4,884 matches
-
din mănăstirea Acimiților alungați din Constantinopol. A murit la 30 iunie 446. Ni s-a transmis o Viață a lui, precedată de o dedicație a editorului pentru un diacon pe nume Eutic, din care reiese că autorul este Calinic, un discipol al lui Ipatie; el apare în text ca monah, iar în 426 se găsea deja în mănăstirea din Rufiniane (în acel an a fost martor al îmbolnăvirii lui Ipatie). Editorul afirmă că, în trecere prin Rufiniane, a găsit scrierea la
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
născut în Armenia în 377, trăise începînd de la vîrsta de douăzeci și nouă de ani în Palestina, unde întemeiase numeroase mănăstiri, printre care și Marea Lavră, la sud-est de Ierusalim, lăcaș care există și astăzi și poartă numele Sfîntului Sava, discipolul favorit al lui Eftimie. Sava, născut în 439 în Capadocia, venise în Palestina la șaptesprezece ani ca să ducă o viață de pustnic; fondator a numeroase mănăstiri, s-a stabilit la Marea Lavră, unde s-a stins din viață la 5
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
este independentă de cea lui Teodoret și, asemenea acesteia, își extrage materialul din tradiția mănăstirii de la Telnescin care îl slujea pe Simion. Din a treia, în greacă, rezultă că a fost scrisă la puțin timp după moartea sfîntului de către un discipol al acestuia pe nume Antonie, însă - așa cum a demonstrat Lietzmann - textul conține numeroase contradicții în raport cu celelalte, în special cu Viața siriacă, și trebuie să fie o prelucrare a legendei oficiale a lui Simion, deja foarte stilizată, așa cum era transmisă la
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
numeroase contradicții în raport cu celelalte, în special cu Viața siriacă, și trebuie să fie o prelucrare a legendei oficiale a lui Simion, deja foarte stilizată, așa cum era transmisă la Telnescin; abia în ultimă analiză poate fi vorba de amintirile unui adevărat discipol. Există și o Viață în georgiană. într-un apendice la panegiricul siriac se găsesc Preceptele și învățăturile fericitului domn Simion, interesante, între altele, deoarece sfatul privitor la convertirea la credința în Dumnezeu, susținut de exemple biblice, se concretizează nu numai
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Evanghelia după Ioan și Apocalipsa ca o „veche tradiție”. I se adresează lui Timotei, care devenise un colaborator apropiat al lui Pavel cu mult înainte de discursul din Areopag, cînd s-a convertit și Dionisie, și îi vorbește ca unui tînăr discipol (pais: Ier. Ecl. 1 369A); dacă vrem să ținem cont de citatele din scrierile lui Ioan și să apărăm în același timp autenticitatea scrierilor lui Dionisie, trebuie să plasăm compunerea acestora cel puțin la sfîrșitul secolului I, epocă în care
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
făcînd trimiteri la scrieri pe care nu le conține, pare să arunce îndoiala și asupra sa. Un joc de acest tip este dezvăluit și de alte indicii. Autorul citează de mai multe ori pasaje extrase din scrierile maestrului său Hieroteos, discipol al Apostolului Pavel, căruia îi atribuie în special o operă intitulată Elemente de teologie; or, acesta e titlul unei foarte cunoscute scrieri a lui Proclus. S-a demonstrat că și anumite elemente din caracterizarea lui Hieroteos corespund cu trăsăturile lui
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
o operă intitulată Elemente de teologie; or, acesta e titlul unei foarte cunoscute scrieri a lui Proclus. S-a demonstrat că și anumite elemente din caracterizarea lui Hieroteos corespund cu trăsăturile lui Proclus, așa cum le știm din biografia compusă de discipolul său Marinos. Se pare că autorul, descriindu-l pe Hieroteos, a vrut să facă o aluzie chiar la Proclus, ceea ce ar fi de înțeles dacă ar fi fost într-adevăr elevul acestuia la Atena. în plus, trebuie să fi fost
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
mă pot desprinde, asupra activităților mele de scriitor. Filosofia hindusă are asupra mea efecte anestezice. Apoi îi spun că am ajuns să suport consecințele teoriilor mele, că m-am convins eu însumi de ceea ce am scris și că am devenit discipolul meu. Și că dacă aș vrea să redevin scriitor ar trebui să refac în sens invers drumul pe care l-am parcurs... Cît sînt de dezarmat în lumea asta! Iar mai grav e că nu văd de ce n-ar trebui
Un jurnal al lui Cioran? by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/17162_a_18487]
-
noilor popoare trecute la creștinism. Prin acestea, ele își vor forma limba proprie, adaptată exprimării scrise. Așa au fost traducerea în gotică, făcută de episcopul Wulfila (secolul al IV-lea), și în slava medievală, de misionarii Chiril și Metodiu și discipolii lor (secolele IX-X). De pe la sfârșitul secolului al XIII-lea datează traduceri în franceză și spaniolă, din secolele al XV-lea și al XVI-lea, în germană, poloneză, italiană, maghiară ș.a. În cazul literaturii române, este plauzibil ca Sfânta Scriptură să
BIBLIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285725_a_287054]
-
încheierea acestui capitol constituie o dovadă în plus a însemnătății scrierii veterotestamentare. „Mica Apocalipsă” a lui Marcu Capitolul 13 al Evangheliei după Marcu este cunoscut și sub numele de „mica Apocalipsă”. Înainte de a fi arestat și condamnat, Isus dezvăluie câtorva discipoli - Petru, Iacob, Ioan și Andrei - principalele „semne” premergătoare parusiei. Este semnificativ faptul că scena se petrece pe Muntele Măslinilor. Aflăm de la Flavius Iosephus (AI, XX, 169‑172, și BI, II, 261‑263) că un profet egiptean, alături de numeroșii săi acoliți
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
anii 50 și 60 î.Cr. Acțiunea a eșuat în mod dureros pentru inițiatorii săi. Multe din scenele apocaliptice ale scrierilor ulterioare vor fi plasate în acest cadru. În Evanghelia după Marcu, capitolul 13, dezvăluirea semnelor parusiei este provocată de întrebările discipolilor. Pe când Isus se pregătea să părăsească templul, unul dintre ucenici i‑a spus: „Privește, Învățătorule, ce pietre, ce zidiri!... ”. Isus i‑a răspuns: „Piatră pe piatră nu va rămâne din ele care să nu se risipească”. Răspunsul deconcertant al Mântuitorului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se pregătea să părăsească templul, unul dintre ucenici i‑a spus: „Privește, Învățătorule, ce pietre, ce zidiri!... ”. Isus i‑a răspuns: „Piatră pe piatră nu va rămâne din ele care să nu se risipească”. Răspunsul deconcertant al Mântuitorului trezește curiozitatea discipolilor. Ceea ce urmează constituie discursul propriu‑zis, în care se disting patru părți: 1) tulburările care anunță parusia (vv. 5‑13); 2) războiul iudaic (vv. 14‑23); 3) parusia (vv. 24‑27); 4) îndemnul adresat creștinilor (vv. 28‑37). Capitolul poate
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
neștiință -, în privința ereticilor poziția sa devine tranșantă. Aceștia din urmă trebuie pedepsiți aspru deoarece ei acționează în deplină cunoștință de cauză, în slujba diavolului. Ereticii denunțați ca „demonofori” sunt: Simon Magul, căruia romanii i‑au ridicat chiar o statuie; Menandru, discipolul celui dintâi, mag renumit în Antiohia, și Marcion, predicator al doctrinei despre două divinități diferite: a Legii Vechi și a Legii Noi (1 Apol. 26 și 56; DT, 82). Pe scurt, „demonii despre care vorbim nu se străduiesc să facă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
amintește decepția provocată de soția unui diacon ortodox, victimă a acestor artificii, care și‑a oferit spiritul și trupul acestui impostor și pe care „frații” nu reușeau să o readucă pe drumul cel bun. Păcatul capital de care Marcu și discipolii săi sunt acuzați este mândria. Ei se consideră îndreptățiți să poruncească chiar Duhului Sfânt, să învestească cu darul profeției pe oricine, în orice împrejurare, fără cel mai mic respect pentru ierarhie. Cu ironie ușor îngrijorată, Irineu afirmă: „Își atribuie loruși
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe ceilalți in perniciem et in errorem, printr‑o serie întreagă de iluzii magice (per magicas elusiones) și prin tot „felul de înșelăciuni” (uniuersa fraude). Astfel, în loc să ajute, ei provoacă pagube (plus laedentes); voind să vindece, ei distrug iremediabil. Ereticii, discipolii lui Carpocrat, operează la nivelul imaginarului, dând numai iluzia vindecării, căci ei nu sunt capabili „să redea orbilor vederea, surzilor, auzul, să alunge demonii (în afara celor pe care ei înșiși i‑au trimis) sau să‑i tămăduiască pe cei neputincioși
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și de posturi colective la care toți membrii comunității trebuie să participe. Aceste patru condiții garantează, în ochii săi, autenticitatea evenimentului. El invocă exemplul unei învieri, iar aceasta din două motive: mai întâi pentru că învierea reprezintă minunea supremă, apoi pentru că discipolii lui Carpocrat refuză să creadă în învierea trupului. Ei sunt atât de departe de adevărata credință, ut ne credant hoc in totum posse fieri. Pentru ei învierea are loc în mod invizibil și ascuns, în interiorul fiecăruia, la nivel strict spiritual
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este inserat mitul Anticristului, se adresează unui grup de clerici din Asia Mică, atrași de exegeza spiritualistă a Scripturilor. Firul roșu al demonstrației sale este constituit de ideea armoniei celor două Testamente, armonie respinsă de eretici, îndeosebi de Marcion și discipolii lui. Această idee este reliefată în cartea a V‑a, pornind de la trei evenimente: întruparea, viața lui Cristos și răstignirea sa; parusia. Anticristul va recapitula întreaga istorie a apostaziei, de la căderea îngerilor răi, până la ultimii apostați, ereticii. Aducând ca temei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și aici Irineu insistă, dar nu în secțiunea anticristologică propriu‑zisă - îl constituie prezentarea Anticristului deopotrivă ca magician și pseudotaumaturg. Ereziologul tratează această problemă în raport cu „sectele” lui Marcu (I, 13‑21) și Carpocrat, ambii fiind considerați veritabili „precursori ai Anticristului”. Discipolii lui Marcu își revendică o cunoaștere nemijlocită a Duhului Sfânt și puterea de a conferi, în mod concret, darul profețirii. La rândul lor, discipolii lui Carpocrat pretind că săvârșesc învieri de natură spirituală. Denunțarea sistematică a acestor eretici ca „preanticriști
