1,783 matches
-
Ceea ce apune în secolul XXI, este chiar o (dez)ordine creată de istoricii, de filosofii și de politicienii moderni. Dacă privim în trecut, la parteneriatul istorie-politică, vom înțelege că această "ordine" face parte din aparatul doctrinar și ideologic al diverselor facțiuni social-politice. Istoria a fost și este instrumentalizată, în scopuri politice, iar lobby-urile internaționale au o miză puternică în acest sens. Istoria, ca disciplină modernă, a fost ceea ce nu putea fi politica în mod direct: persuasiunea (asupra civililor), legitimitatea (unui
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
de o expansiune treptată a drepturilor cetățenilor de a-și exprima opiniile asupra unor chestiuni politice și de a căuta și face schimb de informații. Dreptul de a forma asociații cu scopuri politice evidente avea să urmeze ceva mai tîrziu. "Facțiunile" politice și organizarea partizană erau privite în general ca fiind primejdioase, provocatoare de discordie, subversive față de ordinea și stabilitatea politică și dăunătoare binelui public. Cu toate acestea, pentru că asociațiile politice nu puteau fi interzise fără un grad de constrîngere pe
Despre democraţie by Robert A. Dahl [Corola-publishinghouse/Science/1397_a_2639]
-
care un număr din ce în ce mai mare și mai puternic de cetățeni îl considerau intolerabil, ele reușeau adesea să existe ca asociații mai mult sau mai puțin clandestine pînă cînd ieșeau din necunoscut la lumina zilei. În corpurile legislative ceea ce erau odată "facțiuni" au devenit partide politice. Guvernanții se confruntau cu opoziția sau ceea ce, în Anglia, a ajuns să fie denumită oficial Opoziția Loială a Majestății Sale. În Anglia secolului al XVIII-lea, facțiunea care susținea monarhul și facțiunea opusă susținută de majoritatea
Despre democraţie by Robert A. Dahl [Corola-publishinghouse/Science/1397_a_2639]
-
la lumina zilei. În corpurile legislative ceea ce erau odată "facțiuni" au devenit partide politice. Guvernanții se confruntau cu opoziția sau ceea ce, în Anglia, a ajuns să fie denumită oficial Opoziția Loială a Majestății Sale. În Anglia secolului al XVIII-lea, facțiunea care susținea monarhul și facțiunea opusă susținută de majoritatea micii aristocrații de la "țară" s-au transformat treptat în partidele Tory și Whig. În același secol, în Suedia, adversarii din Parlament s-au denumit, oarecum în glumă, "pălăriile" și "bonetele".1
Despre democraţie by Robert A. Dahl [Corola-publishinghouse/Science/1397_a_2639]
-
legislative ceea ce erau odată "facțiuni" au devenit partide politice. Guvernanții se confruntau cu opoziția sau ceea ce, în Anglia, a ajuns să fie denumită oficial Opoziția Loială a Majestății Sale. În Anglia secolului al XVIII-lea, facțiunea care susținea monarhul și facțiunea opusă susținută de majoritatea micii aristocrații de la "țară" s-au transformat treptat în partidele Tory și Whig. În același secol, în Suedia, adversarii din Parlament s-au denumit, oarecum în glumă, "pălăriile" și "bonetele".1 În ultimii ani ai secolului
Despre democraţie by Robert A. Dahl [Corola-publishinghouse/Science/1397_a_2639]
-
chiar foarte democratice. Așadar, chiar dacă nu ar avea partide politice sau asociații politice independente, ar putea fi și ele extrem de democratice. De fapt, am putea fi de acord cu punctul de vedere clasic, democratic și republican, că în asociații restrînse "facțiunile" organizate nu numai că sînt inutile, ci pur și simplu dăunătoare. În locul conflictelor exacerbate de facționalism, întruniri preelectorale, partide politice și așa mai departe, am putea prefera unitatea, consensul, înțelegerea, atinse prin discuții și respect reciproc. Prin urmare, instituțiile politice
Despre democraţie by Robert A. Dahl [Corola-publishinghouse/Science/1397_a_2639]
-
influențarea agendei publice. Cum ar putea cetățenii să participe cu adevărat la viața politică dacă toate informațiile pe care le-ar putea dobîndi ar proveni dintr-o singură sursă, să spunem guvernul sau, de fapt, un singur partid, o singură facțiune sau un singur interes? DE CE DEMOCRAȚIA PRESUPUNE EXISTENȚA UNOR ASOCIAȚII INDEPENDENTE? După cum am văzut mai devreme, a fost necesară o schimbare radicală în modurile de a gîndi pentru a accepta nevoia de asociații politice grupuri de interese, organizații de lobby
Despre democraţie by Robert A. Dahl [Corola-publishinghouse/Science/1397_a_2639]
-
din ce am văzut și auzit atunci, mi-am format opinia, păstrată până astăzi, că 12 ianuarie a fost o zi decisivă pentru ceea ce avea să fie viitorul României. Atunci, la acel miting, în timpul scenei de pe tanc, s-au confruntat facțiunea KGB cu cea CIA a părții de complot din Revoluție. A câștigat prima și am intrat într-o stagnare de un deceniu. Dacă ar fi câștigat cealaltă, probabil lucrurile ar fi mers mai rapid... D-l Iliescu de-abia în
by Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei [Corola-publishinghouse/Science/1051_a_2559]
-
