2,617 matches
-
venit o idee. "Cel puțin să-i sperii". Și am tușit zgomotos. Până să ajung la cotul casei, Aristide se ridicase, speriat, și se încheia la pantaloni grăbit, cum făcusem eu în bălării în fața Profetului; văzîndu-mă cu pușca în mână încremeni, cu pantalonii pe jumătate descheiați. "Domnule Daniel, bâigui el, ca o scuză, să știi că eu..." Se temea că-l împușc? Idiotul. Doar nu era să-mi sporesc păcatele cu el. Marta era mai liniștită. Își aranja întruna părul. "Doctore
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
smulge altul pușca din mână; apoi te împinge înainte și-ți lipește țeava de ceafă. Îmi venea să strig acum: "Mulțumesc, Dinule, că mă ajuți să mă scutur de ultimele sentimente. Complet fără inimă, voi fi de temut". Deodată, am încremenit. În ochiul de apă noroioasă, aproape de urechea mea stângă apăruse o gaură neagră, metalică. Prin urmare, viața mă confirma pe loc! Întotdeauna un vânător ne urmărește. În spatele lui e un alt vânător și așa, la nesfârșit, fiecare vânează pe cineva
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
de existență este un tot albneîntinat iar stâlpii de susținere s-au ales cu câte o căciulă apreciabilă, la fel de albă. Bradul mare - cel mai înalt arbore, adus de Mariana din tabăra de la Homorod în 1957, este o altă frumusețe albă, încremenită în văzduhul liniștit. Brăduțul sădit de mine acum 10-12 ani pare un veritabil con alb, cu baza la sol. Chiar poarta și gardul verde de la stradă sunt de același alb pur fermecător. În această atmosferă fermecătoare am lucrat ceva mai
Călător... prin vâltoarea vremii : (călătoria continuă) , Vol. 4. : Din aproape, în tot mai aproape by Alexandru Mânăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/563_a_1317]
-
manechine inerte, instalate în Second Life ca recuzită, pentru a conferi autenticitate scenei. Trebuia să-i recunoști comunității de tocilari meritele ei: era într-adevăr atentă la detalii. Abia atunci Maggie observă că două dintre siluetele din jurul mesei nu erau încremenite, ci se mișcau oarecum. Își dădu seama că cele două stăteau una în fața celeilalte, identificate de bulele lor de pe ecran drept Yaakov Yariv și Khalil al-Shafi. Aveau și fețele celor doi bărbați sau, în orice caz, o simulare computerizată destul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
necesar ca să o găsească înaintea lor. Președintele voia să fie reales și asta însemna că avea nevoie de un acord de pace între Israel și Palestina. Cui îi păsa că motivele lui erau șubrede? Cel puțin țările astea două, care încremeniseră într-o îmbrățișare a morții de atâta timp, încât nici nu-și mai puteau imagina viața una fără cealaltă, urmau să obțină acordul de care aveau nevoie. Maggie Costello ar fi participat la toate astea. Era în branșă de destul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
destul de tâmpit ca să-l readucă la Prytania peste câteva zile. Ecranul lat se lumină apoi într-o realizare tehnicoloră, leul scoase un răget, și titlul filmului proiectat apăru pe ecran în fața ochilor săi miraculoși, și albaștri și galbeni. Chipul îi încremeni și punga de floricele din mână începu să tremure. La intrarea în sală, își legase cu grijă clapele șepcii în vârful capului și acum notele stridente care ieșeau din mai multe difuzoare, îi luau cu asalt urechile neacoperite. Ascultă muzica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
ar fi deschis ușa din față. — Arăți bine, scumpo, mi-a fost dor de tine, spuse Gerard, imitând vocea soțului ei. — Gerard, începu ea. O voce de femeie: — Oh, Richard, a trecut atât de mult ... Tăcere. Sunetul unui sărut. Gail încremeni, uitându-se la Gerard. Papagalul continuă, abia mișcându-și ciocul. Era ca un casetofon. Vocea de femeie: — Suntem singuri? Da, spuse soțul ei. Copilul se întoarce abia la trei. — Și ... ăă ... — Gail este la o conferință în Geneva. — Oh, deci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
fără grai, chipul ei rămânea fără nici o expresie și clipea cu o neliniște abia ascunsă. În momentele acelea nu reușea să Înțeleagă de ce se aflau toți oamenii ăia acolo, În livingul lor, și de ce plângeau atât de mult. Divanul era Încremenit; femeile - În continuă mișcare. Divanul era alb; femeile - Îmbrăcate În mare parte În negru. Divanul era tăcut; femeile - gălăgioase, de parcă a face exact opusul a ceea ce făcea mortul era o premisă a vieții. În scurt timp, toate femeile s-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
