2,111 matches
-
pe măsura posibilităților mele profesionale și senzoriale s o cultiv copiilor noștri. Așa au fost toți profesorii noștri, de fapt dacă mă gândesc bine, un singur aspect mi-a dat de furcă, la chimie n-am știut niciodată dacă doamna Colibă pronunța în scheme și formule „șase” ori „șapte”. Avea doamna Colibă o certă tendință de juxtapunere în plan auditiv a celor două cifre. Anii de liceu m-au făcut să cresc și să capăt încredere în mine, în valorile mele
Amintirile unui geograf Rădăcini. Aşteptări. Certitudini by MARIANA T. COTEŢ BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/809_a_1653]
-
noștri. Așa au fost toți profesorii noștri, de fapt dacă mă gândesc bine, un singur aspect mi-a dat de furcă, la chimie n-am știut niciodată dacă doamna Colibă pronunța în scheme și formule „șase” ori „șapte”. Avea doamna Colibă o certă tendință de juxtapunere în plan auditiv a celor două cifre. Anii de liceu m-au făcut să cresc și să capăt încredere în mine, în valorile mele, în colegi, profesori, oamenii din jur. Colegii mei, dragii mei colegi
Amintirile unui geograf Rădăcini. Aşteptări. Certitudini by MARIANA T. COTEŢ BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/809_a_1653]
-
au fost împroprietăriți aici oameni din alte zone: Rotunda, Valea Poienii, Tătăruși. Aceștia au format Satul Nou, care se întinde de la pârâul Probota până spre Heci, pe malul Siretului. Dintre familiile vechi, cu rădăcini adânci în pământul Probotei sunt: Irimia, Colibă, Ungureanu, de unde și denumirea de neamul Irimeștilor, al Colibenilor, al Ungurenilor. Din cele mai vechi timpuri, ocupațiile probotenilor sunt agricultura, creșterea animalelor și lucrul în domeniul forestier. Pământul Probotei se dispune pe trei trepte de vegetație: luncă, silvostepă și vegetație
Amintirile unui geograf Rădăcini. Aşteptări. Certitudini by MARIANA T. COTEŢ BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/809_a_1653]
-
urs, sânul ei cald. Era totuși bărbat cu „vederi Înaintate“ bietul tata, prieten cu reformatorii sociali ai locurilor sale de baștină, Dobrescu-Argeș și Ion Valescu, autentici aleși ai muntenilor din Argeș la colegiul al treilea, și cu Ion Niculescu, „fiul colibei“, cum se intitula. Era apoi nepot de iobagi revoltați, cum fu străbunicul, Pietraru, volintir de-ai lui Tudor Vladimirescu, de care ticăloșii de panduri s-au lepădat fiindcă-i spânzura pentru furti șaguri, dându-l cu mâinile legate ucigașilor săi
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
și ajunsese la matematici numai fiindcă ratase examenul la proba de desen, dar rămăsese pasionat de arhitectură, acasă consacra multe ceasuri proiectând utopice imobile de vis. Acum avea prilejul să-și arate, ironică soartă!, „îndemânarea“ în domeniu: desenând aceste penibile colibe, pentru el și pentru cei care îi cereau asta... Locuințele de chirpici au prins să se înalțe și, între ele, au fost croite și ulițe, pe care topirea zăpezilor le-a transformat în mari rezervoare de nămol. Dar pe oficialii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
această faptă a sa de cutezanță Monicăi: voia s-o convingă și astfel că nu se înșelase când îl alesese pe el. După alți trei-patru kilometri străbătuți prin pădurea Galimea, băieții s-au oprit într-o poiană unde exista o colibă veche, construită din bârne putrezite de vreme. Cândva, se pare că fusese locul de popas, de adăpost al ciobanilor sau al vânătorilor, acum, o dată cu colectivizarea, cu naționalizarea, când aceste îndeletniciri practic se desființaseră, era părăsită. Aici, din informațiile pe care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
a făcut-o țăndări o pasăre speriată, ce s-a ridicat în zbor dând repede din aripi și țipând cu un glas aproape omenesc. Când s-au convins că sunt singuri acolo, Stan și Victor s-au apropiat tiptil de colibă și au deschis ușa cu infinită precauție: Stan pășea în față cu pistolul în mână gata încărcat, fratele meu venea după el ținând strâns cealaltă armă de care dispuneau, mult mai puțin eficientă, briceagul cu lama ascuțită. Așa cum prevăzuseră, nici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
în oraș, în temnița fără gratii în care până ieri și-au dus viața amărâtă, nu, nu, ei nu sunt cârpe, ei nu sunt iepuri sau șoareci, ei nu sunt lași.... N-au decât o soluție: să rămână aici, la colibă, să-și instaleze aici tabăra, grupul lui Baldovin are să-și facă apariția în cele din urmă, iar dacă nu, vor forma ei doi un grup de rezistență, vor pune ei la cale acțiuni împotriva regimului. Zis și făcut: era o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
