2,404 matches
-
care poate reface unitatea ființei". Apropierea de limbajul expresionistic, vizibilă dintru început, e constantă, deși muza lui George Vulturescu s-ar putea numi Bendis, Sabazis sau Cotyso, deși îl țin în loc figuri novo testamentare, Varlaam, Ioachim, Ioan, Timotei. Intelectualismul, datele livrești (în exces), aluziile la antici și moderni, acestea și altele devin însemnele unui mental cu nostalgii de integralitate de unde trimiteri la Homer, la Enkidu (invocat de Nichita Stănescu), la neoplatonicianul Marsilio Ficino, la Goethe și Dostoievski, la Rilke și Borges
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și care nu se împuținează prin dăruire, învățătura, formală sau informală, este un proces neîntrerupt care însoțește întreaga viață a omului. În sensul cel mai larg, învățarea constă în acumularea de experiență din activitatea proprie și a altora. În înțeles livresc, învățarea înseamnă asimilarea de cunoștințe, abilități și comportamente și folosirea lor în scopul realizării altor achiziții și în rezolvarea problemelor de viață. Nu pentru școală învățăm, ci pentru viață - spunea Seneca. Învățarea capătă altă dimensiune și se realizează treptat la
Lumina Educaţiei by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/1635_a_3037]
-
această perioadă. 3 Departe de Epicur, epicurismul. Comunitatea epicuriană constituită în jurul lui Piso și al lui Philodem răspunde, poate, instalării altor microsocietăți filosofice în împrejurimi. În epocă, școlile concurente sunt antrenate într-o luptă fără cruțare unele contra altora. Polemicile livrești și teoretice stau mărturie în acest sens. Datorită lor, de altfel, ni s-a păstrat amintirea gândirilor vizate, chiar și deformate, chiar și aproximative: maltratându-i pe epicurieni, Cicero, de exemplu, a contribuit la salvarea multor texte, idei sau fragmente
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
Racine inventariază strategiile supravegherii cu precizia cuiva care le-a reperat și le-a cunoscut îndeaproape. Piesa lui este o lecție de luciditate, luciditate datorată, fără îndoială, experienței sale personale, căci o asemenea competență nu are cum să fie doar livrescă. Ea poartă amprenta lucrului trăit. Oare, la Versailles, regele nu ținea și el sub observație totul? Nu-și supraveghea și el curtenii cu aceeași abilitate? Iar dispozitivul instalat în grădina lui zoologică și construit pentru a-i da posibilitatea să
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
prizonieri ai unor trupuri. Și ce poate fi mai congruent cu concepțiunea și cu nașterea angelică decît urechea? Identificarea Diavolului cu Dumnezeul din Vechiul Testament are un pronunțat iz gnostic. Însă bogomilii dovedesc că nu e vorba de o simplă reminiscență livrescă, prin faptul că aplică Într-un mod totalmente creator principiul exegezei inverse la Cartea Genezei, activînd posibilități logice la care gnosticii nu se gîndiseră. Astfel, Satan este În același timp Arborele Cunoașterii și Șarpele; el o fecundează pe Eva cu
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
intendent 1-a vizitat (după Interrogatio, Satan a făcut Într-adevăr o vizită În Iad), iar Lucifer i-a sedus, la rîndul său, pe Îngerii cerești. Nu este imposibil ca descrierea acestui Spirit Rău să fie doar o vagă amintire livrescă a descrierii Regelui maniheist al Întunericului la Augustin, contaminată cu simbolurile mut mai bine cunoscute ale evangheliștilor. Lucifer este Dumnezeul din Vechiul Testament. El a plăsmuit din noroi trupurile lui Adam și al Evei și a introdus cu de-a sila
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
asumat-o În Răsărit. Avem de-a face cu un fenomen de redeșteptare* - redeșteptare a unei doctrine extrem de sofisticate, reinterpretată astfel Încît să poată fi larg acceptată și combinată cu un element maniheist (antagonismul celor două Principii), tot de origine livrescă Însă ceva mai superficial. Au fost revitalizate În catharismul radical următoarele trăsături ale orgenismului: preexistența sufletelor; corporalitatea Îngerilor; dubla creație și lumile paralele; judecățile multiple; trupul Învierii; negarea atotputerniciei și a liberului arbitru ale lui Dumnezeu. Numai subordinaționismul și căderea
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
MERGEFORMATINET Fig. 14 (Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Man in the Moon) 9. Culturile intră în contact. Cultura nu este un fenomen izolat. În diverse perioade istorice, diferite culturi au intrat în contact influențându-se reciproc: în contact direct sau în contact livresc. Cultura română, de pildă, a intrat în contact cu culturile orientale până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (cultura slavă, cultura turcă, cultura greacă, cultura rusă), cu cele occidentale (cultura franceză, cultura italiană, cultura germană) după a doua
Cum gîndesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor by Andra Șerbănescu [Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