ne urcăm Într-un taxi. Pe tot parcursul Întîlnirii, nu izbutesc să plasez măcar o silabă. Proiectul meu vorbește neîntrerupt, ca o mitralieră. Nu se Înțelege nimic, În afară de faptul că e proiectul unei cărți uimitoare. Editorul și cu mine sîntem Încremeniți. Mai tîrziu, Îmi conduc proiectul În birourile editurii. Îl prezint directorului comercial, directorului economic, șefului de producție, atașatei de presă, reprezentanților. Face ce face și e pe placul tuturor! Mă Întorc acasă, mă Închid cu el Înăuntru. Își ia dintr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
viitoare, cu televiziunea, internetul și jocurile pe calculator? Ar ajunge comunicarea să se schimbe într-atît încît să se lipsească de cărți? Aceasta e o întrebare la care numai timpul ar răspunde. Vor ajunge cărțile obiecte de muzeu, amintiri neînțelese, construcții încremenite în misterul lor de veacuri, trăind în continuare în universuri paralele?... sau poate comunicarea va continua să includă această formă completă și complexă de creație, pentru a avea diversitatea exprimării... Adevărul e că eu nu mi-am pus problema dacă
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
în curs de transformare... mereu altfel, mereu la fel... Chiar și noi, chiar și ceea ce simțim, ceea ce devenim sau sîntem în stare să aducem în această lume, totul este asemenea soarelui care pare infinit de luminos sau ghețarilor care rămîn încremeniți în răceala lor din vremuri inimaginabile... ceea ce sîntem depinde de ceea ce simțim, iar înghețul care pîndește în viitor, furtunile de zăpadă, viscolul tăios, noaptea rece a iernii, toate acestea pot fi efecte permanente ale unui exterior sau reflectări ale interiorului
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
nu vrea să accepte. Sau poate chiar nu simte lipsa iubirii... îi ajunge internetul... tehnologia... telefonul mobil... relațiile reci și superficiale... bună și pa, salut și fiecare cu problema lui... Atunci înseamnă că i se potrivește această lume aspră și încremenită în nepăsare. Atunci, nu e ea Angela... Numai dacă ar fi în stare să simtă pentru mine mai mult decît arată. Dacă i-ar păsa într-adevăr, dacă ar fi capabilă de intensitate, de ceva deosebit, de ceva miraculos care
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
în scara unui bloc sau aiurea... așa a fost în adolescență, așa a continuat în prezent... cele mai frumoase momente, din acelea care nu vrei să se mai termine vreodată, ca atunci cînd ar părea că timpul chiar poate să încremenească în fericire, au avut loc în peisaje paradoxal nesemnificative... cum ar fi o balustradă de ciment, o bancă, o bordură sau scara blocului ei... dar asta pentru că altceva are importanță. Iată un alt episod din peripețiile lui Romeo-Ulysse: de dimineață
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
botul turtit și falca de jos, proeminentă, amenințătoare, ca să te treacă sudori reci. O adevărată bestie pregătită să omoare. Pentru că se înțepase când își înfipsese colții în beregata manechinului avea pe gură bale amestecate cu sânge. Stăteam ghemuit în bălării, încremenit în spatele sălciilor, așteptând. Dacă mă mirosea buldogul, eram pierdut. Înainte ca Hingherul să-și dea seama cine îl spiona, câinele m-ar fi sfârtecat și mi-ar fi rămas cadavrul să putrezească împreună cu ierburile. Din fericire, vântul bătea înspre mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
întâmplate, am nimerit, în spatele azilului, puțin mai departe, dincolo de o magazie veche de lemn, peste niște ziduri dărăpănate și înverzite de licheni care nu susțineau nici un acoperiș. Am crezut că era un WC și am intrat. După câțiva pași, am încremenit. Eram într-un fel de morgă! Pe o masă de piatră se afla întins un mort. Un bărbat gol. În întunericul cald, pielea lui strălucea, era sidefie aproape, iar pe unul din picioare se așezase o pasăre. Am vrut să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
răgușit: Cine vrea să amân teza să se scoale în picioare!» Toți au rămas așezați. Ba, chiar s-au cocoșat și mai tare în bănci cu urechile și cefele albite de frică. Iar eu am simțit că vomit în mijlocul clasei, încremenită în picioare. De atunci nu mai țin să vorbesc decât pentru mine”. Eu n-aș fi făcut niciodată greșeala ei. Nu mă însuflețea dorința de a mă expune de dragul altora. În schimb, mă înflăcăra bucuria de a mă vedea proiectat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