-l liniști pe tov Cameniță. *** În același timp, în pădurea Galimea, fratele meu și camaradul său își luau în serios misiunea de luptători. De cum s-au trezit dimineața, au început sârguincioși și exacți să se organizeze. Au făcut curățenie în colibă. Au reparat pereții, cum au putut, ca să nu-i plouă și să nu-i ningă. Și-au încropit din crengi două culcușuri. Au descoperit că există o vatră și un horn, deci la o adică puteau să aprindă focul - asta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
precizat Victor. Seara au adormit duși, încântați de bilanțul primei zile. *** Au fost treziți brusc după miezul nopții. Strigăte, lătrat de câini lupi, motoare de camioane militare, reflectoare aprinse care-și proiectau nemilos fascicolul de lumină puternică prin ferestruica de la coliba lor. Nici nu s-au dumirit ce se petrece. Credeau că visează. O voce a țipat la megafon: -Ieșiți cu mâinile sus. Sunteți înconjurați! Cei doi băieți s-au uitat unul la altul: deși era întuneric și nu puteau să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
altul: deși era întuneric și nu puteau să se zărească, fiecare dintre ei era sigur de reacția celuilalt - nu, nu vor ceda, nu vor cădea vii în mâna ticăloșilor. Aproape în același timp, au izbit cu umărul ușa șubredă a colibei și au ieșit. Victor avea în mână briceagul său, Stan ținea revolverul. Nici n-au apucat să schițeze vreun gest că vocea dinainte a și ordonat, la același megafon: -Foc! Bandiții, legionarii, foc! Rafale au pornit din zeci de pistoale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Bandiții, legionarii, foc! Rafale au pornit din zeci de pistoale automate. Victor și Stan au căzut ciuruiți. Dar armele nu se opreau: focul a continuat până încărcătoarele s-au golit. Atunci, din mulțimea de militari, milițieni și securiști care înconjuraseră coliba, s-a desprins Fanache. S-a apropiat de cele două cadavre să se convingă cu ochii lui că ăia doi sunt terminați. I-a lovit cu piciorul și i-a scuipat, înjurând printre dinți. S-a întors la Gârmoci care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
masă, profitând că avem și apă bună de băut. în stânga noastră, pe deal, era o stână. Ciobanul coboară către noi, află de drumul nostru, de mesajul ce-l ducem. Acest om simplu, aflat într-un loc destul de pustiu, merge la coliba sa și ne aduce nuci și o bucată de pâine frântă, să ne dea de la el, din bucata lui de pâine neagră ca pământul. Atâta bucurie am văzut pe chipul acelui om, în acele clipe, că nu le voi putea
Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate! by Constantin Chirilă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/776_a_1536]
-
stil care preferă să rămînă ascuns vederii. Pusă În pagină, proza sa face lumină, dar nu se hrănește din strălucirea imperceptibilă a narațiunii. Cursul ei e undeva Între descrierea senzațiilor (În Episoade, „hotărît, ucigașul lăsa În urmă o dîră de colibe arse, de tristețe aspră...“) și relatări narative În care el se caută pe sine (În Jurnal: „Omul, măsura tuturor lucrurilor, vorbește aici prin gura mea și povestește pe limba mea ceea ce mi-au văzut ochii“), iar uneori pare chiar să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
vinului, urmărirea nocturnă a celor doi de către „un roi de dansatori cuprinși de furie“, Înscrierea lor Într-un corp al pompierilor chilieni, Încîntătoarea escapadă a pepenilor și urma lăsată pe apă de cojile lor sau enigma fotografiei imposibile dintr-o colibă amărîtă de pe-un deal din apropierea Caracasului. Una dintre ultimele ieșiri În scenă ale motocicletei La Poderosa este relatată cu efecte cinematografice, iar noi părem s-o urmărim Într-o liniște precum aceea din sala de cinema: „...am aruncat frîna
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
după poza din ziar“, a zis unul. Dar n-aveam nevoie de nimic, decît de un camion care să meargă În sens opus. Le-am mulțumit și ne-am așezat să ne bem obișnuitul mate, cînd a apărut proprietarul unei colibe din apropiere și ne-a invitat la el acasă. Am dat pe gît vreo doi litri de ceai În bucătăria lui. Aici am făcut cunoștință cu charango-ul său, un instrument muzical făcut din trei sau patru corzi, unele de aproape
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
