17,610 matches
-
fi dat însă seama că simpla existență a plagiatului nu implică nici lipsa de valoare a celui învinuit (finalitatea epistemologică) și nici carența de moralitate (finalitatea etică). Lucrul acesta e foarte ușor demonstrabil prin recursul la autoritate. Mai precis, la imensul număr de autori talentați, mulți geniali, care au fost „prinși“ plagiind și care, pe de altă parte, au fost persoane cu nimic mai puțin morale decât media umanității. Preferăm să nu dăm nume, pentru a nu abate discuția de la principiu
Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei by Liviu Bordaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1356_a_2716]
-
recunoască greșelile, să știe că nu banul face fericirea, ci mulțumirea muncii corect îndeplinite, indiferent care ar fi aceasta, că trebuie să-și folosească toate resursele materiei cenușii pentru a putea evolua conform potențialului genetic moștenit, că Puterea spiritului este imensă atunci când vrei cu adevărat să o folosești și... Atenție !!! Numai în scopuri bune, pozitiviste, să nu uite nici o clipă că aceea care i-a ocrotit întotdeauna ESTE MARIA și că Ea îi va ocroti mereu, atât timp cît vor trăi
Întâlniri cu Maica Domnului by Leocadia Georgeta Carp () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1227_a_2213]
-
am oprit împreună/alegând ceva... nu contează ce. / Iubesc orașul acesta străin și atât de pestriț,/în care toți aleargă grăbiți,/în care nimeni nu cunoaște pe nimeni, / în care se stă cu zecile de minute la stop, / în care imense clădiri de sticlă / se amestecă de-a valma / cu cele purtând în ele parfum de serenade. / Iubesc acest oraș străin, aproape străin, / din ce mai puțin străin. / Îl iubesc. Pentru că te iubesc!” Titlul cărți e o metaforă dublă, provenind dintr-
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
de față nevăzută a Lunii. Ea există, dar nu o vedem. Dar iată că soarta îmi scosese în cale un om care era gata să-și dezvăluie o parte din sine, în fața mea. Mă copleșea acest fapt și o emoție imensă îmi cuprinse, deodată, toată ființa. 30 august M-am trezit. De fapt, m-a trezit zgomotul valurilor. Vara dorm, întotdeauna, cu fereastra deschisă, mai ales aici, la mare. E întuneric. Câte ore au trecut de când ne-am despărțit? Nici nu
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
întuneric. Câte ore au trecut de când ne-am despărțit? Nici nu mai știu. Și chiar nu contează, pentru că multe sau puține, sentimentul e același: dor. Dor infinit. Dacă acest sentiment ar avea o reprezentare materială, aș spune că este o imensă placă de beton. O simt cum apasă, aproape strivindu-mă. Și totuși mă simt fericită că există. Că doare. Și durerea poate avea frumusețea ei... Încerc, dar nu mai pot să adorm. Poate vei râde, dar de fapt mi-e
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
unui deja vu. Parcă aș fi trecut prin sufletul tău de mii de ori. Și totuși, există clipe în care simt că te cunosc prea puțin, de parcă te-aș privi de la o distanță astronomică. Tu, punctul meu luminos în acest imens univers. Prea multe întrebări. Ar trebui să iau totul așa cum este și să mă bucur că fiecare zi ce trece mă aduce mai aproape de tine, până în dimineața atât de așteptată, în care vom savura, din nou, cafeaua turnată în ceștile
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
am oprit împreună alegând ceva... nu contează ce. Iubesc orașul acesta străin și atât de pestriț, în care toți aleargă grăbiți, în care nimeni nu cunoaște pe nimeni, în care se stă cu zecile de minute la stop, în care imense clădiri de sticlă se amestecă de-a valma cu cele purtând în ele parfum de serenade. Iubesc acest oraș străin, aproape străin, din ce mai puțin străin. Îl iubesc. Pentru că te iubesc! XXVII. 1 martie Draga mea Ana, Astăzi se
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
specială, unei persoane speciale. Dar iată că existau toate șansele să nu-și poată duce ideea până la capăt. Nu, nu voia să renunțe. Nu-i stătea în fire. Ultima florărie din oraș. Cea cu numărul unsprezece. Se opri în fața geamului imens. Cu siguranță și aici va primi același răspuns: nu avem, e prea devreme. Aveau dreptate, sortimentul acesta cu flori catifelate, în formă de pâlnie, așezate în spic pe lujere înalte, elegante, se găsea mai târziu, spre vară. Punct. În vitrină
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
colectivă, ca nație, nu se petrec și lucruri bune, remarcabile? Nu se întâmplă minuni în fiecare zi? Nu ne mai putem bucura de lucrurile simple, ce ne ies în cale la tot pasul? Adunate picătură cu picătură, ar forma un imens ocean de normalitate și speranță. Și am putea rosti, fără tăgadă, că viața noastră este frumoasă și unică. Și că trebuie s-o apărăm și s-o păstrăm. În mod paradoxal, preferăm să răsturnăm, mărind la nesfârșit, bulgărele de zăpadă
