2,837 matches
-
de sânge îndoit cu apă... "Plânge Măria sa?" "Aiaia Allah!!!Allaaah!!!"... Buciumă... B SIHASTRUL DANIIL ȘI SPOVADA 30 iulie 1476 Fulgeră... Tunetul despică cerul rostogolindu-se în hău, departe... mai departe... O lumânare ce pâlpâie aruncă lumini și umbre pe pereții chiliei, pe trupul unui Christ pironit pe cruce, pe spinarea încovoiată a unui bătrân călugăr îngenuncheat la picioarele Lui. Mugetul furtunii, ploaia, freamătul pădurii bătută de vânt și trosnetul focului din vatră ... Un ciocănit în poartă. Bătrânul cufundat în rugă nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și trosnetul focului din vatră ... Un ciocănit în poartă. Bătrânul cufundat în rugă nu clintește... Nu clintește nici la a doua bătaie, nici la scrâșnetul ruginit al balamalelor. Așteaptă, sunt în rugăciune, șoptește bătrânul fără să ridice capul. În obscuritatea chiliei, abia se deslușește omul rezemat cu spatele de ușă, tăcut, respectându-i ruga... Șuierul vântului, ploaia și tusea seacă a străinului. Bătrânul își face cruce, smerit, se ridică greoi, bătrânește: e un călugăr înalt, uscat, gârbovit, cu barbă albă, într-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
sfoară; la cingătoare atârnă o spadă mare cu garda în cruce. Se oprește la mijloc, cu picioarele depărtate... Îi... îi fi oștean... îngână bătrânul. Străinul tace. Își șterge cu palmele fața udă. În lumina oarbă a unui opaiț ce umple chilia cu umbre, dă roată cu privirea: chilia e o grotă cioplită în piatră; o gaură ține loc de fereastră; alta, mai mare, de ușă; câteva icoane închipuie un iconostas; un sfeșnic cu trei brațe; o vatră în care un foc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu garda în cruce. Se oprește la mijloc, cu picioarele depărtate... Îi... îi fi oștean... îngână bătrânul. Străinul tace. Își șterge cu palmele fața udă. În lumina oarbă a unui opaiț ce umple chilia cu umbre, dă roată cu privirea: chilia e o grotă cioplită în piatră; o gaură ține loc de fereastră; alta, mai mare, de ușă; câteva icoane închipuie un iconostas; un sfeșnic cu trei brațe; o vatră în care un foc mocnit de găteje țiuie ascuțit; alături, o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
în mare"... Daniil stăruie, cu blândețe: Te chinui... Te zbați ca marea de maluri... Nu vezi? Ești frânt... Ești bolnav ... Ai trebuință de hodină... De pace... De... Ștefan izbucnește cu patimă agitându-se de colo-colo, șchiopătând, târșindu-și piciorul, dă ocol chiliei, răstoarnă un scăunel, calcă peste sfărmături de piatră. Și... și ce gândești Sihastre?! Crezi că într-o ulcică o să-mi găsesc pacea?!... Aleanul durerilor mele?!... Am strâns în mine amărăciune cât cuprinde! De m-ai cresta, numai fiere ar curge
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
fi la mijloc și "interesele Moldovei". Apărarea Mangopului și a Caffei cu care facem înfloritor negoț e de mult în planurile mele, împreună cu apărarea cetăților mele de la Mare. Adevărul e că Mangopul și Caffa au tot atâta nevoie de ajutorul Chiliei și Cetății Albe cât au Chilia și Cetatea Albă de ajutorul Caffei și al Mangopului. Ele numai împreună, unite vor rezista asaltului turcesc. Nu este un secret, Mahomed îl strigă în gura mare: "Marea Neagră lac turcesc!". Cauza voastră" este și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
au încheiat la Lublau un tratat secret, în care au pus la cale ruperea Moldovei în două, "superextirpatione Valachiae", chipurile, de teama că Alexandru să nu se dea cu turcii. Adevărul era că jinduiau după "deschidere la Marea Neagră"... Ungaria jinduia Chilia și Gurile Dunării, Polonia jinduia după Cetatea Albă și amândouă jinduiau după negoțul pe Marea Neagră. Da' ce, Moldova era moșia lui tătâne-su, să și-o împartă după pohte?! se oțărește Mihail. Cu ce drept?! Cu ce drept?! Dreptul?! Dreptatea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
nimeni, nimeni nu le stătea împotrivă cu sabia, erau, doar "eliberatori". Moldova devenise o treanță, "Țara Nimănui". Și, pe deasupra haraciului, culmea umilinței, domnii netrebnici își cumpărau "protecția" vecinilor cu tot felul de peșcheșuri și plocoane; că atunci am pierdut și Chilia oferită în dar ungurilor, drept mulțămire pentru ajutor. Moldova era numai jale, sărăcie, moarte. Nu-i de mirare că vecinii o jinduiau, îi puseseră gând rău, s-o sfâșie, să și-o împartă aidoma însângeratei cămăși a lui Hristos. Cazimir
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
