KorAP: Find »[drukola/base=eliberare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...69 70 71 ...4882 >

122,033 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

ne transpune fulgerător într-o lume a celei mai înalte eliberări spirituale. Fenomenologia receptării poeziei Cititorul luminat receptează o poezie cu ajutorul intuiției metafizice prin două apriorisme: un apriorism înnăscut constituit de necesitatea armoniei pentru ființa umană și, aparent paradoxal, năzuința eliberării din sistemul limitelor, pe de altă parte, un apriorism "secundar", adică o matrice formativă, dobândită prin amprenta ancestrală a unei specificități etnice, la care se adaugă experiența vieții și a culturii privind un complex de factori: spațiul, timpul, conștiința valorilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
complex de armonizări relevate mai sus transformă poemele eminesciene in veritabile exersări ale armoniei cosmice, de o desăvârșire, de o inventivitate și de o incantație care semnează acel unicat în literatura noastră și care face imposibilă transpunerea în altă limbă." Eliberarea metafizică Revenind, dacă necesitatea armoniei satisface certitudinea noastră ontologică, a finitudinii, totodată spiritul tinde organic către eliberare. Poemul trebuie să ne ofere deschidere către libertatea fără limite. Eliberarea spiritului cititorului are loc, aparent paradoxal, prin făurirea și trăirea unor structurări

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
desăvârșire, de o inventivitate și de o incantație care semnează acel unicat în literatura noastră și care face imposibilă transpunerea în altă limbă." Eliberarea metafizică Revenind, dacă necesitatea armoniei satisface certitudinea noastră ontologică, a finitudinii, totodată spiritul tinde organic către eliberare. Poemul trebuie să ne ofere deschidere către libertatea fără limite. Eliberarea spiritului cititorului are loc, aparent paradoxal, prin făurirea și trăirea unor structurări și ritmicități care să realizeze iterativ numărul de aur al armoniei, așa cum se întâmplă, de pildă, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
unicat în literatura noastră și care face imposibilă transpunerea în altă limbă." Eliberarea metafizică Revenind, dacă necesitatea armoniei satisface certitudinea noastră ontologică, a finitudinii, totodată spiritul tinde organic către eliberare. Poemul trebuie să ne ofere deschidere către libertatea fără limite. Eliberarea spiritului cititorului are loc, aparent paradoxal, prin făurirea și trăirea unor structurări și ritmicități care să realizeze iterativ numărul de aur al armoniei, așa cum se întâmplă, de pildă, în muzica lui Bach, artă a ritmicei absolute și care, tocmai prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
prelungesc în ecouri repetate în văzduhurile profunde ale sufletului, ecouri care continuă și după ce poemul s-a "încheiat", așa cum se întâmplă, de pildă, în Peste vârfuri, O, mamă..., Trecut-au anii..... Bolnav in al meu suflet etc. unde are loc eliberarea în spațiile abisale ale interiorității noastre aflată ea însăși, prin esență, în pururea mișcare. Un continuum spațio-temporal de mare mobilitate cu nesfârșită extindere inducând o mișcare sufletească și intelectivă de profund patetism desfășoară poezia Dintre sute de catarge, mișcare fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
este intens antrenat odată cu valurile și vânturile, în această dramă cosmică a geniului de a nu fi înțeles. Continuumul spațiu-timp din Luceafărul conține una din cele mai mari desfășurări transfinite din lirica universală, culminând cu zborul lui Hyperion către demiurg. Eliberarea spiritului cititorului este maximă în această uluitoare deschidere fizică, la care se adaugă mișcarea ideatică de la teluric la astral, de la creat la increat, de la posibilul uman, teluric, la transposibilul metafizic. Citind Luceafărul, încercăm o plutire, o încântare înalt eliberatoare una

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
respectiv, cu moartea poemului. Poemul eminescian este model de îmbinarea organică dintre o măiastră organizare internă și deschiderea eliberatoare un tot dezvoltând un sistem de tensiuni temporo-spațiale și elanuri ideatice de o armonie absolută, din care iradiază vectori metafizici de eliberare a sufletului și intelectului. Cea mai perfectă finitudine impulsionează zborul cel mai înalt și fără oprire. Este poezia ideală care satisface cititorului certitudinea existențială și totodată îl pune în cursă pentru depășirea infinită a limitelor. De aici receptivitatea sa de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de altă parte, față de el însuși, prin refuzul sclavizării într-o lume care se autoneagă existențial și axiologic, tema din Rugăciunea unui dac; de la actul sacralizării și ridicării la sublim ale celor mai variate componente ale vieții și naturii, la eliberarea în inefabil; tensiunea transtanatos în dublu curent și anume, de la viață la moarte în Mortua est !, Melancolie, Strigoii, și de la moarte spre viață în Mai am un singur dor; de la originea divină a dicteului poetic: Noi suntem din cei cu-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
nu rămâne exterior, ci are funcție bine definită acela al cosmicului ca modalitate de expresie lirică, de trăire poetică. Dimensionarea cu nemărginire a momentului poetic are rolul de a conferi acestuia valoare universală, și anume, de a ne induce fiorul eliberării radicale a spiritului. Astfel, luceafărul dezmărginește spațiul sufletesc al Cătălinei: "Dar un luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării / Dă orizon nemărginit / Singurătății mării"; gândul în seninătate apolinică domină fuga timpilor: "Priveliștile sclipitoare/ Ce-n repezi șiruri se diștern/ Repaosă nestrămutate/ Sub