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
cher, cum ar spune celebrul autor al unor binecunoscute schițe autohtone. Căldură mare, insuportabilă, termometrul depășește cu mult cele 33 de grade la umbră, înregistrate cândva pe strada Pacienței din București. Astăzi, orașul întreg pare că se coace într-un imens cuptor. Clădiri, străzi, oameni, chiar și cerul se scurge, uriaș val de lavă incandescentă. Nimic de făcut. Oricât ne-am dori sau chiar am lupta, natura se dovedește, aproape întotdeauna, mai puternică decât omul și gata să ne dea lecții
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
autorului. Nu numai Pirandello și-a scăpat personajele de sub control, dar și Othello l-a păcălit pe Shakespeare, și Mefisto l-a înșelat pe Goethe. Când Brecht, în Însemnările lui despre teatru, accentua ideea supradimensionării unor detalii (măști uriașe, ochi imenși), aceasta nu era doar o componentă a viziunii expresioniste, ci necesitatea de a conferi "stabilitate" iluziei, de a-i da un contur real care să amplifice concretețea vieții. Spontaneitatea se bazează pe calcul, improvizația pe regie. În același mod, vom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
pe o scenă derizorie. Actorul, scriindu-și propriul rol, improvizând mereu, ca în commedia dell'arte, nu face decât să își creeze destinul și apoi să și-l asume. Heidegger observă că lucrurile se petrec în filozofie ca într-un imens iarmaroc. Același lucru se poate spune despre poezia lui Emil Botta. În această ordine de idei, nu întâmplător ni se va părea faptul că personificarea este, poate, cea mai frecventă figură de stil din lirica marelui "Comedianț". Personajele dețin taina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
strecurată prin oglinzi: În apa oglinzilor, Doamne, Cameleone, spală-te, îneacă-te, limpezit, strecurat ca un aur preacurat. (Iluzoria) Prezența incredibilă, neașteptată, induce ideea existenței ochiului lui Dumnezeu lipit de fereastra lumii. Totul este irizat, estompat, poate și dintr-o imensă discreție. Atingerea privirii de imaginea din oglindă este neapărat inițiatică, dar numai pentru o insesizabilă clipă. Imediat se convertește în alte imagini care își caută un alt făgaș. Dramatică este mișcarea de interiorizare pe care se străduiește să o realizeze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
esprit des images d'une poésie naturelle (ou spirituelle) intense donne bien l'idée de ce que pourrait être au théatre une poésie dans l'espace indépendante du langage articulé"13. Botta simte primejdia oglindirii, adică a rătăcirii într-o sală imensă, plină cu oglinzi, sumedenie de oglinzi în care se vede reflectat fără încetare, în fel și chip, și pentru fiecare imagine trebuie să găsească o replică, să întrebe, să răspundă, să gesticuleze, să pareze lovituri. Astfel jocul se perpetuează la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
livid, Cutreierând memoria iubitei. (Magica) În general, poetul evită mărturisiri publice în privința relației cu iubita lui, așa cum nu se dezvăluie decât voalat în privința relației cu divinitatea. Sunt probleme de interioritate maximă pe care nu dorește să ni le încredințeze? Acea imensă mefiență care îl caracterizează ne este pasată prin oglindă nouă, cititorilor? În orice caz, Emil Botta pare să vâneze mai ales starea androginală, nu numai pentru a atinge "frontierele inocenței" (v. Radu Călin Cristea) ci mai ales dintr-o necesitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
timpul se confundă: Și drumeții, îngenunchiații genunchi, șoptiră: ajunge. ... Bine! Fie!... Și culeg de jos, din josnicie, resorturi culeg, piulițe, angrenaje, piese, toate, ale unui mecanism detracat, ale orologiului demențial... (Un timp) În acest timp al rostirii se realizează o imensă ambiguitate, datorată unui soi de viziune scenică fără scenă, cu limite de desfășurare foarte largi, în condițiile în care tocmai scena ar fi ajutat la crearea unui sentiment de detașare, de vis, ar fi venit în ajutorul celui care vrea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
presupune o foarte bună cu-noaștere a propriilor afecte și a posibilităților de exprimare. Nu se poate face teatru fără o vedere din spațiu, aproape geometrică, a situării persoanelor și a rolului fiecăreia în spectacolul programat. Tocmai această pro-gramare dinainte asigură imensul paradox al spontaneității teatrale. Emil Botta gestionează de multe ori frânturi de imagini, așa cum geometria plană gestionează frânturi de corpuri. Un geometru prizonier al planului își va imagina, probabil, plutirea corpurilor în spațiu, în timp ce corpurile tridimensionale se vor strădui să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
