KorAP: Find »[drukola/base=azil & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...69 70 71 ...576 >

14,396 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

ta...? — Nu e vorba despre asta, murmură el. — Atunci? Nu l-am lăsat până nu mi-a dezvăluit ceea ce îl speria. Avea, într-adevăr, un jurnal, dar orice jurnal trebuia predat la arhivă. — De ce? — Cum de ce? Sunt poate singurul din azil care își are în proprietate personală trecutul. Asta mă pune în conflict cu ceilalți. — Prin urmare și voi doctorii...? Dar ce credeai? îmi întoarse el întrebarea. Îmi închipuiam că numai bătrânii. — Nu, dragă Daniel, uitarea e indivizibilă. Ceva mai târziu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
viață. Dar nu treceam niciodată de această constatare pe care o făceam parcă numai pentru a-mi găsi în complexele lui Dinu încă un îndemn ca să-mi pierd capul. Era singurul dintre cei trei medici de care mă apropiasem la azil. Ceilalți doi, Aristide și Sonia, îmi erau profund antipatici. Aristide lăsa după el continuu un miros dublu, de coniac și de parfum. (Parfumul nu-mi place decât la femei, iar coniacul nu-mi place decât să-l beau, i-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pe scaun și, vizibil plictisit de această corvoadă ce-i fusese impusă, a început să-mi pună întrebări ca unui bolnav. — Nu vă supărați, vă rog, l-am întrerupt politicos, dar hotărât să nu mă las confundat cu bătrânii din azil. Eu nu mă aflu aici pentru tratament. Sunt sculptor (și am accentuat cuvântul „sculptor”). Și încă nu sunt sigur ca voi rămâne aici. Aristide nu păru însă deloc impresionat de vorbele mele. A ridicat din umeri. Mă rog, dar eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de ceață, de orice i-ar fi putut declanșa astmul și, pentru a nu răci, umbla ca Siminel îmbrăcat cu un pulover pe care-l scotea numai în zilele foarte calde. După-amiaza făcea lungi plimbări pe țărm. Dealtfel, venise la azil tocmai din pricina mării; avea nevoie de ea, cum avusese nevoie altădată să urmeze terapia de salină. Aceasta fusese unica decizie fermă luată de acest om plin de calități, dar cu suflet dublu, inteligent și laș, ironic și visător, care credea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de la țărm și scăpase într-o copcă, alegându-se cu o pneumonie. Se spusese că fusese un accident, iar portarul găsise prilejul să-și dea importanță; iarna nimeni dintre bătrâni n-avea voie să iasă decât pentru a da ocol azilului și pentru a-și mai face uneori nevoile în aer liber; dar accidentul, m-a lăsat să înțeleg Domnul Andrei, nu fusese de fapt un accident. Cel care scăpase în copcă primise înainte câteva avertismente, fiindcă își permisese să vorbească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
dat seama că bătrânii simțeau nevoia să vorbească între ei despre omul enigmatic din sala cu oglinzi. Discutau despre mare, despre ceața care se lăsase în ajun, despre bălăriile care creșteau bolnăvicios, fără nici o noimă, într-un adevărat desfrâu, în spatele azilului, amenințând să înăbușe într-o zi clădirea, despre pasiunea Hingherului pentru câini, una din acele pasiuni unice care devoră până în măruntaie ( „Pe ăsta, ricana Mopsul, cum nu-i vorbești de câini, îl înghite noaptea”), sau despre ultimele cancanuri venite din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cunoaște leacul. Cine o ia nu mai poate trăi decât într-un deșert. Nu mai suportă lumea și se retrage să nu mai fie văzut și să nu mai vadă decât pe cine dorește. Drept care, Bătrânul și-a construit în azil un deșert personal: o sală cu oglinzi de care nimeni nu se apropia. Sala, toți și-o imaginau la fel. În ea nu existau nici ferestre, nici mobilă; doar o masă așezată în centru și două fotolii de răchită. Sub

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
siguranță, nu le-ar fi îngăduit să pătrundă; și nu țineau să forțeze lucrurile, să riște un afront sau chiar o pedeapsă. Exista chiar un reproș nedefinit în zâmbetul lor. Cum, nu înțelegeam că Bătrânul era partea de noapte a azilului? Și că, deci, nu puteau să împingă lucrurile dincolo de ceea ce era îngăduit? Mai târziu, aveam să le pricep eu pe toate. În orice caz, puteam să fiu sigur că în aceeași clădire mizerabilă în care ne găseam, nu foarte departe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
