2,466 matches
-
etaje: când ajungeai cu mâna acolo, brațul fugea în gol și urma căderea. Am împins fotoliul (nu mai conta, oricum îl mutasem fără să vreau din loc) și-am tras de clanța dulapului. Bineînțeles că nu s-a deschis, era încuiat cu yala. M-am aplecat, am vârât mâinile sub el și, opintindu-mă din răsputeri, l-am ridicat vreo doi centimetri, apoi i-am dat drumul pe podea. S-a auzit un clinchet metalic, și ușile au sărit în lateral
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
locul își păstra farmecul, pe-acolo trecuseră Vianu și Călinescu, Rosetti și Cioculescu (inventatorul cu „Marii Clasici“), dar mai ales hoțul din 2004, care îi furase decanului rucsacul de pe birou, cât ieșise să-și ia o cafea. De-atunci se încuie ușa cu cheia. Circulam nestingherit prin Biroul Oval, stăpân și administrator al vieții mele îndosariate. Devenisem pentru câteva clipe cel mai puternic om al planetei sau, în orice caz, al Facultății de Litere. Mă învârteam prin încăperea în care preparatorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
părea adus din viitor, cu butoanele lui digitale și carcasa metalizată, dar nu ținea mai mult de două zile, îl foloseam doar la fotografii. Aproape în același moment, mi-am dat seama că zdroncăniturile se îndreaptă spre biroul decanului. Prevăzător, încuiasem ambele uși pe dinăuntru, după care scosesem cheile din broască. Un clinchet. Cineva încerca să descuie prima ușă. Nu-mi rămăseseră prea multe opțiuni. Am plimbat mobilul pe dosar, scanând paginile rămase: vreo trei-patru. Jetul de lumină albastră bâzâia ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
să coboare de pe scaun. „Așa, tataie, vezi c-a mers.“ Din ușă s-a mai auzit o voce: „Gata, nea’ Titi? Hai, că pierdem echipele!“ „Gata, gata!“, a răspuns bărbatul, după care-a traversat în grabă biroul și-a ieșit, încuind ușa pe dinafară. Am rămas iar singur, cu mormanul de gunoi sub nas. Mirosea infect, a banană, cafea și iaurt; femeia de serviciu uitase să-l verse. Cu grijă, am îndepărtat desertul expirat și m-am ridicat de sub birou. Mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-meu zăcea probabil prin alt dosar, iar pe tipul ăla, Manolescu sau Manoilescu, nu apucasem să-l verific. Sincer să fiu, nici nu-mi aminteam să fi lucrat vreodată aici. Am descuiat prima ușă, apoi pe-a doua. Le-am încuiat la fel de silențios, în beznă, cu urechea la pândă. Ultimul lucru de care aveam nevoie era să dau nas în nas cu vreun nene în pijama. Am traversat din câțiva pași culoarul, după care am cotit în holul mare, singurul luminat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ca-n romanele polițiste. Nu transpirase nimic, povestea nu exista, nici decanul n-ar fi știut de ea. L-am tras pe Mihnea după mine, luminând discret culoarul. Apoi am apăsat clanța și-am pășit în amfiteatru. Amfiteatrele nu se încuiau niciodată, nu-și putea imagina nimeni că ar avea cineva chef de cultură noaptea. Nici măcar portarul nu le vizita. Am ridicat brusc lanterna spre tablă și-am luminat o arătare ovală. „Bă, du-te-n chiloți! Cine-i ăsta?“ „Cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
din cauza ta.“ „Du-te-n chiloți!“, a protestat el. „Dacă nu-ți convine, de ce m-ai luat?“ „Bună întrebare!“, m-a ciupit Maria. O simțeam veselă, mirată, proaspătă. Îmi venea s-o răstorn pe loc în cușetă și să-l încui pe Mihnea pe-afară. Am deschis ușa placată și-am împins bagajele înăuntru. Cușeta austriacă mirosea a săpun, mochetă și lemn vechi, nici bine, nici rău, ca la o pensiune ieftină. Geamul se prelungea cu o manetă de vatman, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mâna într-o sacoșă bleumarin-căcănie, ca unifoma lui, și a scos de-acolo o sticlă goală, de-o jumătate de kilogram, fără etichetă și capac. Era verde-maro, translucidă, semăna cu buteliile de „Grivița“ de pe vremuri. „După ce trece controlul la unguri, încuiați cu-ambele încuietori și trageți și lanțul de siguranță. Sticla o puneți între ușă și lanț. Doar așa se blochează perfect; altfel, vă deschide cu cârligul.“ Mai auzisem de povestea asta, ungurii crăpau ușile de trecere dintr-un vagon de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