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
victoriei,/ Tu, cea mai îndrăgită dintre zeițe !" * Conștiința noutății revelațiilor sale, a singularității l-a făcut pe Nietzsche să scrie; Sunt acel om predestinat care fixează valorile pentru milenii". Acest lucru îl împlinește în ton profetic, elan poetic, zbor metafizic eliberarea dincolo de cotidian, de omul comun apteric, pur digestiv homo manducans ("mâncăul"), după propria sa expresie. Iar vorbind despre propriul său destin: "Ești tu o Stea? Atunci resemnează-te să rătăcești fără Patrie!". "Unde este Patria mea? O cer, o caut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
reușit pe deplin, a-i conferi perenitate prezentul etern. Poetul este justițiarul frumuseții lumii și demiurgul înveșnicirii ei. Pentru că poetul, în calitate de homo significans caută și are intuiția semnificațiilor vieții, ale lumii și creează noi semnificații. Muzica instituie justiția supremă în eliberarea omului de servituțile vieții de fiecare zi, prin dizolvarea eului nostru empiric în inefabil, într-un dincolo al încântării pure. Structura ei trifazică: sunet, stingerea sunetului, nașterea sunetului nou din energia celui dispărut, constituie acea "veșnicie în mișcare" de care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
geniul etern al poeziei. Poezia nu este o pură gratuitate, un joc facultativ, ci un efort eroic de a exista semnificativ, atât a poetului, cât și a vieții, a naturii aflate mereu în paranteza morții. Poemul: realitate absolută, prezent peren, eliberare metafizică ultimă. Astfel, justiția poetică salvează Natura de eșecul ei, salvează Ființa, o înveșnicește totodată, o poartă spre cea mai înaltă frumusețe. Căci poezia este o compensație din partea justiției universale, care încearcă să repare destinul uman al perisabilității și al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
vieții ale unei vieți superioare. Căci nu este adevărat decât ceea ce te face să vibrezi, să participi, să pătimești la înaltă temperatură spirituală. Poezia este autentică în măsura în care poate deveni o normă de viețuire ideală și o normă de înfăptuire. Poemul eliberarea prin imaginar din diversele forme de condiționare finitudine, zilnic, profan, nesemnificativ, eliberare mergând până la depășirea radicală în inexprimabil. Poezia are o singură definiție: aruncă în minți și inimi cuvântul care purifică și sămânța ce rodește aripi spre înălțare. Ca atare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
face să vibrezi, să participi, să pătimești la înaltă temperatură spirituală. Poezia este autentică în măsura în care poate deveni o normă de viețuire ideală și o normă de înfăptuire. Poemul eliberarea prin imaginar din diversele forme de condiționare finitudine, zilnic, profan, nesemnificativ, eliberare mergând până la depășirea radicală în inexprimabil. Poezia are o singură definiție: aruncă în minți și inimi cuvântul care purifică și sămânța ce rodește aripi spre înălțare. Ca atare, poezia este suflu, fior și deschidere cosmică. Este vizionară. Aceasta este justiția