oșteni ai Moldovei... De mă voi întoarce, pe oasele lor albe înălța-voi altar întru a lor pomenire, acolo unde a fost războiul. Războieni să se cheme în veac! Dumnezeu să-i așeze în ceata drepților. Amin! Ștefan dă roată chiliei șchiopătând, cu ochii în pământ, gârbovit, cu gândurile răvășite: Dumnezeule! Turcii mi-o trec prin foc și sabie! Mi-o sfârtecă! Și mi-o batjocoresc! Și mi-o scaldă în sânge! Și... și n-are cine le sta împotrivă cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
trăit mult, vezi și nevăzutul cu ochii minții... Ștefan, muncit, frământat: Nu știu ce să cred... Aș vrea să te cred. "Oaste de strânsură"... Oricum, e târziu, prea târziu... Ce mai putem face? se întreabă pe sine și începe să dea ocol chiliei, agitat, bântuit de gânduri. Și totuși... mormăie el, încolțindu-i o geană de speranță. S-ar putea totuși... De ce să nu se poată?... Se poate foarte bine! se aprinde el, iluminat. Da! Da!... Știu ce putem face! Să vină! Să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
lupii?! Daniil zâmbește enigmatic: Ne cunoaștem... Și eu în felul meu -, și eu sunt un lup singuratic, adaugă Sihastrul și iese. Ștefan bagă sabia în teacă și mormăie: "Vorbesc cu lupii"... Îi solomonește... Aiasta-i curată vrăjitorie! Ștefan dă ocol chiliei. A rămas singur... Singur cu Iisus... Se oprește, se proțăpește înaintea Lui, încrucișează brațele la piept și, ironic, impertinent chiar, îi vorbește: Plecăciune Mântuitorule! Plecăciune! Acu, Iisuse din Nazaret, între noi doi! Și Tu m-ai părăsit! Geaba rugă! Geaba
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Daniil a încremenit cu dalta și ciocanul... Ascultă... Buciume buciumând prind să buciume pe culmi hăulind prin văi cu ecoul lor din obcină în obcină. Buciumă!! strigă el și aruncă ciocanul și dalta... Chiuie: Buciumă!!!... Aleargă ca bezmetic dând ocol chiliei, râzând, strigând: Buciumă!!! Am spus eu?!?!... Se împiedică în anteriu:... Vezi, Măria ta?!?! Buciumă!!! Pleznește palmă de palmă și hohotește cu bucurie mare... Își șterge obrajii uzi de lacrimi... Cade în genunchi spre nevăzutul altar, ridică ochii, brațele spre Cer
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
plătiți Împărătește pentru această treabă ingrată Încărcau hoiturile Învinețite În căruțe și le Îngropau Într-un loc pustiu, al cărui nume stârnea fiori. Când fața frumoasă a lui Hermann se acoperi de buboaiele acelea hidoase, Simeon Îl ascunse Într-o chilie din fundul curții. Nimeni nu știu că zace acolo. Din când În când pietrarul se strecura la el, Îi umezea buzele arse cu apă și-i ștergea sudoarea de pe fruntea Încinsă, pe care moartea Își pusese deja pecetea. Gândul c-
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
i se dădea. Cei doi bărbați Își spuseră râzând câteva cuvinte. Doamna Rishawa și-ar fi dat jumătate din viață ca să le audă. Mintea ei de bună gospodină gândi o clipă că a pregătit prea multă mâncare și prea multe chilii de dormit, dar toate aceste socoteli Îi pieriră din minte atunci când, de sub șaluri și Învelitori, apăru o fetiță de vreo zece, unsprezece ani, care privea curioasă În jurul ei. Inima doamnei din Appenweier aproape uitase să bată. Îngenunche În tăcere În fața
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
tot o să se afle. Doar stăpânul nu poate lăsa copila aici pentru totdeauna. Toate se află pe lumea asta. și ce va fi atunci? — Atunci vom vedea ce va fi! Dacă nu taci acum, mă duc să dorm În altă chilie. și nu doar În noaptea asta! Rishawa pricepu și tăcu. Bănuielile ei nu se Îndreptaseră nicidecum asupra bărbatului ei. Îl cunoștea prea bine. Dar voise o confirmare din gura lui și acum o avea. Tăcerea lor nu era numai necesară
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
punct, Hildebrand nu mai avu ce să zică. Duhovnicul zâmbi cu blândețe și-l pofti la un pahar de vin din viile domnului său, pe care-l Însoți cu nuci, miere și pâine proaspătă. Între timp, Adelheid fu condusă la chilia ei, sub oblă duirea bătrânei doice a ducesei, o cumătră rotofeie cu limbă ascuțită și cu o uriașă scufie albă, cum tânăra nu mai văzuse În viața ei. Într-o clipită, toate evenimentele de la Curte fură pomenite cu o repeziciune
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Întreaga mea supunere și de Întregul meu devotament. Cu aceeași eleganță cu care o Întâmpinase, Conrad o conduse pe fată până la treptele pe care coborâse În grădină și se Înclină ușor În fața ei. Adelheid urcă câte patru treptele odată spre chilia ei de la catul de sus și, ajunsă acolo, Își smulse boneta, năpustindu-se către oglindă. Da, era exact cum nu Îndrăznise să creadă. Ochii, părul, gura ei erau aidoma celor ale lui Conrad. Trăsăturile prințului, care i se păruseră atât