lanț. Doar așa se blochează perfect; altfel, vă deschide cu cârligul.“ Mai auzisem de povestea asta, ungurii crăpau ușile de trecere dintr-un vagon de dormit într-altul. Nimeni nu știa dacă o făceau intenționat; până și controlorii austrieci se încuiau în cabine și nu mai ieșeau până la Brück-an-der-Leita. Până la Budapesta, auzeai numai tropăieli pe holuri, unii bocăneau, alții strigau „Pass Kontrolle!“, alții încercau direct ușa. Dacă uitaseși să pui siguranța, te trezeai la Viena, amorțit de spray, fără haine și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
fără să mai asculte. Ne-a făcut cu mâna și-a trântit ușa la loc. Nici acum nu s-a auzit vreun sunet, pereții păreau umpluți cu saci de vată. Se-amortiza totul, parcă te sugruma cineva cu încetinitorul. Am încuiat ușa, cum scria pe anunț (până și Blocatarii noștri procedau la fel), aici nu mai aveai nevoie de sticle de borviz. Apoi m-am dezbrăcat împreună cu Maria și, pe măsură ce mișcările noatre se estompau, lucrurile au început să se accelereze. Ni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
dormea liniștită, îi potrivisem plapuma în brațe, în forma unui al doilea corp. Sau poate se trezise și-mi citise biletul de pe noptieră, dar era prea târziu, infracțiunea deja se consumase. Trebuia să mă aștepte; oricum, n-avea de ales, încuiasem camera pe exterior. Se spune că somnul rațiunii naște monștri; e-un clișeu, pe care nimeni nu-l ia în seamă. Nimeni, în afară de Maria. Expertiza combinată a gravurilor lui Goya și-a propriei vieți înainte de culcare dăduse un rezultat neașteptat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
îl suporta cu eleganță și înțelepciune, preferând să nu-i răspundă. „Robane, știi, cât ați fost voi plecați de dimineață, am pus cap la cap niște lucruri.“ „N-am fost plecați!“, a sărit Maria, „Măgarul a ieșit singur, m-a încuiat cu perna în brațe.“ „Mă rog, să trecem peste amănuntele astea casnice. Unul intră, altul iese - irelevant, vorba căpitanului Picard.“ „Nu era căpitanul Picard.“, l-am corectat. „Replica aparține șefului comunității Borg. Tipul cu cablurile-n cap și corpul ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
oriunde mergeai, te înțepa un miros acru, pișcăcios, de sodă caustică: parcă tot tramvaiul spăla rufe. La „Blauer Stern“, ne-am oprit. Vatmanul a deschis cabina, și-a luat chipiul într-o mână și servieta într-alta și, după ce a încuiat ușa, a coborât din tramvai. L-am urmărit cum traversează strada și pleacă liniștit, spre stația de metrou. Am rămas așa câteva zeci de secunde, singur într-un tramvai părăsit. 10, 15, 20 de secunde. Nu era vreun accident, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
sau nu ne mai folosesc, ne debarasăm. La revedere.“ M-am întors spre ușă. Calm, fără nici o remușcare. Mihnea și-a potrivit sacoșa pe umăr și, după ce și-a scuturat din nou hanoracul, a ieșit primul din cameră. Înainte să încui, am mai întors o dată capul, doar pe jumătate. Cele două scaune păreau nemișcate, față în față. Pe unul din ele atârna un sac negru, de pâslă. Direct pe tăblie. Sau nu atârna? Am ridicat din umeri și-am închis ușa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
acesta părea și mai palid. — Pe lumea cealaltă! repetă Rogojin. Ce știi tu? Îndată, continuă el către prinț, tata a aflat totul, mai ales că și Zaliojev s-a apucat să trăncănească la toată lumea. M-a înșfăcat tata, m-a încuiat într-o odaie de sus și un ceas întreg m-a snopit în bătaie. „Acuma, zice, nu fac decât să te pregătesc, pentru că și diseară o să trec ca să-ți spun noapte bună.“ Și ce crezi? S-a dus ghiujul la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
niște fricoși și niște nemernici, se tem de tine, mă sperie și pe mine; îmi zic: n-o să plece cu una, cu două, nu-i mare lucru să te înjunghie. Însă eu mă duc în dormitor și nici n-o să încui ușa după mine: uite ce tare mă tem de tine! Vreau să auzi și să vezi asta! Ai băut ceai?“ „Nu, îi zic, și nici n-o să beau.“ „Mai treacă-meargă dacă ar fi o chestiune de onoare, dar tare nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
să vezi asta! Ai băut ceai?“ „Nu, îi zic, și nici n-o să beau.“ „Mai treacă-meargă dacă ar fi o chestiune de onoare, dar tare nu ți se potrivește asta.“ Și cum a zis, așa a făcut, camera n-a încuiat-o. Dimineața a ieșit, râde: „Ți-ai ieșit din minți? zice. Vrei să mori de foame?“ „Iartă-mă“, îi zic. „Nu vreau să te iert, nu mă mărit cu tine, doar ți-am spus. Chiar ai stat toată noaptea pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