timp, a Început să ni se arate că decizia nu fusese tocmai Înțeleaptă: soarele se pregătea să apună, iar de jur-Împrejurul nostru lipsea cu desăvîrșire orice urmă de viață. Totuși, am presupus că, fiind În apropierea orașului, trebuie să existe vreo colibă sau ceva de genul ăsta și, impulsionați de această iluzie, am continuat să mergem. În curînd s-a lăsat o beznă ca-n nucă și Încă nu Întîlniserăm nici măcar un semn de civilizație. Mai grav, nu aveam nici apă cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
De vreo două-trei ori, lătratul Îndepărtat al unui cîine ne dădea un strop de speranță, dar prin noaptea neagră ca smoala nu se arăta nimic, iar cîinii amuțeau sau se mutau În alte direcții. La șase dimineața, am văzut două colibe pe marginea drumului, Învăluite, În lumina clară, gri, a răsăritului. Am parcurs ultimii cîțiva metri cît ai clipi din ochi, de parcă n-am fi avut nici un bagaj În spinare. Ni s-a părut că n-am mai fost niciodată Întîmpinați
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
slabi amîndoi. Astmul meu a Început să dea Înapoi. Luni ne-am trimis o bună parte din haine la spălat, apoi am mers la colonie, să vizităm grupul de pacienți. Se află acolo 600 de bolnavi care trăiesc independent, În colibe exact ca-n junglă, care fac ce vor, Își poartă singuri de grijă, Într-o organizare care și-a dezvoltat un ritm și un stil propriu. Există un repezentant al oficialităților, un judecător, un polițist etc. Dr. Bresciani inspiră un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
un final, că ziua se sfîrșise. Duminică dimineața am vizitat un trib de yagua, indieni din rasa roșie. După ce am mers 30 de minute pe o alee care dezmințea zvonurile despre jungla deasă, impenetrabilă, am dat de un grup de colibe unde trăia o familie. Modul lor de viață era fascinant - locuiau afară, sub scînduri de lemn, și aveau acoperișuri ermetice, mici, făcute din frunze de palmier, sub care se adăposteau noaptea de țînțarii care atacă În grupuri compacte. Femeile Își
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
are o tradiție de muncă și economii, care l-a propulsat pînă În aceste colțuri ale Americii și care Îl Împinge spre progres, chiar și dincolo de aspirațiile sale individuale. La această Înălțime, casele de beton au dispărut complet; e ținutul colibelor de chirpici. Privesc atent Într-una dintre ele. Este o singură cameră, separată În două printr-un perete, În care se găsește un cămin de foc, o masă și un morman de paie pe jos, care par să servească drept
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
pielea și osul și un cîine răpciugos se joacă cu trei copii negri complet goi. Mama, negresă, cu părul cîrlionțat și sînii lăsați, gătește, ajutată de o fată de vreo 15 ani, care e Îmbrăcată. Începem o conversație În ușa colibei și, după ceva timp, le Întreb dacă vor să-mi pozeze pentru o fotografie, ceea ce ele refuză categoric, decît dacă le-o las lor, atunci, pe loc. Degeaba Încerc să le explic că mai Întîi fotografia trebuie developată, dar nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
nu înțelegeam care era concret importanța acelor lecții. Eu la vremea respectivă eram obișnuit cu filme moderne, cu mașini, avioane, vapoare, tehnică modernă, iar în acele filme (Isus din Nazaret) era vorba de niște oameni simpli care trăiau în niște colibe sărăcăcioase, dar care vorbeau despre comportamentul oamenilor. Așa cum gândesc și astăzi majoritatea oamenilor, nu prea înțelegeam importanța acelor discursuri, dar pentru că erau legate de un personaj așa de cunoscut, bănuiam că trebuie înțeles ceva aici. Ceva referitor la scopul acestei
Viaţa - o lecţie by Marian Ciornei () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91772_a_93175]
-
Or, dacă Încetezi să judeci, singura soluție e surîsul. Tată termenii Între care va trebui să aleg. Surîsul și Întrebarea. Rafael și manieriștii. Pietà de la San Pietro și Pietà Rondanini. În Tahiti, Gaugain ar fi putut să așeze la intrarea colibei sale un sfinx surîzÎnd. Nu există o statuie mai nimerită pentru țărmul unui paradis himeric ; și nici Îndemn mai potrivit decît povața uneia dintre cele două icoane despre care ni se spune că pictorul le-a pus să-i străjuiască
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
-i ca tovarăși pe iubiții Săi ucenici, Petru, Iacob și Ioan, s-a schimbat la față, iar chipul Său strălucea precum soarele și hainele precum zăpada. 2. Vorbea cu Moise și Ilie. 3. Pe când sfântul Petru spunea să facă trei colibe, a răsunat un glas din cer, care zicea: („Acesta este Fiul Meu cel iubit, ascultați-L!”); auzind ucenicii acest glas, de frică au căzut cu fața la pământ, iar Cristos, Domnul nostru, i-a atins și le-a spus: („Ridicați-vă și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]