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cu câțiva stropi și-i duse iar burduful la gură. — Acolo, acolo, reluă Simeon... un cavaler rănit... acolo, sub pădure, la drum. Apoi totul se Întunecă În jurul lui. Când se trezi, era pe un pat scund de scânduri, Într-o chilie Întunecoasă. Doi călugări se aplecau deasupra lui, ca să-i dea să bea un lichid amărui dintr-o cupă de lemn. De Îndată ce-l văzură că se trezește, unul din ei ieși și se Întoarse Întovărășit de un altul, mai În vârstă
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
-l urmeze. Sprijinit de acesta, trecu printr-un coridor lung și Întunecat, cu uși pe ambele părți. Călugărul o deschise pe ultima, la sfârșitul coridorului, nu Înainte de a bate cu respect În ușă, și-l Împinse Înăuntru pe Simeon. În chilie era Întuneric și ochii cioplitorului În piatră nu putură deosebi la Început decât o fereastră Îngustă, prin care pătrundea cu oarecare greutate lumina mohorâtă a unei zile Înnourate. Dar, ajutat de pâlpâirea unei lumânări de ceară dintr-un sfeșnic masiv
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
un blid de lemn necioplit, În timp ce cavalerii așteptau la distanță respectuoasă semnalul de plecare. Prin unchiul ei și prin părintele Bernhard, pe care o pasiune comună pentru plantele de leac Îl Împrietenise cu monahul cel straniu, ajunsese și Adelheid la chilia lui. Bătrânul o primi de la Început cu căldură părintească, pe care o manifestă apoi și față de Bodo. Acesta era locul unde Adelheid crezuse că se va Întâlni cu logodnicul ei, dar unde, din pricinile cunoscute nouă, Bodo nu ajunsese. Tânăra
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Orice altă tânără s-ar fi Îndreptat În grabă către casă, dar Adelheid moștenise sângele neînfricat al tatălui ei și Încăpățânarea neamului Zähringer, așa că galopă neîntrerupt, silindu-și calul pe cărări pe care puțini le cunoșteau, și ajunse curând la chilia prietenului ei. Nu mică Îi fu spaima când bătrânul o Întâmpină mirat, fără să știe nimic de iubitul ei. În câteva cuvinte Îi povesti pustnicului toată istoria: primise de la Bodo o scrisoare scur tă, În care el o ruga să
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Înainta și aici nu putea Înnopta. Dacă vine Bodo, spuneți-i că l-am căutat, că sunt Îngrijorată și că am nevoie de ajutorul său. Mâine vin din nou. Să mă aștepte. Sihastrul o binecuvântă și se Întoarse Îngândurat În chilia lui. Ultimele raze ale soarelui atinseseră deja culmile dimprejur când Adelheid se Închină scurt În bisericuță, Încălecă și porni ca o vijelie, urmată de credincioasa ei Bertha. Nu știa ce să creadă. Ca orice om necăjit și speriat, nădăjduia Într-
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
fiindcă nu putuse ajunge la o Întâlnire, astfel că a voit să se scoale și să plece așa cum era. Bineînțeles că părintele Constantius nu l-a lăsat, ar fi fost nebunie curată. Deci m-a trimis pe mine sus, la chilia călugărului nebun, Bodo zicea că acolo trebuia să vă Întâlnească. și vă roagă preaplecat să mă urmați, ca să vă duc la el. Adelheid se Înroși la față de furie: — Ești un mincinos și un trădător! Cum cutezi să-mi spui că
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
ale netrebnicului. Văzând că nu o putea opri, acesta Își ridică brațele spre cer și strigă cu disperare: — Nu pleca, domniță, fără să mă asculți! Iartă-mi prostia. Adevărul e că domnul Bodo zace rănit greu și fără cunoștință În chilia părintelui meu Constantius. Am vrut să-ți spun adevărul pe drum, cu cruțare și prudență, ca să nu te sperii. Dar nu știu să mint, prințesă. Am avut gânduri bune! Adelheid Își Înfrână calul, Împietrită. Călugărul cel rotofei continua să se
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
primiră misivele cu Încre dere. Fără să piardă timp, Bodo porni spre mânăstirea Sfân tul Petru, unde fusese chemat, iar Adelheid se Îndreptă spre Lenzkirch. În cele din urmă, uneltirile izbândiseră. * * * În timp ce, din porunca starețului Urban, Heribert se Îndrepta spre chilia sihastrului, un curier ieșea cu repeziciune pe poarta mânăstirii, cu destinația Zürich. Schimbând caii la fiecare han, așa cum i se poruncise, curierul ajunse fără Întârziere și În aceeași seară bătu la poarta uriașă a casei impu nătoare de pe malul lacului
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]