că n-am cunoscut niciodată oamenii. Le-am pus mereu etichete, i-am judecat după aparențe și m-am mișcat nu între oameni, ci între părerile mele despre ei. Nu bănuisem niciodată că dincolo de bătrâna cu gâtul lung și fragil, încremenită într-un fotoliu de infirm, se putea ascunde și altceva decât o suferință penibilă, o boală care reușise în cele din urmă s-o doboare. Nu-mi trecuse prin minte că o asemenea femeie își putea îngădui să dea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și atacată de un grup de bătrâni. Dominic, Nelson, Filip, Mopsul și Leon se luaseră după ea și când nu mai putuseră fi văzuți din azil săriseră asupra Laurei și o trântiseră jos. „Eu, mi-a spus Domnul Andrei, am încremenit. Nu-mi venea să cred. Eram la câțiva pași în urma lor, ascuns de un mărăcine. I-am văzut cum i-au smuls halatul ca s-o lase goală. Fiecare trăgea de ce putea. Laura se zbătea, se lupta cu ei, l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
conformat deci și i-am întors spatele namilei cu oarecare ostentație, ca să vadă că nu mai eram cel dinainte. Eram și emoționat. Dacă totuși Bătrânul... Îmi bătea inima când am pătruns în sală, de parcă atunci intram prima oară. Deodată, am încremenit. Pe fotoliul de răchită al Bătrânului se afla, într-adevăr, un individ, iar acel individ nu era nimeni altul decât Arhivarul! Câteva clipe am rămas năucit de surpriză. Îmi vuia capul. Cum, el, Arhivarul era Bătrânul? Ce farsă sinistră! Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
o idee. „Cel puțin să-i sperii”. Și am tușit zgomotos. Până să ajung la cotul casei, Aristide se ridicase, speriat, și se încheia la pantaloni grăbit, cum făcusem eu în bălării în fața Profetului; văzându-mă cu pușca în mână încremeni, cu pantalonii pe jumătate descheiați. „Domnule Daniel, bâigui el, ca o scuză, să știi că eu...” Se temea că-l împușc? Idiotul. Doar nu era să-mi sporesc păcatele cu el. Marta era mai liniștită. Își aranja întruna părul. „Doctore
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
smulge altul pușca din mână; apoi te împinge înainte și-ți lipește țeava de ceafă. Îmi venea să strig acum: „Mulțumesc, Dinule, că mă ajuți să mă scutur de ultimele sentimente. Complet fără inimă, voi fi de temut”. Deodată, am încremenit. În ochiul de apă noroioasă, aproape de urechea mea stângă apăruse o gaură neagră, metalică. Prin urmare, viața mă confirma pe loc! Întotdeauna un vânător ne urmărește. În spatele lui e un alt vânător și așa, la nesfârșit, fiecare vânează pe cineva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de la un pol la celălalt, fără odihnă, cu pământul fugindu-i pe sub ele, arătând mereu un alt continent - iar sfera nu putea indica, și nici n-ar fi putut vreodată să indice, unde se afla Ombilicul Lumii. În timp ce haita diabolicilor, Încremenită pentru o clipă În fața fenomenului, Începea iarăși să vocifereze, mi-am spus că istoria aceea se Încheiase cu adevărat. Dacă Hod este sefirotul Gloriei, Belbo avusese această glorie. Un singur gest neînfricat Îl reconciliase cu Absolutul. 114 Pendulul ideal se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
altuia clar și leneș; nici o pală bruscă de vînt nu le fură silabele, nici un nour nu dă buzna În conversația lor. Se căsătoresc și stau pe veranda micii lor case de țară, privindu-și bebelușul dolofan din leagăn. Totul e Încremenit. Un cocoș cîntă În satul vecin. Un cîine latră. Îl pufnește rîsul. Ce dulcegărie! E ridicol, drumul ăsta pe care nu a apucat. Vetust. Și imposibil. Tot ce se Întîmplă acum se Întîmplă pentru prima oară și orice alegere aș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
se aprind pe pereți. — Nu sînt impresioniști! mormăie Sherrill, evitînd un roboțel-chelner care părea chitit să treacă prin ea. Trebuie să te mai cultivi, Neva. — Iubito, e de presupus că e o casă medie. — Okey, okey, spune Sherrill. Stop! Robotul-chelner Încremenește și picturile dispar. Noapte! comandă ea și luminile se sting, tavanul se transformă Într-un cer Înstelat și de undeva Începe să se audă o nocturnă de Chopin. — Putem să vedem un film? Întreabă Wakefield, tolănindu-se pe o canapea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
sinelui camere și arce boltite pentru cîntecul axis mundi! La un an după ce dictatorul Ceaușescu a ordonat demolarea centrului vechi al Bucureștiului a bisericilor bizantine și a unor case de toată frumusețea cea mai rece iarnă din istoria Carpaților a Încremenit toate rîurile și lacurile iar În primăvară cînd a venit dezghețul o basilică intactă din secolul al XIV-lea a plutit În jos pe Dunăre Îndreptîndu-se către Marea Neagră unde s-a scufundat sub valuri alăturîndu-se triremelor grecești și navelor romane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]