20,803 matches
-
lor. Îi place să respire aerul și agitația din jurul ființei mici care are puterea să dea un impuls înnoitor tuturor lucrurilor și acțiunilor din jurul ei. Se redistribuie spațiul casei, se reordonează mobilierul, se reprogramează treburile fiecărui membru al familiei. Totul capătă alt sens, altă finalitate. „Este pur și simplu uimitor cîte schimbări, cît suflu proaspăt și cîte energii poate să inducă într-o familie un ghemotoc de om!” - își spune Domnul R. după fiecare vizită făcută Teodorei. „Și cît curaj poate
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
fi normal. Iar rațiunea ne poruncește să admitem normalitatea. Scriitorul povestește mai departe că Profesorul „se încăpățânează” să-i declare Teodorei cum că iubirea lui pentru ea nu a scăzut; dimpotrivă, s-a întărit, a devenit mai profundă și a căpătat „motivații în plus”. Ea îl ascultă zâmbind: Este sigur că nu încearcă să dezvolte „o nouă teorie”? „-Dar tu nu simți la fel?” - o întreabă, ușor mirat. „-Crezi că mai am timp să-mi dau seama ce simt?” Așa este
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
i se pare că a mai vorbit-o într-o altă viață. Atunci când se privește în ochii larg deschiși ai fetiței, limpezi și fără umbrele de îndoială ale maturității. Tot ce îi era tulbure în amintire se decantează treptat și capătă o surprinzătoare transparență. De ce pe la vârsta de doi-trei ani ținea atât de mult să fie purtat în brațe de mama și de tata? Cu siguranță, nu doar din nevoia instinctivă de a se simți protejat. Sau pentru că era „mofturos”, cum
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
spre una din acele porți de umbră, ce păreau că duc spre inima pământului, se zărește o cărare tăiată în stîncă, pornind de la o altă poartă. Vru să le arate și celorlalți, dar se răzgîndi. În primul rînd, trebuia să capete el certitudinea, pentru a putea împiedica pe oricine ar încerca să rîdă de presupunerile sale. Ș-apoi... orice ar fi fost, oricîte comori s-ar fi ascuns acolo, în acea lume de piatră și întuneric, cine s-ar fi încumetat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
Peștera! Într-adevăr, în fața lor răsărise, ca din basmul celor 1001 de nopți, Peștera Liliecilor. Spaimele întunericului I ntrarea în adîncul peșterii nu prea avu darul să încînte pe nimeni. Dacă pînă acolo totul păruse negrăit de frumos, acum lucrurile căpătară o înfățișare nu prea dorită. Toți se așteptau să găsească un fel de poartă largă, care să-și poată onora rostul din legenda povestită de Ilinca, acela de a fi primit, în adîncul muntelui, oamenii și vitele din sat. Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
cu ochii închiși se ridică și scoase un fel de oftat aparte, cum nu mai oftase niciodată, de parcă toată tristețea omenească s-ar fi întîlnit atunci în el... Cînd deschise pleoapele și se trezi singur în decorul fantastic al pădurii, căpătă deodată convingerea că a devenit alt om. Îi venea și să rîdă și să plîngă, să strige ori să cînte... nu mai știa nici el singur ce-ar vrea să facă... Dar în clipa aceea se simți bărbat în toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
se simțea în al nouălea cer. Așa că lungi povestirea cît putu mai mult, făcînd și cîteva considerații strict personale, de care în mod categoric s-ar fi simțit măgulit și Sadoveanu. Cîteva din aceste considerații fură îndreptate spre Gheorghiță, care căpătă o aură mult mai însemnată decît în opera creatorului său. Cînd termină de povestit, toată făptura Bărzăunului radia de o bucurie aparte, un fel de trăire interioară, dar pe un plan superior, cum Ilinca nu mai întîlnise la altcineva. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
prima oară în dimineața aceea. Mai rămînea acum cealaltă problemă: tartina. S-o ia... să n-o ia... O fracțiune de secundă ochii săi se plimbară de la tartină la Ilinca și invers. Firimitura de zîmbet din colțul stîng al gurii căpătă proporții. Dar nu întinse mîna după tartină. Nu iei, Ticuțule? insistă Ilinca. Abia atunci descoperi Bărzăunul că nici o muzică din lume nu-i mai frumoasă ca vocea Ilincăi. Dar tu? bîigui el încet, nereușind încă să întindă mîna după tartină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
cine suntem și de 130 unde am venit. Nimeni nu știe mai mult decăt v-am spus pentru că ne-au șters memoria. Aurora: și totuși există nemurire în Univers! Evelinl: Există, cum am spus la conferință, o teorie care a căpătat un mare interes: este vorba despre celebra NEURINA! Este un fluid al vieții, al sufletului; după ce trupul omului moare duce sufletul către abisurile Universului dar nu are nimic comun cu nemurirea noastră. Profesorul: Urcam pe Himalaia, la jumătatea drumului ghidul