momentul de față, Solidaritatea ca atare este un sindicat și o Fundație, dar aproape toate partidele provin din ea. De unde se vede că, încă de la vârful său de peste 10 milioane de membri din 1980-1981, adăpostea în ea o mulțime de facțiuni ținute la un loc de cauza comună a luptei împotriva comunismului. Dar făceau parte din ea catolici fervenți, intelectuali disidenți catolici sau evrei -, comuniști dezamăgiți, atei etc. Dar, poate, mai interesant decât modul în care îi privesc adulții pe liderii
by Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei [Corola-publishinghouse/Science/1051_a_2559]
-
se desfășoară ca Într-o asociație recunoscută, ba chiar ca În onorabilele curii, binecunoscute la Roma și Cartagina: „Când se strâng laolaltă oameni merituoși și buni, când se adună la un loc oameni sinceri, această adunare nu este numită o facțiune (factio), ci o curie”. Dimpotrivă, pentru Tertullian biserica valentinienilor reprezintă, fără Îndoială, un colegiu puternic În ceea ce Îi privește pe membrii lui, dar ei constituie un cerc misteric primejdios care se dedă unor practici oculte și obscene, unor inițieri, unor
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
sentimentele bătrînului rege se îndreptau spre Puterile Centrale. În ciuda sentimentelor bătrînului rege, Ion C. Brătianu nu a renunțat la neutralitatea României. Acest lucru a fost decis de către Consiliul de Coroană ținut la Sinaia la 4 august 1914. A existat o facțiune pro-Puterile Centrale, reprezentată de P. P. Carp, un boier progerman adept al politicii lui Bismarck, și de Sturdza, care nu era chiar atît de filogerman pe cît era de rusofob. Deși retrocedarea Basarabiei era aproape imposibilă, anexarea Transilvaniei și a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
au introdus un sistem potrivit căruia partidul care primea 40% din voturi beneficia automat de majoritatea locurilor din Cameră, iar cele care primeau mai puțin de 2% nu beneficiau de nici un loc. Acest lucru avea drept scop reducerea numărului de facțiuni politice și slujea stabilirii unui sistem mai sănătos, alcătuit eventual din două partide. În realitate, abuzurile electorale continuau să fie în vigoare. Legile rămîneau literă de carte, dar guvernele făceau practic ceea ce aveau de gînd să facă61. Putem urmări viața
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
străină a germanilor, rușilor sau italienilor care a urmat a facilitat și a legitimat urmărirea obiectivelor politice și a antagonismelor de dinainte de război, cu mijloace noi și violente. Ocupanții nu erau neutri, desigur. În general, ei s-au alăturat unei facțiuni din statul ocupat, luptând Împotriva unui inamic comun. Astfel, o grupare politică sau o minoritate etnică dezavantajată În viața politică pe timp de pace au putut exploata noile circumstanțe, pentru a-și regla conturile pe plan local. Germanii au mobilizat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui atârnă de un fir de păr”. În aceste circumstanțe, britanicii se temeau nu atât de un atac sovietic - politica britanică era construită pe ipoteza că agresiunea sovietică putea lua orice formă În afară de război -, cât de o retragere americană. O facțiune din Partidul Laburist aflat la putere s-ar fi bucurat să-i vadă pe americani plecând și s-ar fi bazat mai degrabă pe o alianță defensivă europeană, tinzând spre neutralitate. Dar prim-ministrului Clement Attlee nu-și făcea astfel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Învingă pe socialiști, comuniștii au hotărât să li se alăture. Mai exact, să-i facă pe socialiști să li se alăture lor. Era o strategie comunistă clasică. Între 1918 și 1921, tactica lui Lenin a fost scindarea partidelor socialiste, coalizând facțiunile de extremă stângă În noi mișcări comuniste și denunțându-i pe ceilalți ca reacționari depășiți de mersul istoriei. Când partidele comuniste s-au trezit În minoritate În următoarele două decenii, Moscova a schimbat abordarea, iar comuniștii le-au prezentat socialiștilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
obscuritate până la moarte, În 1960. Partidul Comunist Român, mai mic și mai izolat decât celelalte partide comuniste din Est, fusese mereu sfâșiat de lupte interne, iar eliminarea extremelor dreaptă (Pătrășcanu) și stângă (Pauker) a Însemnat, mai presus de orice, triumful facțiunii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dictator de o eficacitate cruntă, cu un stil de guvernare ce amintea morbid (ca și cel al succesorului său, Nicolae Ceaușescu) de vechile regimuri autoritariste din Balcani. În acești ani, evreii din România au fost Înlăturați din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
succesorului său, Nicolae Ceaușescu) de vechile regimuri autoritariste din Balcani. În acești ani, evreii din România au fost Înlăturați din posturile guvernamentale și de partid, ca și cei din Germania de Est și Polonia, alte două țări În care o facțiune a partidului putea mobiliza sentimentul popular antisemit Împotriva „cosmopoliților” din interiorul partidului. Germania de Est era un teritoriu deosebit de propice. În ianuarie 1953, pe măsură ce „complotul doctorilor” lua amploare la Moscova, evreii est-germani proeminenți și comuniștii evrei au fugit În Vest
