4,839 matches
-
care se înscriu în formula aglutinantă. Trebuie menționat faptul că modelul aglutinant a existat și în zonele unde ulterior s-a dezvoltat formula indoeuropeană. Modelul indoeuropean de limbă a apărut în urma uzului intens al expresiilor aglutinante, rezultatul fiind transformarea elementelor lexicale ale cuvântului compus în morfeme și flexiuni. Fenomenul s-a produs, din nou fără reguli fonetice, în Asia Mică, unde civilizațiile s-au succedat agitând gândirea, comunicarea și creația verbală. El a cuprins în est spațiul spre Himalaia și spre
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
posibil să nu mai existe. La limbile presupuse a avea aceeași origine cu sanscrita au fost adăugate gotica și celtica, apoi și vechea persană. Conservarea în aceste limbi, după peste trei mii de ani, a unor trăsături comune de natură lexicală și gramaticală, în condițiile în care nici una dintre ele nu poate da socoteală de structura și alcătuirea celorlalte, a dus la concluzia că aceste limbi nu au apărut spontan și izolat în locul unde ele sunt pentru prima dată atestate. Astfel
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
el însuși afirmă că sunt lipsite de consecvență. „Transformările fonetice, arată el, au avut drept consecință faptul că destule foneme din cea mai mare parte a limbilor admit mai multe origini, iar uneori opt sau zece origini distincte”. Minimalizarea substratului lexical, reducerea lui la împrumuturi neglijabile etimologic, împreună cu transmiterea sistemului fonetic al indoeuropenei comune în limbile derivate separă constituirea limbii de constituirea etniei. Secționarea fenomenului etnolingvistic în limbă și etnie este definitivată de Meillet și de către toți neogramaticii prin separarea morfologiei
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
se află într-o înrudire îndepărtată cu numeroasele limbi ale așa numitei familii uralo-altaice, care se întinde de la țărmurile Mării Baltice și Oceanului Înghețat de Nord până la granița cu China și la insulele nipone... Există apoi unele surprinzătoare asemănări gramaticale și lexicale între indoeuropeană și ugro-finică, precum și între indoeuropeană și turco-tătară. Toate aceste asemănări și coincidențe, continuă Mladenov, nu pot fi jocul orb al întâmplării, cu atât mai mult cu cât în lume nu există întâmplări, ci doar legături cauzale între fenomenele
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
silabică și de la cea flexionară la cea aglutinantă este imposibilă. Actualul peisaj etnolingvistic din jumătatea de est a Europei, de la Marea Tracică până la Marea Baltică, este relativ nou și unitar în profunzimea sa. Unitatea profundă a acestui spațiu, constatabilă la nivel lexical între română, albaneză, slavă, maghiară, dialectele turco-tătare și ugro-finice, este dată în primul rând de continuitatea pe întreg acest spațiu a materialului lingvistic autohton prelatin de factură aglutinantă. În al doilea rând, pentru înțelegerea globală a fenomenului trebuie avută în
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
lexic cât și ca manieră flexionară, paradigmatică, de sintetizare a acestuia. În acest sens se poate vorbi de „împrumuturi” latine în lexicul limbii române, la fel cum se vorbește de împrumuturi grecești în latină și cum putem vorbi de împrumuturi lexicale autohtone (nu slave, albaneze, maghiare, turcice) în limba română. Științific însă, lexicul de bază al limbii române reprezintă prelucrarea fonetică și gramaticală specifică a tot ce experiența lingvistică autohtonă și latină aducea în simbioza celor două popoare. Eliberați de copleșitoarea
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
La Homer sunt atestate forme ca geraia „femeie bătrână”, geraios „bătrân, vechi”, geraistios „grecesc” etc., pe când albaneza are pe grua, pl. gra „femeie”; vezi și rom. Gruia, greu. Analiza etimologică a denumirilor de populații, ca de altfel a întregului fond lexical al limbii române, se impune a fi făcută în virtutea continuității globale a materialului lingvistic. Astfel, numele etnic vlah își are originea în constituirea opoziției Roma - Latium, ai cărei termeni provin din continuitatea euro-afro-asiatică a materialului lingvistic. Roma, cu varianta Rema
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