caracterului său latin, în ciuda influențelor diverse, exercitate de idiomuri non-romanice. O dată cu Școala Ardeleană (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) a început reorientarea culturii spre culturile occidentale și relatinizarea limbii române ca urmare a contactelor directe (studii, călătorii) și livrești (traduceri, manuale) cu culturile neolatine. Formele care siluiau „firea limbii” au fost înlocuite cu altele, „în haine latinești”. A fost o mișcare politică și culturală conștientă, dirijată de cărturarii români din Transilvania, în numele unității de neam și limbă, al ralierii
Cum gîndesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor by Andra Șerbănescu [Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
artă este totodată un proiect social, al rezistenței și al opoziției. Lecturile din psihanaliză, literatură, religie sau teorie culturală acompaniază intervențiile chirugicale, creând impresia de corp autopsiat care vorbește, intrând în spațiul public al comunicării sau în spațiul deschis al livrescului și al intertextualului. Prin urmare, pentru Orlan, corpul este deopotrivă unul estetic, social, politic, un teatru al experienței și al transformării fenomenologice și figurale. Fluidizând hotarele dintre „eu” și imagine, performările iconice ale chirurgiei estetice devin evenimente discursive, chestionând idealurile
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
a datorat calității fiecărei legi luată În parte, mai ales că multe erau foarte stranii și chiar contrare bunelor moravuri, ci faptului că, inventate fiind de aceeași persoană, tindeau toate spre același scop. Tot așa mi se pare că științele livrești, cel puțin cele ale căror temeiuri nu sunt decât probabile, și care n-au nici un fel de demonstrații, fiind alcătuite și Îmbogățite treptat În urma părerilor mai multor persoane, nu sunt atât de aproape de adevăr ca simplele raționamente pe care le
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
intertextuală ar fi relevat suma de rădăcini, înfipte în secole de cultură, în straturi succesive de neliniște și interogație? Neîndoielnic că Cioran aparține unei familii de spirite, dar în măsura în care își este suficient sieși, stabilirea câmpului de interferențe devine un exercițiu livresc. Interesantă în sine, chiar utilă, o astfel de cercetare are cu totul altă miză decât aceea a pătrunderii directe în „logica” ființei cioraniene. O logică a contradictoriului și a negării de sine. La drept vorbind, nu fac decât să citesc
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
din timpul războiului, acoperit de întuneric, atins de morbul decadenței, se identifică Cioran. Curând, însă, Parisul își va recăpăta vitalitatea și, pentru Cioran, va deveni emblema superficialității, a inconsistenței, un loc fără miez. În România, situația era, evident, alta. Dincolo de livrescul lor Ă în tinerețe, livrescul distruge Ă, câteva cuvinte dintr-o scrisoare către același Mircea Eliade, din 1935, e în măsură să clarifice lucrurile. Spune Cioran: „Ai înțeles desigur de mult că sufăr de obsesia esențialului cu conștiința martirizantă a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
întuneric, atins de morbul decadenței, se identifică Cioran. Curând, însă, Parisul își va recăpăta vitalitatea și, pentru Cioran, va deveni emblema superficialității, a inconsistenței, un loc fără miez. În România, situația era, evident, alta. Dincolo de livrescul lor Ă în tinerețe, livrescul distruge Ă, câteva cuvinte dintr-o scrisoare către același Mircea Eliade, din 1935, e în măsură să clarifice lucrurile. Spune Cioran: „Ai înțeles desigur de mult că sufăr de obsesia esențialului cu conștiința martirizantă a aparențelor. Durându-mă aparențele, îmi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ca să scap de viața de la Paris, mă refugiez adesea câteva zile la Dieppe, unde lucrez cu adevărat Ă dar nu-i mai important să privești marea decât să scrii?” (30 iunie 1977 Ă 328). În alt loc, dezamăgit de traseul livresc al lui Eliade, îi scrie lui Arșavir Acterian: „Când în sfârșit ai înțeles sensul cuvântului deșertăciune, nimic pe lumea asta nu te mai poate atinge. Umbră și vis. Eugen înțelege toate astea. (E vorba de Eugen Ionescu, n.n.) Și Mircea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