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lumi. În cuvintele memorabile ale lui Arthur Koestler, intelectualii francezi de după război („fluturașii din Saint Germain des Prés”) „trăgeau cu ochiul la destrăbălarea Istoriei printr-o gaură din perete”. Dar pentru asta tot Istoria Îi cocoțase pe un adevărat jilț. Facțiunile ce vor caracteriza comunitatea intelectuală franceză În anii următori nu se lăsau bănuite la Început. Când Jean-Paul Sartre a fondat Les Temps Modernes În 1945, din consiliul de redacție făceau parte nu numai Simone de Beauvoir, ci și Maurice Merleau-Ponty
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Franța se coagulase, spre mijlocul deceniului, Într-un sistem stabil de coaliții electorale și parlamentare construite În jurul a două familii politice: comuniștii și socialiștii la stânga, centriștii și gaulliștii la dreapta. Printr-un acord tacit universal, partidele mai mici și facțiunile erau nevoite fie să fuzioneze cu una dintre cele patru mari formațiuni, fie să părăsească viața politică. Din motive diferite, același lucru se Întâmpla În Italia și Germania. Din 1963, scena politică italiană era ocupată de o largă coaliție de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la 100, susținut de numeroși social-democrați), care-i permitea să guverneze prin decret - ceea ce a suscitat teama generală că Bonnul era În pragul colapsului, precum Weimar cu 35 de ani Înainte. Sectele extremiste din ce În ce mai violente ale studenților germani - K-Gruppen, Autonome, facțiunea radicală a SDS - erau toate declarat „marxiste”, de obicei marxist-leniniste (adică maoiste). Multe erau finanțate discret de RDG sau de Moscova, lucru pe atunci ignorat de marele public. În Germania, ca peste tot, Noua Stângă a păstrat distanța față de comunismul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe ceilalți lideri comuniști care urmăreau situația cu Îngrijorare. Dacă cei din jur nu erau siguri de intențiile lui Dubček e poate fiindcă nici el nu știa sigur Încotro să o apuce. La Început, această ambiguitate l-a avantajat: diferite facțiuni s-au Întrecut să-l sprijine și să-i consolideze poziția. După alegerea sa, la Praga au avut loc mitinguri care solicitau sfârșitul cenzurii, o mai mare libertate a presei, investigarea autentică a epurărilor din anii ’50 și a rolului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Frankfurt. Doi ani mai târziu, Baader a evadat din Închisoare În cursul unui raid armat plănuit și executat sub comanda lui Ulrike Meinhof. Ea și Baader au emis apoi „Manifestul Gherilei Urbane”, anunțând formarea unei Rote Armee Fraktion (RAF: Facțiunea Armata Roșie), al cărei scop era să distrugă regimul federal prin forță. Acronimul RAF a fost ales intenționat: așa cum aviația britanică* atacase Germania nazistă de sus, grupul Baader-Meinhof, cum i se spunea colocvial, avea să răpună regimul succesor ciuruindu-l
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
botezul politicii În protestele universitare din anii ’60. Principala organizație clandestină a stângii teroriste, autointitulată Brigate Rosse (Brigăzile Roșii - BR), a intrat pentru prima oară În atenția publicului În octombrie 1970, distribuind fluturași ce anunțau obiective foarte asemănătoare cu ale Facțiunii Armata Roșie. Ca și Baader, Meinhof și compania, liderii BR erau tineri (cel mai cunoscut dintre ei, Renato Curcio, avea În 1970 doar 29 de ani), În cea mai mare parte foști studenți și devotați luptei armate clandestine ca scop
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
intersectau ca obiective și adepți. Aceste grupuri și secte reproduceau În miniatură istoria fisionară a stângii europene clasice. În decursul anilor ’70, pentru fiecare act de violență Își asuma responsabilitatea o organizație până atunci necunoscută, adesea o subsecție sau o facțiune din grupul original. Dincolo de teroriști se afla o nebuloasă de mișcări semiclandestine și publicații ale căror afirmații „teoretice” sentențioase le ofereau tacticilor teroriste o justificare ideologică. Numele diverselor grupuri, celule, rețele, publicații și mișcări sfidează parodia: pe lângă Brigăzile Roșii existau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nepedepsiți. În timp ce amenințările mai serioase veneau dinspre extrema dreaptă - mai bine organizată și mai aproape de inima statului -, teroriștii „roșii” au avut un efect și mai puternic asupra imaginației publice. În parte pentru că manipulau simpatia locală pentru ideile radicale, ca și Facțiunea Armatei Roșii În Germania. Liderii comuniști au sesizat corect că aproprierea moștenirii revoluționare era atuul principal al teroriștilor și un pericol pentru credibilitatea stângii tradiționale. Paradoxal (și fără știrea comuniștilor), Brigăzile Roșii și RAF - precum și belgienele Cellules communistes combattantes, gruparea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]