singuri. Și trăgeam concluzia că sala cu oglinzi reprezenta pentru bătrâni un fel de mister fără vârstă ce putea fi profanat și pierdut; o vrajă sau un blestem de care aveau nevoie pentru a da un rost ori o scuză azilului și în legătură cu care erau liberi să-și bată gura oricât cu condiția să nu-i ridice vălul. Nimeni n-ar fi putut să spună când anume apăruse ea în clădire, dar părea limpede că zidurile azilului, singure, n-ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
rost ori o scuză azilului și în legătură cu care erau liberi să-și bată gura oricât cu condiția să nu-i ridice vălul. Nimeni n-ar fi putut să spună când anume apăruse ea în clădire, dar părea limpede că zidurile azilului, singure, n-ar fi reușit să-i facă să se simtă legați unul de altul printr-un destin comun. Abia taina care le biciuia curiozitatea și le înfierbânta închipuirea le dădea fiorul destinului; undeva, în miezul acelei încâlceli de coridoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
venea vorba despre o boală, zile întregi subiectul domina discuțiile; erau dezbătute în amănunt simptomele și șansele de însănătoșire existente în boala respectivă. Nu se întrebau cine anume îl putea îngriji pe bolnav din moment ce nici unul dintre cei trei doctori din azil nu fusese chemat vreodată să-l consulte, iar când am încercat să exprim eu această nedumerire au trecut peste ea. Anton a lansat într-o zi bănuiala că Bătrânul paralizase (Nelson a fost de părere că poate orbise, iar Dominic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
după câteva momente de reflecție, Mopsul a decis: „Nu, nu e posibil”. Și s-au întors la vechile istorii, care le inspirau mai multă încredere. Domnul Andrei pretindea că pe vremuri Bătrânul se purta aproape normal. Se ocupa de treburile azilului și putea fi văzut pe coridoare adesea. Stătea de vorbă, întreba pe unul, pe altul de sănătate. O singură ciudățenie avea. Aderase, probabil, pe unde umblase la o învățătură care propovăduia o moarte demnă pentru evitarea bătrâneților și suferințelor penibile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
care propovăduia o moarte demnă pentru evitarea bătrâneților și suferințelor penibile, căci încerca să-i convingă pe unii care aveau o boală fără leac și care ajunseseră într-o stare de maximă degradare că era mai bine să sfârșească singuri. Azilul nu s-ar fi putut însărcina să-i ajute la asta, ar fi echivalat cu o crimă, dar ei, cei în cauză, aveau, la urma urmei, tot dreptul să dispună cum vroiau de viața lor. Așa că el, Bătrânul, îi sfătuia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Din partea administrației a fost adusă o mare coroană de flori, cu aceste cuvinte pe panglică: „Moartea este începutul nemuririi”; și Bătrânul în persoană ar fi ținut un discurs pe aceeași temă. Totul se petrecuse într-un fel de preistorie a azilului care se îngâna cu legenda. Întreaga asistență, își amintea Domnul Andrei, singurul care supraviețuise acelor vremuri, a vărsat lacrimi pe mormântul răposatului, cu toate că nimeni nu-l iubise și nu-l regreta. Însă după acest început promițător, a urmat o listă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
deloc. S-a retras în sala cu oglinzi și n-a mai vrut să iasă de-acolo. Nu mai vroia să vadă, ar fi spus, niște epave care se târau trăind oricum. Treptat, ar fi început chiar să neglijeze treburile azilului. Dominic a povestit că un somnambul se trezise într-o noapte în pumnii lui Francisc. „Și are namila un pumn, că bietul om a fugit până la poartă. Parcă îi luase foc reumatismul în oase”, râse el. „Lasă asta”, interveni Călugărul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Bătrânii o priveau cu un sentiment confuz. Ea era chipul imediat, concret, al constrângerilor administrative de care trebuiau să țină seama. Între ei, când nu-i auzea nici o ureche dubioasă, își permiteau s-o bârfească. Altminteri, nu. Se fereau. La azil aveau cel puțin o farfurie de mâncare și o pernă pe care să pună capul. Dacă ar fi fost izgoniți de-acolo n-ar fi avut unde să se ducă. De aceea, când o întâlneau pe coridoare erau chiar fericiți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
chiar fericiți dacă îi învrednicea cu o privire. Însemna că-i văzuse! Pe de altă parte, îi recunoșteau însă spiritul practic și energia pe care o desfășura de dimineața până seara ca să rezolve o mie de fleacuri necesare; fără ea, azilul s-ar fi dus probabil de râpă. Nu scăpa nimic, nu neglija nimic, n-avea încredere în nimeni. Orice treabă lăsată în seama altuia reprezenta, poate, în gândul ei o primejdie, un ochi rupt în plasă, prin care putea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
