1,815 matches
-
laconic: „Sfîntul Duh este înțelegerea nemijlocită a frumuseții, conștiința profetică a armoniei și, prin urmare, năzuința neabătută către ea“2. Aceasta este una dintre „tezele“ lui Dostoievski, poate cea mai importantă, căreia tot el i-a opus o mulțime de antiteze, dintre care, neîndoielnic, un loc important îl ocupă Însemnările din subterană (1864). În privința polemicii cu „pozitivismul ateu“, această scriere, după părerea lui Rozanov, este „prima piatră unghiulară din activitatea literară a lui Dostoievski și ideile expuse aici formează întîia linie
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
moștenirii Greciei antice Înseamnă că cercetătorii moderni „au rămas cumva În interiorul tradiției clasice”, astfel Încât ei „au privit și au văzut miturile cu ochii grecilor Înșiși” (J.-P. Vernant, 1974a, p. 211). Cuvântul mit s-a format din grecescul mythos, În antiteză cu un alt termen, logos. Sinonime la Început, ele au ajuns, la finalul acestui traseu, nu numai să definească realități culturale diferite, ci și să exprime atitudini distincte față de aceste realități. În această dialectică, cuvântul logos a fost termenul valorizat
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
utilizau mythos și logos pentru a marca două tipuri diferite de discurs: cel al bărbatului agresiv și cel al femeii seducătoare. Mythos este o cuvântare aspră, adecvată bătăliilor și adunărilor publice, prin care oamenii puternici Își intimidează și adversarii. În antiteză, logos este o cuvântare, de obicei asociată cu femeile, dar accesibilă și bărbaților subtili, fermecători și adaptabilă la orice sex. Este o cuvântare ușoară și plăcută, dar care poate Înșela, poate Întinde capcane. Chiar dacă poate fi auzită În diferite locuri
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
din istoria Greciei antice, va veni către modernitate Încărcat, În primul rând, de această tensiune Între atracție și refuz, negare și valorizare, goliciune a sensurilor și revelație, rațional și irațional, primitiv și modern. Rit, ceremonie, liturghietc "Rit, ceremonie, liturghie" În antiteză cu această tumultoasă și (mereu) controversată evoluție, termenul ritual oferă parcă imaginea unei istorii a consensului. La origine stă un străvechi cuvânt indo-european (rta), care se referea la ordinea universului, altfel spus la echilibrul dintre lumea divină și cea umană
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
caracterul eronat sau incomplet (din perspectiva rațiunii și a „modernității”) al acestor creații (M. Detienne, 1997a; J. Pépin, 1958; J.-P. Vernant, 1974a; B. Valade, 1985; A. Von Hendy, 2002 etc.). În felul acesta, mitul a fost Întotdeauna gândit În antiteză cu ceva sau ca reziduu al ceva; el a fost, pe rând: a) o transformare fantezistă a unor evenimente istorice reale (de la Evhemerus la istoricii și folcloriștii moderni); b) un limbaj „poetic” prin care sunt exprimate cunoștințe despre lumea fizică
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
asemenea consecințe, sunt ficționale: „Fabula nu instituie nimic, nici În planul povestirii, nici În cel al acțiunii, nici În cel al activității. Numai mitul instituie” (P. Ricoeur, 1968, vol. XI, p. 534); b) acțiunea este complicată, cu multe episoade, În antiteză cu acțiunea simplă din povestirile nemitologice; c) timpul acțiunii este unul plasat la „Începuturi”, un timp Îndepărtat, al originilor. Timpul celorlalte povestiri este fie nedefinit, fie contemporan; d) În mit, spațiul este conturat În mod precis, este legat de regiuni
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
În povestire. De aceea, pentru a Înțelege funcția unui mit Într-o anumită cultură trebuie să identificăm „etimonul”, adică ritul din care s-a născut povestirea mitică. De asemenea, semnificațiile ritului originar permit descifrarea sensurilor ascunse În narațiunea mitologică. În antiteză, pentru unii dintre urmașii lui Durkheim, mitul este forma inițială, deoarece prin el se exprimă „reprezentările colective” sau „ideologia” societății (vezi analiza din I. Strensky, 1987, pp. 149-150): Mircea Eliade, punând la Începuturile fenomenului religios, pe de o parte, aspirația
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
total străin de acea societate, poate diferenția un comportament ritual de alte comportamente, poate sesiza diferența, ruptura dintre acțiunile uzuale și cele ceremoniale. Dar, dacă ritul i se impune ca o „evidență”, semnificația acestuia nu este de la sine evidentă. În antiteză, narațiunea mitică relevă, În simpla ei enunțare, o seamă de Înțelesuri. Chiar dacă acestea nu sunt cele mai profunde, mai subtile sau mai adecvate, ele permit un grad oarecare de interpretare spontană. Ritul este semantic obscur și, de aceea, el solicită
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