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în raport cu „sectele” lui Marcu (I, 13‑21) și Carpocrat, ambii fiind considerați veritabili „precursori ai Anticristului”. Discipolii lui Marcu își revendică o cunoaștere nemijlocită a Duhului Sfânt și puterea de a conferi, în mod concret, darul profețirii. La rândul lor, discipolii lui Carpocrat pretind că săvârșesc învieri de natură spirituală. Denunțarea sistematică a acestor eretici ca „preanticriști” arată, potrivit lui Irineu, că trăsătura esențială a adversarului eshatologic nu este violența, ci viclenia exersată prin arta magiei. Avem de‑a face deci cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mântuitor”. Dat fiind caracterul său mai puțin obișnuit și în același timp foarte „delicat”, subiectul epistolei trebuie ținut la distanță de ochii și urechile necredincioșilor sau „rău‑credincioșilor”. Autorul trimite la 1Tim. 6,20‑21, unde Apostolul își îndeamnă tânărul discipol să păzească „comoara încredințată” ca aceasta să nu cadă în mâinile „gnosticilor cu nume mincinos”. În privința acestor lucruri „greu de cunoscut și de priceput de către cei mulți” este, așadar, nevoie de discernământ. O anumită discreție este de asemenea impusă destinatarului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
toți le‑au putut vedea cu ochii. Dacă însă povestește pe larg viitorul, pe bună dreptate va fi socotit profet. Prin urmare, în chip firesc profeții erau numiți, la început, văzători (cf. 1Rg. 9,9: LXX)”. Hipolit se consideră un discipol fidel al profeților veterotestamentari. Pe tot parcursul tratatului său, el va încerca să înțeleagă, să decodeze și să transmită, cu maximă justețe, fără vreo intervenție personală, mesajele pe care le‑a primit prin intermediul Scripturilor (2, 3): „Și noi, ca buni
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se unește în acest punct cu ereziologia. Origen deplânge faptul că pseudoexegeții se află mai ales în interiorul Bisericii, printre clerici, pe care îi împarte în două mari categorii: 1) pseudoexegeți care lucrează împotriva adevărului, contrazicând dogmele fundamentale (ca, de exemplu, discipolii lui Marcion și cei ai lui Valentin, ofiții etc.); 2) pseudoexegeți care sunt în preajma adevărului, arătându‑se de acord asupra punctelor fundamentale ale doctrinei creștine, și anume: - de uno Deo qui legem et euangelium dedit; - de Christo Iesu primogenito uniuersae
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
celălalt o comentează pentru valoarea sa teologică. Într‑adevăr, interesul lui Victorin pentru revelația ioanică se datorează pasiunii sale pentru Scriptură; el este conștient de faptul că exegeza, dacă nu ajunge să egaleze, prelungește darul profetic. Prin aceasta, se dovedește discipol fidel al lui Origen, ale cărui scrieri le studiase în bibliotecile Palestinei. Alexandrinul însuși se gândea la un Comentariu la Apocalipsă, dar proiectul nu a fost niciodată realizat. Să adăugăm că, până în secolul al III‑lea, ultima carte a Noului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
un mendaciorum propheta („profet al mincinoșilor”). El se va pretinde „adevăratul fiu al lui Dumnezeu”, cerând și o cinstire pe măsură și „va cuteza să distrugă templul Domnului” (7, 17). Cei care nu se vor lăsa înșelați, acei sectatores ueritatis („discipoli ai adevărului”), segregabunt se a malis et fugient in solitudines. Cu toate acestea, tiranul eshatologic va afla și va înconjura cu o armată numeroasă munții locuiți de credincioși. Ascultând rugăciunile lor, Dumnezeu trimite regem magnum de caelo liberator et iudex
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cei botezați participau la o altă serie de cateheze, consacrate explicării tainelor botezului și euharistiei. S‑au păstrat sub numele lui Chiril cinci omilii de acest gen, numite „mistagogice” pe care însă critica modernă înclină să le atribuie mai curând discipolului și succesorului său, Ioan. Acestea nu prezintă interes direct pentru subiectul de care ne ocupăm. „Catehezele Sfântului Chiril formează un întreg doctrinar care vădește intenția de a transmite, într‑o manieră simplă, dar exhaustivă, întreaga taină a credinței, înrădăcinată în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]