și pe fondul larg al continuității lingvistice euro mongolo-turco-tătare, ugro-finice, arabe etc. Este de remarcat faptul că transpunerea în scris a limbii maghiare și formarea limbii literare unitare a surprins structura aglutinantă a acestei limbi puternic afectată de morfematizarea componentelor lexicale ale cuvintelor și de constituirea paradigmei morfologice a acestora, fenomene caracteristice limbilor flexionare. Reflectând procesul de gramaticalizare a structurilor aglutinante, limba maghiară se prezintă ca document valoros pentru studierea istoriei limbilor indoeuropene și pentru o nouă filozofie a limbii. Nivelul
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
limba huno-turcă (vreo 250 la număr). A rezultat o nouă limbă, care nu mai era nici fino-ugrică, nici bulgaro-tătară, ci maghiară. Așadar, problema de limbă a istoriei străvechi a maghiarilor s-ar rezolva astfel: elementele de bază, interne, și tezaurul lexical strămoșesc al limbii sunt în limba maghiară de origine fino-ugrică, acestea însă au fost sporite încă din epoca străveche (din sec. III. î. Hr. și până în sec. V d. Hr.) prin elemente turcești. Autorul acestei teorii își exprimă totuși surprinderea în legătură cu
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
că puținele elemente dacice din română erau justificate prin robii daci folosiți de romani și prin femeile dace cu care romanii se căsătoreau când le mureau soțiile. În consecință aceste cuvinte sunt privite de Cantemir ca prima serie de elemente lexicale străine care au alterat limba latină. Aprecierea acestor cuvinte, la modul general, ca autohtone nu este greșită, numai că știința tradițională, al cărei prim teoretician este însuși Cantemir, nu reușește de trei secole să identifice limba autohtonilor. Se consideră îndeobște
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
factură aglutinantă, a sistemului lingvistic indoeuropean, flexionar și morfematic. În urma simbiozei celor două sisteme lingvistice a rezultat, pe întreg spațiul tracic, baza traco-latină a romanității orientale, în care cele două sisteme lingvistice au avut aport diferențiat: unul, cel tracic, preponderent lexical, altul, cel romanic, preponderent gramatical în sensul morfematizării lexemelor. Din această bază, constituită pe parcursul a cinci secole cu implicare diferențiată, inegală, a componentelor, au crescut toate fenomenele etnolingvistice din sud-estul, centrul și estul Europei. Este vorba de romanitatea orientală, de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
de Maior. Lipsește perceperea evolutivă a limbii și continua reînnoire a ei în procesul de comunicare. Cum ne putem imagina că o limbă nescrisă, care ulterior se va numi latină, a parcurs o perioadă de peste trei milenii suportând doar influența lexicală a popoarelor italice pe care romanii și le-au supus în perioada lărgirii Latiului inițial al Romei? Componența fonetică, lexicală, derivativă, morfologică și sintactică a limbii române este specifică ei în toate detaliile sale ca rezultat al prefacerilor etnolingvistice din
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
că o limbă nescrisă, care ulterior se va numi latină, a parcurs o perioadă de peste trei milenii suportând doar influența lexicală a popoarelor italice pe care romanii și le-au supus în perioada lărgirii Latiului inițial al Romei? Componența fonetică, lexicală, derivativă, morfologică și sintactică a limbii române este specifică ei în toate detaliile sale ca rezultat al prefacerilor etnolingvistice din jumătatea de est a Europei, prefaceri determinate de simbioza traco-latină prin care elementul trac și cel latin duc fibrele limbii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
malurile lutoase. 3. În studiul despre „originile păstoriei la români” (Slf., p. 188-230) Hasdeu împarte cuvintele aferente acestei sfere semantice în două grupe: dacice și latine. Despre cele din prima grupă (cioban, baci, stână, urdă, brânză) spune că sunt „vestigii lexicale din dialectul tracic cisdanubian”, fără să precizeze cum au putut pătrunde aceste cuvinte în limba latinilor izolați în munți până după secolul al optulea, spațiul pe care s-ar fi răspândit ulterior fiind ocupat de neamuri barbare?! Pe Hasdeu îl
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
lit. tvérti „a apuca”. Berbec, lat. berbex, cis sau vervex, ecis, s-a constituit prin dedublarea unei rădăcini onomatopeice: rom. bee! > a behăi, fr. bêle > bêler, de unde interj. rom. brr, bârr, rs. barbár, bârbâr (Dali), it. bera, bar. Ca derivate lexicale cf. alb. berri „ovine, vite mărunte”, sl. baran, beran, boran „berbec”, fr. brebis „oaie”, bélier „berbec” etc. Aici se înscrie și rom. miel, mia, forma lat. agnellus, la care trimit dicționarele, fiind mai apropiată de sl. agneț, jagnenok. Caș, lat.