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
într-un poem deosebit de semnificativ din volumul Balaka Lebedele, poetul vorbește de zborul durând veșnic al unui stol de lebede însetate de un Dincolo indiscernabil, dar intens râvnit, luând pe aripile lor pământul și cerul, întregul univers care vrea să capete un alt chip, "într-un viitor care nu s-a născut încă". Este unul din poemele cele mai încărcate de suflu cosmic din literatura universală: Acele păsări fără lăcaș, Zi și noapte, pe lumină și beznă, De la un țărm necunoscut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o apă curgătoare. Florile se vor desface în ființa mea. Toată primăvara priveliștilor și a râurilor suie ca o tămâie în inima mea, și suflul tuturor lucrurilor cântă în gândurile mele ca un flaut. Lauda naturii, atât de pasionat îndrăgită, capătă accente sublime: Tu ești felurită la nesfârșit în exuberanța universului, Doamnă cu multiple măreții ! Calea ta este semănată cu lumini, atingerea ta face să se nască flori, trena rochiei tale mătură un dans de stele și muzicile tale cu note
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
eternă a creației poetice dă seama de faptul că zidirea lumii reîncepe mereu și nu sfârșește niciodată. Poezia este arta de a chema cuvintele la un sistem al înțelesurilor, iar lumea la un sens superior într-un sistem al cuvintelor căpătând energia unei alte ontogeneze. Astfel, poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu. Lumea este metafora lui Dumnezeu, poezia este metafora lumii ideale a omului. Dacă lumea este răsfrângerea ontologică a divinității, poemul este reîntemeierea ontologiei, de la punctul lăsat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spaimă datorată inimaginabilei suite de cruzimi umane justificate, mascate de ideea de eroism, destine manevrate de zei vicioși. Shakespeare avea să ironizeze sever acea lume în piesa Troilus și Cresida. Dar, mai apoi, odată cu tragedia, în spiritualitatea greacă neliniștea existențială capătă o măreție ne mai atinsă ulterior. Astfel, la Eschile omul înfruntă pe zei, la Sofocle înfruntă destinul orb, iar în teatrul lui Euripide omul se înfruntă cu el însuși, cu propriile patimi. Dar spaima spectatorului în vechea Eladă era exorcizată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
bucurii și chinuri... rezerva de adevăr s-a istovit". Este uluitoare descrierea mișcării pancosmice. Cu aripile îmbătate de spiritul furtunii, lebedele supun cerul, cu râsul lor vesel trezesc talazuri de încântare în mările aerului. Pământul, oceanele, astrele, munții pădurile toate capătă aripi și se avântă în iureșul înălțării magnetizată de chemarea acelui Dincolo care se depărtează neîncetat. Întreg universul este transmutat într-o nemărginită ființă înaripată, al cărei zbor este impulsionat de cântecul lebedelor, metaforă a morții întru renaștere, ciclu repetat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fost ea. Ea, mama mea. Mama mea fermecată. Ma-ma. Care-și găsea, săptămânal, alt talent. În perioada aceea s-a apucat de dans. Echipată cu un chignon auster, legat cu panglică roz-pal. Era desăvârșită. În luni de zile a căpătat o grație, o siguranță a mișcării, o ținută eterică, ireală parcă... era ca și cum ar fi dansat dintotdeauna. O femeie care născuse doi copii. Abdomen plat. Linii adolescentine. S-a lăsat. Nu știu de ce. Nu am știut niciodată. Așa a fost
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
care nu dădea doi bani în copilărie. Iubește ireal și sufocant. Isabel, Isabel, Isabel... 18. Noi doi. Tu. Unde ești? Unde m-ai lăsat. Sevilla? Aham. Supermarket. Ema. E-ma... Când capăt alt nume? M am plictisit de ăsta. Nu capeți. De ce? De-aia. A, bun... Mai zi-mi. Despre? E treaba ta să inventezi. Nu ăsta-i șpilul? Nu sunt eu ure chea reportofonul amanta coșul de gunoi seiful muza secretul manechinul păpușa memoria imaginația convenția idila frustrarea... Ai terminat
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
sărutul ei, din care nu afla nimic, dar pe care-l exersa din nou, și din nou, și din nou, ca și cum ar fi sperat că într-o zi atingerea acelor buze îi va deveni familiară și că ea, Léa, va căpăta, astfel, trecut. Dar nu. Nu se întâmpla. Frumusețea aceea vorace părea că refuză, îndărătnic, să i se cuibărească într-un sertar al minții, de unde să treacă, apoi, cuminte, sub semnătura romancie rului care era el, Alexandre. Sau care fusese. De când