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
sensul vieții este iubirea transfigurată de poezie. Pentru Lala Lal Ded, dansul care ne unifică, ne confundă cu Brahman, cu Unul primordial. Pentru Boethius atingerea perfecțiunii morale, pentru Giordano Bruno tensiunea suitoare a intelectului "eroic", dincolo de stele și cer, în eliberarea radicală prin mistuirea în focul sacru al poeziei, Shakespeare, după ce, în piesele sale negre, demască și răscolește cele mai crude nonsensuri în firea umană, în Furtuna redescoperă și exaltă ideea frumseții omului și a naturii. Leopardi înfierează nonsensul existenței pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-te să te bucuri până când va sosi ziua să ajungi în țara care iubește tăcerea". Și iată, în Dialogul unui om suferind cu sufletul său, o a treia hipostază a viziunii morții, și anume impresionantă laudă a morții, ca supremă eliberare: Moartea e azi în fața mea Ca vindecarea de o lungă boală, Ca o ieșire în aer liber după ce ai stat închis . Moartea e azi în fața mea, Aidoma mirosului de smirnă, Întocmai ca mireasma florilor de lotus, De parcă aș sta pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Bogat ești: ai Dragostea și Versul! ...Ce-naltă-i demnitatea și cât subjugă versul Cu farmecul său liric și dulce universul! "Scrise cu nespus", negrăitul emanând din versurile poetului din Șiraz lărgește indefinit secretele noastre zariști lăuntrice. Inefabilul împlinește suprema eliberare spirituală: "Un vers frumos te-nalță când inima ți-e grea./ Remedii fără număr să afli-n cartea mea". Neliniștile sale religioase și sociale, Dante și le-a exorcizat alungându-le după poarta Infernului pe care a sigilat-o: "Lasciate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
în postuma Bolnav în al meu suflet, unde apare suprema spaimă: aceea de a exista. Dar în lirica eminesciană neliniștea existențială este infinit depășită prin magia muzicală unică, inimitabilă a verbului său, alături de altitudinea ideației polarizând către sacru, și radicala eliberare metafizică. Neliniștea morții are drept antidot natura, precum în mod repetat în poezia O, Mamă. Și așa cum va avea loc și după trecerea poetului dincolo, în postviață, însoțit de-a lungul eternității de natura terestră și astrală, revelație izbucnind în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
uman-divin. Amintim deschiderea către eternul neînțeles al marilor creații, evocată de Eminescu în acea bijuterie prozodică Dintre sute de catarge: Nențeles rămâne gândul Ce-ți străbate cânturile, Zboară veșnic îngânându-l Valurile, vânturile. În poezia Peste vârfuri, ideea poetică a eliberării în inefabil pleacă de la o concretitudine a naturii, lunecarea lunii pe cer, se interiorizează apoi cu ajutorul sunetului de corn, deci al muzicii, care, prin natura sa are mers infinit-indefinit, iar apoi negrăitul melodic se transformă într-o așteptare ce pare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-l elibereze fulgerător. Dar pentru asta, cere Eminescu, trebuie să fii înaripat: Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi, La voi, inimi cu arìpe. Ah! lăsați ca să vă ducă Pe-altă lume-n două clipe. Este acea lume a radicalei eliberări atinsă doar de cei cu vocația zborului "intelectului eroic" invocat de Giordano Bruno, sau al lebedelor din amintitul poem tagorean. Dar pentru acest zbor, "cvadratura cercului" a poemului ideea poetică și arhitectura prozodică trebuie să înaripeze. Or, acest lucru este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
în indefinisabil. Iată acest ideal în poezia Eleusis, pe care Hegel o dedică prietenului său Hölderlin, poem cu o perfectă logică internă a drumului suitor de la complicitatea finitudinilor vieții de rând o temniță cu grijile, dorințele, speranțele sale la radicala eliberare: În juru-mi, în mine sălășluiește pacea. Grijile oamenilor, ce nu obosesc niciodată, dorm. Ele îmi dau libertate și răgaz. Mulțumescu-ți, ție, o, Noapte, tu, Eliberatoarea mea! Ca un văl alb de ceață Luna înconjură hotarele șovăitoare ale depărtatelor coline... Ochiul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Ceea ce numeam eul meu, dispare. Mă dăruiesc cu totul nemărginirii, Sunt în ea, sunt totul, sunt numai ea. Deci aceeași eternă idee profund umană a liricii: poezia perfect arhitecturată, cu deschidere ideatică finală infinită, satisface esențiala năzuință a ființei omenești: eliberarea din limite, din finitudine către eliberarea metafizică. Rainer Maria Rilke în Sonetul către Orfeu II,13 dezvoltă ideea naturii muzicii de a constitui renaștere perpetuă, "veșnicia în mișcare", afirma Platon. Mirajul orfic înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici, noi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
dăruiesc cu totul nemărginirii, Sunt în ea, sunt totul, sunt numai ea. Deci aceeași eternă idee profund umană a liricii: poezia perfect arhitecturată, cu deschidere ideatică finală infinită, satisface esențiala năzuință a ființei omenești: eliberarea din limite, din finitudine către eliberarea metafizică. Rainer Maria Rilke în Sonetul către Orfeu II,13 dezvoltă ideea naturii muzicii de a constitui renaștere perpetuă, "veșnicia în mișcare", afirma Platon. Mirajul orfic înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici, noi cei monadici, noi fiii limitelor asemenea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
cea mai desăvârșită emană cea mai transfigurată și misterioasă spiritualitate, cel mai pur dincolo transuman: homo sui transcendentalis, cum aspira Friedrich Nietzsche, cel mai poet dintre filozofi. Repetăm: marea poezie pune în acțiune apriorismul fundamental al spiritului omenesc: voința de eliberare din finitudine, din sistemul limitelor, caracteristică a condiției onto-axiologice a ființei umane; oferă o deschidere aflată infinit la distanță de închiderea absolută a cercului, a pătratului și a complotului lor. Căci iată ce scrie Eminescu în cele mai perfecte versuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
adânc asemene Uitării celei oarbe. Aceasta trebuie să facă un poet și aceasta cere cititorul luminat: crearea unei perfecte cvadraturi a cercului, care, în mod magic, prin însăși energia comprimată a celor două închideri ce par absolute, deschide transcenderea către eliberarea radicală. Lumea umană, a finitudinii, a tiparelor ne-a fost dată pentru a cunoaște cea mai înaltă bucurie: eliberarea. Poezia este exercițiul uman al libertății metafizice. Din dublul zăgaz spre cea mai înaltă desprindere. Până dincolo de dincolo în transposibil. Poezia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]