am fost întotdeauna un om destul de posac, tovarășii m-au uitat ușor; firește, m-ar fi uitat și dacă n-aș fi ajuns în această situație. Și acasă, adică «ân familie», eram tot însingurat. Acum vreo cinci luni m-am încuiat pentru totdeauna pe dinăuntru și m-am izolat cu totul de restul oamenilor. Mi se dădea permanent ascultare și nimeni nu îndrăznea să intre la mine decât pentru ca, la o anumită oră, să mi se facă ordine în cameră și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
m-a încredințat că n-am dormit deloc și că în tot acest interval am discutat cu el despre Surikov. Minute în șir eram extrem de trist și panicat, așa că, la plecare, Kolea își făcea griji. Când m-am ridicat ca să încui în urma lui, mi-am amintit subit un tablou pe care-l văzusem dimineața la Rogojin, într-una din camerele cele mai sinistre din casa lui, deasupra unei uși. Chiar el mi-l arătase în treacăt; mi se pare că am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
m-am gândit: cum a putut să intre dacă ușa era încuiată? M-am interesat și m-am convins că lui Rogojin în carne și oase i-ar fi fost imposibil să intre, pentru că peste noapte toate ușile noastre sunt încuiate cu cheia. Deci această întâmplare deosebită, pe care am relatat-o atât de amănunțit, a fost cauza faptului că «m-am decis» cu totul. Cu alte cuvinte, decizia definitivă n-a fost favorizată nici de logică, nici de convingerea logică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
lor de vacanță; știa că negreșit trebuia să ajungă, în cele din urmă, aici și, cu inima cât un purice, păși pe terasă. Nu-l întâmpină nimeni, terasa era pustie. Așteptă puțin și deschise ușa salonului. „Ușa asta n-au încuiat-o niciodată“ se gândi el, dar și salonul era pustiu; aici era aproape întuneric de tot. Se opri nedumerit în mijlocul încăperii. Deodată se deschise o ușă și intră Alexandra Ivanovna cu o lumânare în mână. Văzându-l pe prinț, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
râdeau și vorbeau zgomotos și nici nu se uitară în direcția celor care se apropiau, ca și cum nici nu i-ar fi observat. De îndată ce caleașca plecă, ușa se deschise din nou și Rogojin, care îi aștepta, îi lăsă să intre și încuie ușa în urma lor. — În toată casa nu suntem decât noi patru, spuse el cu voce tare, aruncându-i prințului o privire ciudată. Chiar în prima cameră aștepta Nastasia Filippovna, îmbrăcată și ea simplu, toată în negru; se ridică în întâmpinarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
aceste gânduri, își luă rămas-bun de la prinț pe la ora unsprezece seara; dar nu bătuse de miezul nopții și veni în fugă un om trimis de Daria Alexeevna, transmițându-i „să vină repede, că-i de rău“. Prințul își găsi logodnica încuiată în dormitor, plânsă, disperată, isterizată; mult timp nu auzi ce i se spunea prin ușa încuiată, în sfârșit deschise, îl lăsă numai pe prinț să intre, încuie ușa la loc și căzu în genunchi în fața lui (cel puțin așa avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
transmițându-i „să vină repede, că-i de rău“. Prințul își găsi logodnica încuiată în dormitor, plânsă, disperată, isterizată; mult timp nu auzi ce i se spunea prin ușa încuiată, în sfârșit deschise, îl lăsă numai pe prinț să intre, încuie ușa la loc și căzu în genunchi în fața lui (cel puțin așa avea să susțină pe urmă Daria Alexeevna, care apucase să zărească ceva). — Ce fac? Ce fac? Ce fac eu din tine! exclama ea, tremurând și îmbrățișându-i picioarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
Urcând scara, se răsuci pe călcâie și-i făcu prințului un semn de amenințare cu degetul, adică să pășească mai ușor, deschise ușa care dădea spre camerele lui, îl lăsă pe prinț să intre, se strecură și el cu precauție, încuie ușa și băgă cheia în buzunar. — Hai, spuse el în șoaptă. Încă de când erau pe trotuarul străzii Liteinaia începuse să vorbească în șoaptă. Cu tot calmul lui exterior, era stăpânit de o profundă neliniște lăuntrică. Când intrară în salon, chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]