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
sau de ce. Alexandre scria frenetic. Nu numai la marele roman despre, evident, enigmaticul țar care plutea pe mări vrăjind lumea cu mâncărurile lui, dar și nenumărate cronici de călă torie. Spre sur prinderea lui, se vindeau bine, iar numele lui căpăta, încet-încet, o anume greu tate într-o branșă altfel ermetică. Pagini de ziar și de revistă te trimiteau în locuri neumblate, sub o semnătură care era, de-acum, garanția unei aventuri dincolo de granițele visului. Se schimbase. În sfârșit, se simțea
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
nasul din căldura bîrlogului pînă cînd zăpada nu se topea de tot și, oricum, nu mai era mult pînă atunci. Sub strălucirea binefăcătoare a soarelui, omătul se risipea văzînd cu ochii; pîraie nenumărate, la început subțiri precum firul de iarbă, căpătau curaj pe măsură ce se întîlneau unele cu altele, unindu-și forțele; uite-așa, întreaga pădure era acoperită de zăpadă și de ape. Pe întuneric, Lupino avea să înainteze greu. Vroia să evite cît putea de mult contactul cu apa înghețată. Asta
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
nimerește în mijlocul unui torent adînc. Acolo n-ai cum să înoți; apa adună tot ce întîlnește în cale, de la ramuri uscate la milioane de frunze moarte, de la rădăcini putrede la pietre rămase de la ultimul dezgheț; și, cu forța lor cumulată, căpătată în rostogolire, nu te poți măsura. Din cînd în cînd, obosit de întîmplările de peste zi și legănat de șoaptele nopții, puiandrul închidea ochii și aluneca abrupt pe cărările somnului. Vise agitate, cu lupi arătîndu-și colții în lumina lunii, cu guri
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
la întrebările tale nu-i de găsit aici. O, nu! aproape că strigă Lupino, înspăimîntat. Dacă nici acum nu reușea să înlăture negrura care acoperea necunoscutul... Stai, nu te grăbi să tragi concluzii! Ascultă-mă pînă la capăt. Privirea lupului căpătă culoare. Mulți dintre noi și-au amintit de tine. Tu trebuie să fii micuțul care cutreiera fără de țintă prin pădure, cu doi ani în urmă... Acum doi ani m-a găsit haita, e-adevărat! ...și care a fost primit în
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
acesta, neajutorat acum și vlăguit, dar temerar și, spune-se, înțelept, cu chipul desfigurat de cine știe ce experiențe îngrozitoare și cu mintea confuză, acesta este tatăl meu?" Alergînd cu viteza fulgerelor care-i împresurau din toate părțile, informațiile adunate în timp căpătară sens. Lupul înțelept plecase să-și caute familia, o femelă și un pui. Era oare posibil ca, în tot acest timp, să fi fost chiar pe urmele tatălui său? Și mama? Unde-i mama ta?, continuă înțeleptul, adulmecînd, pentru a
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
căutat, mama ar fi ales, într-un final, să se întoarcă la locurile nașterii tale. Acolo am zăcut și eu, fără cunoștință, multă vreme după ce rivalii m-au atacat mișelește; acolo v-am așteptat și v-am chemat, de îndată ce am căpătat o fărîmă de putere; acolo am sperat, zile și nopți de-a rîndul, că veți apărea. Și nu le doresc nici măcar lor, dușmanilor mei, să trăiască durere ca aceea cu care a trebuit să recunosc că v-am pierdut. Am
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
se găsește nu departe de pădurea în care spui că ai crescut. Și-ți mărturisesc că demult n-am mai trăit o emoție așa de mare ca acum, cînd mă întorc acolo împreună cu tine, prețiosul meu copil! În sfîrșit, povestea căpătase sens. Lupino constată cu surprindere că se simțea pe deplin lămurit. Credea tatăl său că acolo vor da de urma mamei? Atunci așa trebuia să fie! Era convins că tatăl său știe mai bine ce au de făcut amîndoi. Fu
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
Le înțelegeau spaima; mai mult, vroiau să-i asigure de simpatia lor pentru soarta de sclav ce le fusese hărăzită pînă atunci. Dar, stupoare! Captivii nu făcură nici un pas. Rămaseră ghemuiți la pămînt, lipsiți de orice intenție de a fugi. Căpătaseră curajul de a-și privi atacatorii în ochi. Și, dacă limbajul le era de neînțeles, privirea spunea totul: lupii captivi preferau să rămînă! Aici era casa lor. Asta era viața lor. Fuseseră cîndva obligați; dar acum alegeau de bună voie
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]