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
de unde se retrag, în a doua jumătate a secolului al III-lea, în Moesia Superior, unde va lua naștere poporul român. Pentru constituirea acestuia substratul contează doar ca bază de articulație și psihologică, fiind nul ca parte constitutivă a sistemului lexical și gramatical al limbii. În plus, substratul trebuia să fie fiziologic și psihologic unitar, pentru a se putea astfel justifica unitatea inițială a limbii române. Unitatea substratului este realizată de Philippide prin sinteze succesive care reduc populațiile preromane la două
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
dunărene (secolele II-V și chiar VI) suportul germanic nu mai poate fi invocat, iar pentru cele șapte secole acorde dacoromânilor pentru a se extinde din sudul Dunării pe aria lor actuală acest suport este imposibil de probat cu elemente lexicale certe. Prin imposibilitatea de a identifica germanisme în latina dunăreană aceasta a rămas în linii mari așa cum fusese adusă de romani din Italia cu cinci secole în urmă, la care s-ar adăuga elementele pe care populația care a preluat
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
evoluția limbii a urmat calea de la simplu la complex. În ce privește evoluția limbilor flexionare, numite indoeuropene, acestea au urmat calea transformării segmentelor sonore în vocale și consoane, care se constituie în sisteme fonologice specifice fiecărei limbi, și a transformării componentelor inițial lexicale ale cuvântului în morfeme. Privită din prezent spre trecut, limba română se înscrie în evoluțiile etnolingvistice din jumătatea de est a Europei, evoluții cauzate de cucerirea de către romani a acestui spațiu, urmată de integrarea lui administrativă în imperiu și de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
mai mult sau mai puțin evidentă, sau chiar mascată, a materialului lingvistic, numai că în latină acest material era gramaticalizat și structurat paradigmatic, pe când în tracă elementele care alcătuiau cuvântul și exprimau raporturile păstrau o dependență mai mare de sistemul lexical al limbii. Romanizarea spațiului est european nu a fost uniformă și nici nu a evoluat uniform în direcția constituirii romanității orientale. Urmele limbii valahe, adică a autohtonilor cuprinși de romanizare, pe care le constatăm la ieșirea din evul mediu, oferă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
neogramaticii. Philippide și-a propus să reconstituie româna comună, acea limbă imaginară pe care o pune să se disperseze în dialecte și să constituie teritoriul romanității orientale pe parcursul secolelor VIIXIII, luând în discuție existența separată a sistemelor fonetic, gramatical și lexical ale limbii române. În acest scop el elaborează volumul al doilea al operei sale compus din două studii: „Istoria sunetelor limbii române” și „Din istoria formelor gramaticale și a cuvintelor limbii române”. Despre sunete el vorbește în două capitole: în
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
teritorii de la un neam la altul a avut loc de abia la începutul secolului XIII” (II, 404 urm.). Luând ca bază dacoromâna, Philippide prezintă în trei capitole (p. 407 555) celelalte dialecte ale limbii române sub aspectul particularităților gramaticale și lexicale, subliniind pe parcurs influențele străine asupra lor: greacă, slavă, albaneză, turcă, italiană și chiar veche germană, pentru ca în ultimul capitol (p. 555570) să vorbească de „învățăturile trase din istoria formelor limbii române pentru originea românilor”. Prin aceasta el ajunge din
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
dar înrudirea este foarte îndepărtată” (II, 596). Aceeași disjuncție artificială este căutată și în plan gramatical: „Deosebirile morfologice și sintactice dintre limbile română și albaneză sânt foarte mari, ceea ce ne obligă să despărțim aceste două popoare” (II, 629). În plan lexical Philippide încerca să dezmintă concluzia lui Gustav Meyer, autorul unui dicționar etimologic al limbii albaneze, care afirma că „ a atârnat numai de un fir de păr că limba albaneză n-a fost complet romanizată”, spunând că „tendința este de la Gustav
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Meyer, autorul unui dicționar etimologic al limbii albaneze, care afirma că „ a atârnat numai de un fir de păr că limba albaneză n-a fost complet romanizată”, spunând că „tendința este de la Gustav Meyer încoace de a tot constata material lexical autohton în limba albaneză, iar nu latinesc” (II, 763). Revolta lui Philippide împotriva latinității limbii albaneze decurge din credința lui că „în cea mai mare parte neamurile care ocupau în vechime actualul teritoriu albanez se aflau pe teritoriul grecizat al
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
sunt puse în capul evoluțiilor ca schemă de pornire a acestora pe care materialul dialectal, fonetic și gramatical, adunat până la cele mai mici amănunte, are datoria să o reconstituie ca bază a originii românilor. În al doilea rând, și materialul lexical, trecut în plan secundar, deși el reprezintă rațiunea de a fi a limbii și baza de constituire a foneticii și gramaticii, analizat de autor în dialectele macedoromân, meglenit și istroromân vizavi de cel dacoromân, se încheie nu, cum era firesc
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
secundar, deși el reprezintă rațiunea de a fi a limbii și baza de constituire a foneticii și gramaticii, analizat de autor în dialectele macedoromân, meglenit și istroromân vizavi de cel dacoromân, se încheie nu, cum era firesc, cu conturarea structurii lexicale, fie ea și heteroglotă, a limbii române, ci cu „învățăturile pe care ni le dă limba românească prin formele și cuvintele ei asupra istoriei poporului român din timpul originii acestui popor” (II, 569). În al treilea rând, zona iliră, unde
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]