geometria plană gestionează frânturi de corpuri. Un geometru prizonier al planului își va imagina, probabil, plutirea corpurilor în spațiu, în timp ce corpurile tridimensionale se vor strădui să pătrundă sensul suprafeței. Pentru a câștiga încă un plan e nevoie de un salt imens, spectaculos, un fel de mutație genetică. În această situație, ludicul, ironia nu își mai găsesc rostul: În slăvita seară am pornit printre copacii cari sunau a morțiu, a moarte. Printre copacii cari sunau a morțiu, a moarte umbrele noastre s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
amical pe umăr: Pământul și cerul dormeau duși visând o irealitate. Ape și văi, codri și munți se nășteau din albele frunți. Ideea că viața e vis ("La vida es sueño"), că întreaga existență nu este nimic altceva decât un imens semn de întrebare, își găsește echilibrul în ironie. Fr. Schlegel arată că "O ideea este un concept împlinit până la ironie, o sinteză absolută de antiteze absolute, schimbul neîncetat și autocreator dintre două gândiri în conflict". Ironia, prin alegoria exprimării, poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
și amărăciunile lor zilnice. Nu era ușor pentru nimeni. Cozile la produsele din carne erau interminabile și de multe ori, după ore de stat la rând se Întâmpla să se termine cu câteva persoane Înainte și statul era degeaba. O imensă pierdere de timp, dar și de bani, că prețul alimentelor În general era foarte mare În comparație cu salariile oamenilor indiferent ce lucrau. Până și copiii percepeau aceste stări de fapt, care le umbrea copilăria. Să nu poți da copilului o ciocolată
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
metamorfoza și ea, căpătând culori ciudate. Ușoare nuanțe roșcate Începuseră să se vadă pe linia orizontului, devenită Între timp albastruviolet. La Început culorile erau anemice, dar pe parcurs se transformau, devenind aprinse. În stânga lor cerul se Înfățișa privirii ca o imensă avalanșa de zăpadă scânteietoare. Linia orizontului era străpunsă În două locuri de catargele a două vase aflate undeva la ancoră, mai departe de țărm. Nici cel mai talentat pictor n-ar putea reda așa ceva, se Încumetase Andreea să spună mai
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
ar putea reda așa ceva, se Încumetase Andreea să spună mai mult În șoaptă. Un spectacol de culoare ce se petrecea odată cu nașterea unei noi zile. O feerie neobișnuită, Învăpăiată cuprinsese atât cerul cât și marea În dansul ei matinal. O imensă Întindere de apă violet roșiatică se Înfățișa privirilor lor, cu creste de valuri Înspumate, sclipitoare și veșnic În mișcare. Liniștea ce stăpânea Împrejurimile a fost străpunsă de țipătul strident al unui pescăruș, ce se avântase primul În căutarea hranei, peștele
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
în nemișcarea sumbră, săgeata noastră are vârful în umbră. Când murim de tot? Când nu mai avem amintiri! Mormintele sunt mărunte stau pe alei, ca niște soldați, surori și frați fără arme, în cazarmă claustrați. Azi în cimitir sub un imens patrafir s-au adunat viii cu cei morți! Era un miros de colaci și de vin. Era sărbătoarea lor, sub cerul de smochin. Și totuși au trecut de marginea ferestrei: peste poduri peste punți fără să știe ce este dincolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
această reîntrupare frumoasă, care ne-a umplut de uimire și de înalte trăiri spirituale, pot spune că m-a făcut să conștientizez un aspect esențial al existenței umane, și anume faptul că în doar câteva ore poți purta o suferință imensă, chiar dacă toată lumea crede încă despre un copil așa de mic că „nu știe” sau „nu simte”. Mă uitam la corpușorul acela mic și perfect ca formă plin de ace și înțepături de la diversele perfuzii: picioruțe, mânuțe, corpușor, chiar și pe
Povestea unei reîntrupări by LEOCADIA GEORGETA CARP () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1268_a_1896]
-
e ca un colan de douăzeci și două de poeme, fără anecdota accentuată, cu un bărbat care circulă între pagini străvezii, cu gest teatral și pururea mut, având doar menirea sacră de a ține trează și în revarsare de parfumuri imensa grădină de trandafiri a ființei unei femei, atentă la ea însăși. Basme, legende auzite ori născocite, ritmuri, presupuneri, înnodări și împletiri de senzații, valuri de analize zbuciumate deasupra cărora se ridică, străluminând, câte un surâs firesc și cuceritor, podoabe și
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]