era o dovadă că-și pierduse controlul; de obicei se ferea să facă asemenea gafe. Noaptea, bufnița își relua monologul lugubru. Probabil, stătea între scaieții din zona stâncilor de marmură, căci dintr-acolo se auzeau sunetele rău prevestitoare. Cum în azil nu existau decât patru felinare, a fost o adevărată bătaie cine să pună mâna pe ele pentru a-și arăta devotamentul față de Moașa. Arhivarul ar fi vrut să se ducă singur; fără concurenți. Din păcate pentru el, nici portarul, nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
fost infructuoase. Oricât au răscolit cei patru țărmul, n-au reușit să dea peste bufniță. În cea de a treia noapte, istoviți și cu ochii cârpiți de nesomn, au fost nevoiți să renunțe. Probabil, pasărea se ascunsese în bălăriile din spatele azilului, iar acolo, în încâlceala aceea de ierburi mai înalte decât omul, era, practic, de negăsit. Surpriza a venit peste câteva zile când portarul a apărut într-o dimineață cu o bufniță în brațe. Mopsul a mârâit: „Cum a găsit-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cum dorea, când mi-a fulgerat prin minte o bănuială. Nu cumva era o cursă? Dacă vroia doar să mă scoată din minți ca să se plângă apoi Bătrânului? Dinu mă avertizase că Moașei nu-i convenea, probabil, sosirea mea la azil; risca să-și piardă exclusivitatea accesului în sala cu oglinzi. Poate de aceea întârzia să-l anunțe pe Bătrânul de sosirea mea, zicea Dinu. Spera, poate, să nu-mi convină ceva și să plec; ar fi aruncat vina pe mine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
la represalii”. A avut dreptate. A treia sau a patra zi, sub pretext că nu exista pentru moment nici un loc liber, Arhivarul mi-a vârât în cameră un străin care venise să-și trateze la mare - dar de ce la un azil? - o afecțiune respiratorie. „Temporar”, m-a asigurat Arhivarul, poruncind să se aducă încă un pat care a fost așezat la fereastră, aproape lipit de al meu din pricina spațiului puțin. Necunoscutul nu s-a recomandat. M-a privit fără să zică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
simțeam ca pe niște mărăcini fierbinți. Tușeam tare ca să-l trezesc. El deschidea ochii și-mi surâdea. Doamne, cât îl uram atunci. După ce că mă ținea nedormit, mai și surâdea în bătaie de joc. Îl blestemam și juram să plec din azil. Dimineața, când marea ieșea din cețuri și dădeam cu ochii de stâncile de marmură, mă răzgândeam însă și iar o luam de la capăt. De obicei, pe la miezul nopții ieșeam din cameră și mă plimbam ca un strigoi pe coridoare, încercând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mă așteptase la cafenea. „Habar n-am” a ridicat el din umeri. Trecuse ceva timp și mă pregăteam să am o explicație cu Moașa deoarece provizoratul traiului în doi amenința să dureze, când, într-o dimineață, din bălăriile crescute în spatele azilului a ieșit un câine alb, cu pete negre și labe mari care, descoperind marea, s-a oprit speriat și uimit. Apoi s-a îndreptat spre mine fiindcă în clipa aceea nu se mai afla nimeni pe țărm. Era, de fapt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
am bănuit pe individul cu mers de pisică. Nouă, celorlalți, Hingherul ne impunea respect și teamă. Într-un fel, chiar îl admiram pentru curajul de a se întoarce împotriva propriei lui vieți, iubind ceea ce altădată hăituise. Când a reapărut în azil, după ce a îngropat hoitul câinelui, Hingherul avea ochi de ucigaș. Nimeni n-a îndrăznit să-l întrebe ceva, dar Domnul Andrei, care-l spionase, povestea lucruri uimitoare; că Hingherul a săpat pământul cu mâinile, apoi a smuls bălării, a făcut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
în seamă; mergeam cu capul în pământ ca să mă feresc de șerpi. Deodată, am înghețat. Undeva în fața mea lătrase scurt, furios, un câine. Mi s-a făcut frică. Și din nou s-a așternut liniștea. Mă îndepărtasem destul de mult de azil, nu mai auzeam valurile mării. Doar sunetul sec al ierburilor uscate îmi răspundea la fiecare mișcare. Am înaintat mai departe cu grijă, să nu fac prea mult zgomot, și mă opream mereu, după doi, trei pași, să trag cu urechea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]