eveniment, loc, personaj, fenomen și care declanșează numeroase activități cu funcție expresivă. Carnavalul este un ritual compozit (include elemente din alte clase ceremoniale), care instituie un interval de Întrerupere a normelor sociale și de performare a unor activități simbolice În antiteză cu acestea; f) riturile politice: ansamblul riturilor care fie fac vizibile, impun și legitimează ordinea și ierarhiile existente, fie contestă, inversează, ridiculizează aceste relații de dominație. În prima categorie intră comemorările, celebrările periodice, inaugurările, instaurările etc. În a doua - demonstrațiile
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
geografic, este vorba de toate zonele planetei; În plan istoric, sunt cuprinse toate epocile; În plan social, avem de-a face cu un număr indefinit de forme de activitate; b) a doua cauză stă În polimorfia și vitalitatea ritului: În antiteză cu mitul, care nu mai este actualizat și, eventual, recreat decât În zone restrânse ale culturii (literatura, filmul, teatrul, unele forme ale comunicării de masă), ritul cunoaște o efervescență de neoprit - formele sale „clasice” sunt active și se Îmbogățesc mereu
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
parte profundă a relațiilor sociale cotidiene. ș...ț Ea derivă În mod intrinsec din caracterul „magic” al relațiilor sociale (energiile emoționale și psihologice care curg odată cu aceste forțe sociale) și de aceea necesită foarte puține acțiuni de manipulare magică, În antiteză cu practica magică a sorcery (B. Kapferer, 2002, p. 10). În spațiul românesc, Simion Florea Marian (1996, pp. 7-9) a propus În urmă cu un secol, În același spirit, distincția dintre farmec și vrajă, prima fiind un act cu finalități
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
făina nu este Împrumutată sau cumpărată, ci furată. În plus, ea nu este furată printr-un gest normal, ci pieziș, cu mâna Întoarsă (cu palma În sus). De asemenea, cernerea făinii se face pe dos, printr-o sită Întoarsă. În antiteză cu tehnicile uzuale de coacere a aluatului, pasta făcută cu mătrăgună nu este coaptă, ci lăsată crudă, să se acrească. Fetele merg goale și despletite, adică Într-o ipostază care sugerează sălbăticia, statutul „natural”, În antiteză cu hainele și Împletirea
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
o sită Întoarsă. În antiteză cu tehnicile uzuale de coacere a aluatului, pasta făcută cu mătrăgună nu este coaptă, ci lăsată crudă, să se acrească. Fetele merg goale și despletite, adică Într-o ipostază care sugerează sălbăticia, statutul „natural”, În antiteză cu hainele și Împletirea părului, adaosuri și operații prin excelență culturale, care plasează femeile Într-o ierarhie și comunică rolurile sociale care derivă de aici. Deși vizează obținerea unei relații heterosexuale, actul magic este realizat de fete care Îndeplinesc, Între
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
Întărirea conformității și, implicit, a normelor de comportament; b) refacerea echilibrului social: deseori, acuzațiile de vrăjitorie vizează persoane din afara comunității. Prin acest mecanism se produce o externalizare a conflictelor, o Întărire a coeziunii interne, o fixare a identității comune În antiteză cu forțele adverse din afară; c) controlarea diviziunilor sociale: În formularea lui Mary Douglas, acuzațiile de vrăjitorie Îndeplinesc o funcție „obstetrică”, deoarece contribuie la nașterea unor noi grupuri sociale, la autonomizarea lor și, prin aceasta, la eliminarea unor conflicte care
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
de-o parte, o sumă de gesturi asemănătoare sau identice cu cele ale vieții cotidiene (cusut, măturat, spălat, tăiat și sculptat, prepararea unor plante și animale etc.) și, pe de altă parte, un ansamblu de credințe (numite adeseori superstiții - În antiteză cu credința religioasă, Înalt spirituală) care reintegrează aceste acte Într-un sistem de referințe supranaturale. Prin această transmutare, valoarea gesturilor, obiectelor și discursurilor este schimbată radical. Ele nu mai contribuie la atingerea unor obiective imediate, mărunte, banale, ci la realizarea
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
obiectul (sacrificatul) și actul sacrificial propriu-zis (medierea). Actorii sacrificiului Cel mai adesea, persoana care performează sacrificiul este un oficiant consacrat În plan social sau religios: cercetările etnografice și istorice nu aduc În discuție cazuri semnificative de „democrație” a sacrificiului (În antiteză cu rugăciunile sau ofrandele care pot fi performate de orice membru al colectivității). Executantul ritualului poate fi un oficiant permanent, consacrat de poziția sa În interiorul unei ierarhii religioase (preotul), sau o persoană consacrată de un anumit statut social („bătrânii” satului
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
această mireasă non-culturală este sinonimă cu moartea. Partea a doua a ceremonialului cuprinde Împodobirea bradului (ca la nuntă) și bocetul - care prezintă aducerea bradului ca o „Înșelătorie”, deoarece bradului i se promite un destin consacrator („zână la fântână”), În totală antiteză cu utilizarea sa funerară: După această scenă se trece la Împodobirea bradului. O femeie, dintre rudele apropiate, ajutată de feciori și fete, face această lucrare de Înfrumusețare. Împodobirea se face cu deosebită grijă, atât În ceea ce privește obiectele, cât și modul de