îi scrie lui Arșavir Acterian: „Când în sfârșit ai înțeles sensul cuvântului deșertăciune, nimic pe lumea asta nu te mai poate atinge. Umbră și vis. Eugen înțelege toate astea. (E vorba de Eugen Ionescu, n.n.) Și Mircea, dar la modul livresc. Istoria religiilor, ce eroare! Spectacolul mării te îmbogățește mai mult decât dacă-l predai pe Buddha” (13 iulie 1986 Ă 476). De altfel, încă din 1940 îi scria lui Eliade: „Dacă niciodată n-ai pierdut vremea într-un neant infinit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Detaliu capital: violența, nihilismul, ura de sine ca reflex al fricii. De ce să-i fi fost frică lui Cioran?! De nopțile albe? De sine însuși? De golul care a substituit ființa? De absența lui Dumnezeu? În fine, printre aceste repere livrești care-l ajută pe Cioran să se înțeleagă, alături de Lucrețiu, Luther, Napoleon sau Nero, Nietzsche. Or, Nietzsche îi provoacă silă și dezgust. E dezgustul față de sine însuși. Se recunoaște, prea bine, în el. Iată-l spunând: „Nu poți accepta un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-i rămâne decât să se construiască imaginar, la granița dintre dorință și frustrare, printr-o întemeiere pe dos. Să fie această întemeiere imaginară dovada unei trăiri mimate, a unei existențe simulate? Să fie exercițiul ipostazelor sinelui un eveniment textual și livresc și nimic altceva? Notează Cioran: „Durerile imaginare sunt cele mai reale dintre toate, căci sunt durerile de care ai nevoie și pe care le-ai inventat, pentru că nu te poți lipsi de ele” (I, 156). Așadar, abia imaginare fiind, durerile
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
am forța de a mă dezinteresa complet de «opera» mea (dacă pot numi astfel cele câteva opuscule pe care le-am scris)” (III, 144). Găsește, ce-i drept, o justificare și nu are nici o importanță ca ea pare mai degrabă livrescă. „La ce bun o ruptură cu ceea ce nu există?”. El însuși își spune: „Dar ăsta nu-i un răspuns” (II, 192). În adâncime, crede că, pentru asceză, pentru proiectarea în vegetal, pentru a deveni sihastru, nu are vocație spirituală. Poate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
răsar și apun ca soarele/ Oamenii trec și rămân ca izvoarele". A. E. Baconsky se integrează în modernitate și este primul poet autentic al generației de după al doilea război mondial, deși "de-a lungul anilor se va manifesta deseori retoric, livresc, pândit parcă de o voită estetizare desfășurată hieratic și ritualic, într-o zonă a misterului 1, atingând tardiv expresionismul în "Cadavre în vid". Totuși, remarcăm că în cele două volume, "Imn către zorii de zi" și "Întoarcerea fiului risipitor", încearcă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sau ofensă!/ Azi soarele minunilor s-a stins./ Iar armonia muzicii de sfere/ cu strune rupte tinde-n necuprins/ o plasă uriașă de tăcere". Ștefan Aug. Doinaș poetizează frecvent motive ce țin de universul clasic, setea de echilibru și dezvăluirea livrescă a unei întregi Helade mitice: Venus, Achile, Apollo, Orfeu, Demetrios, Pan, precum și întâmplări intrate în mitologie. Într-un poem, "Eu și vechii greci, cheamă modele și întâmplări exemplare; o recreează pe Venus, întrece broasca ce-l ținea pe Achile în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
tipică romanticilor, în a doua perioadă poezia se liricizează. Asistăm la o resurecție a baladei și a poemului (balada își pierde epicul și primește accente de elegie, meditație, poeme ale iubirii vezi Doinaș); poezia devine un adevărat fenomen de cultură, livrescul capătă pondere și se cuprinde în lirismul existențial, nuanțând expresia, deschizând simbolurile și stratul imagistic al structurii poetice. Reflexivitatea este una din caracteristicile poeziei de azi, indiferent dacă sensibilizează ideea sau dacă poetul ne încântă prin proiecția imaginii, fiind preocupat
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
simțire, prin forma mentis, poetul este un spirit clasic, echilibrat, înclinat spre frumusețile eterne, un sensibil care receptează zvonurile naturii, chemările, tăcerile și culorile ce ne tulbură prin spectaculosul și prin trăirea intimă si discretă. Al. Andrițoiu este un poet livresc, îi găsim citați în versurile sale pe Francis James, Paul Valéry, Horațiu, femei celebre ca: Francesca da Rimini, Lucia di Lammermoor, Laura, Casandra, Beatrice. Îmi sună-n suflet tandra Ofelie, cu un duios tumult/ și beau în cinstea lor dement
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
moare." Mircea Ivănescu "Versuri", E. P. L., 1968; "Poeme", 1970; "Poezii", Editura Cartea Românească, 1970; "Alte versuri", Editura Eminescu, 1972; "Alte poeme", editura Albatros, 1973; "Poem", Editura Eminescu, 1973; "Amintiri", Editura Cartea Românească, 1973. Mircea Ivănescu este un poet sentimental, universul livresc este adus tocmai spre a-și ascunde sentimentele, de aici și narația impusă cu ostentație, diluând impresia, dar făcând-o prezentă până la astenizare. Primul volum, "Versuri" (1968), se desfășoară pe cele două elemente care se impun vizibil: "vorbele" și "amintirile
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ei, despre mișcările încetinite prin straturi" dar nu va fi imaginea ei, adevărata ei ființă atunci ("Poezia e altceva"). Poetul nu interpretează lumea, nu o redă prin proiecția eului asupra lumii și a trăirii ei nemijlocite; așa se explică impunerea livrescului ca un contact direct, într-o osmoză teribilă, încât poetul trăiește într-o complicitate sentimentală cu faptele livrești, cu imaginile și ideile invocate:"Beethoven într-o seară s-a așezat la clavir/ și a cântat furtunos arpegii suitoare a urcat
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]