuirea
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]