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
separare, limen, integrare), Își concentrează construcția simbolică asupra etapei liminale. În această etapă, figurile mitice se contopesc cu cele profane, invadând lumea. Eroii fondatori devin vizibili, iar faptele narate de mit sunt refăcute prin punerea lor ceremonială În scenă. În antiteză cu această mișcare de reîntregire care unește oamenii și figurile divine, inițiații sunt separați de comunitate, atât În plan fizic (prin izolarea În colibă), cât și În plan simbolic (ei sunt asexuați, prin acoperirea organelor sexuale, nu mănâncă și sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
și vicisitudinilor vieții. Punctul suprem al ritului marchează suspendarea lor Între pământ și cer, viață și moarte, oameni și zei. Căderea este sinonimă cu moartea, revenirea din leșin cu renașterea și cu dobândirea unui nou statut social. Cursa solitară (În antiteză cu suspendarea controlată de bărbații satului) trebuie să confirme această schimbare: inițiații Își controlează sfâșierea trupului, iar rănile sunt dovada parcurgerii Întregului ciclu inițiatic. Depășirea durerii, oboselii și spaimei le dă dreptul reîntoarcerii acasă, neasistați de nimeni, deci ca persoane
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
de la un nivel de autoritate și responsabilitate la altul mai Înalt, o tranziție spațială sau o schimbare de rezidență” (B. Lincoln, 1981, p. 102), În contrast cu acest model, inițierea feminină marchează o transformare ontologică, o creștere a puterilor ei naturale: „În antiteză cu statutul sociopolitic atribuit prin inițierile masculine, riturile de inițiere feminină conferă un statut cosmic, un loc definit În univers, un loc de o importanță și demnitate aparte” (p. 105). În acest context, identificarea cu divinitatea și sinteza opozițiilor Întemeietoare
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
este amenințătoare și extatică, dar numai dacă limitează Îndeajuns pentru a putea să ne ducă mai departe (1975, p. 64). În al doilea rând, resursele ei sunt utopice. După Victor Turner, riturile creează, prin instituirea intervalelor de liminalitate și În antiteză cu logica normativă a societas, un spațiu subjonctiv (al lui „s-ar putea”, dar „nu poate fi” durabil), care eliberează, temporar, membrii unei culturi de opresiunea ierarhiilor sociale și a modelelor culturale de zi cu zi și stimulează creativitatea și
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
participanților. Deoarece pelerinajul În sine implică o transformare a statutului (spiritual, social, cultural) al participanților, ultima categorie mi se pare redundantă. În consecință, ea nu poate fi justificată teoretic și nici susținută prin evocarea unor manifestări rituale specifice. Antropologii, În antiteză cu specialiștii În istoria religiilor, au „descoperit” târziu pelerinajul: „Cercetarea etnografică tradițională a vizat, ca obiect ideal de studiu, unitățile socioculturale fixe” (A. Morinis, 1992, p. 2). Această abordare nu poate fi aplicată „unor fenomene culturale construite prin mișcarea indivizilor
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
a atinge acest scop se declanșează procesul de sacralizare ce consacră gestul pelerinului”. Pelerinajul reprezintă o călătorie cu un scop bine definit, de obicei de natură spirituală, ce trebuie să provoace o transformare existențială a celui care o inițiază (În antiteză cu plecările prilejuite de sistemul turismului, unde călătoria devine un scop În sine, iar eroul ei nu este radical transformat, ci doar Îmbogățit În planul experiențelor și al personalității - vezi A. Blasi, 2002). Pelerinajul implică o ieșire din universul comun
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
mișcarea dinspre un centru profan către o periferie sacră, care devine, dintr-odată și pentru puțin timp, centrală pentru individ, un axis mundi al credinței sale; mișcarea În sine, ca simbol al communitas, care se schimbă În timp, ca o antiteză a Încremenirii specifice structurii; individualitatea promovată Împotriva mediului instituționalizat etc. Dar, pentru că este voluntar, pentru că nu este un mecanism social obligatoriu care marchează tranziția unui individ sau grup de la un statut la altul, În sfera profană pelerinajul ar trebui conceput
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
conform „logicii” sale specifice. Astfel, spațiul carnavalesc este creat prin deturnarea sa de la utilizările și formele cotidiene: traficul este oprit, iar regulile care fac din bulevarde un spațiu impersonal și dominant sunt anulate. Mersul pe jos devine normă generală (În antiteză cu folosirea autobuzelor, metroului sau mașinilor personale), iar oamenii pot să o apuce În orice direcție doresc (În antiteză cu graba și orientarea precisă din zilele de lucru, când fiecare urmează trasee prestabilite pentru a ajunge la timp la locul
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]