2,880 matches
-
situarea sa în afară Ă, merge până acolo încât transformă neputința în șansă, sterilitatea în sens. Nu-i vorbă: e sensul unei explorări dureroase a sinelui sau sensul unei întemeieri a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i extazul anonimatului sau viceversa" În efortul continuu de a-și construi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la fel de inactual ca o piatră” (I, 67). Cum să fie, însă, astfel, când e măcinat de contradicții? În fond, cum își explică Cioran nevoia de glorie? Pe de o parte, prin teama de moarte. „Cu cât un om este mai obsedat de moarte, cu atât râvnește la glorie. Ideea deșertăciunii universale este un stimulent” (I, 162). În treacăt fie zis, este aceeași spaimă din care se naște foamea continuă. Cineva îi spusese despre un cunoscut: „Mănâncă de frica morții, s-a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
despre care se spune că, după o anumită vreme, «au obosit să-l caute pe Dumnezeu». / Nu mă satur să citesc despre pustnici, de preferință despre aceia care, cum s-a spus, au «obosit să-l caute pe Dumnezeu». Sunt obsedat de ratații Deșertului” (III, 397-398). Altundeva se vrea pustnic. „Sunt pustnici care au trăit treizeci, patruzeci de ani în acest exces de tăcere și de dialog mut cu ei înșiși”. Continuă Cioran: „Ce n-aș da să am curajul să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o sumă de capricii. Dacă ia totul în derâdere, e pentru că, el însuși nefiind nimic, nu-și poate închipui că altceva face mai multe parale decât el. Și de vreme ce nimic nu are realitate pentru el, ce ar putea să-l obsedeze? Nimic nu merită această demnitate, nimic nu merită osteneala atenției, a examinării, a climatului statornic, insistent, orbit. Nimicul universal este climatul în care trăiește, este fundamentul metafizic al existenței sale cotidiene” (III, 289). Ce altă mai bună caracterizare a lui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
oricât de mistificată. Nu fusese chiar ura consecința unui exces de luciditate?! Oricum, se recunoaște limpede în ai săi. Iată: „Cu cât înaintez în vârstă, cu atât simt ce profunde sunt legăturile care mă leagă de origini. țara mea mă obsedează: nu mă pot rupe de ea și nici n-o pot uita. În schimb, compatrioții mei mă dezamăgesc și mă irită; nu pot să-i suport. Nu ne place să ne vedem defectele în ceilalți. Cu cât îi frecventez, cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
liberi și neterminați, să ne statornicim în ratare și să ne istovim la nesfârșit într-un extaz embrionar” (III, 23). De altfel, ce face altceva afrodiziacul decât să mistifice?! Dar, finalmente, acest altul, mistificat, devine eu însumi. Cioran se declară obsedat de „ratații Deșertului” (III, 398), acei călugări de la începutul erei noastre care, după o vreme, ar fi obosit să-l caute pe Dumnezeu. E obsedat de ei pentru că, în ei, Cioran se recunoaște pe sine însuși. De aceea face din
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
afrodiziacul decât să mistifice?! Dar, finalmente, acest altul, mistificat, devine eu însumi. Cioran se declară obsedat de „ratații Deșertului” (III, 398), acei călugări de la începutul erei noastre care, după o vreme, ar fi obosit să-l caute pe Dumnezeu. E obsedat de ei pentru că, în ei, Cioran se recunoaște pe sine însuși. De aceea face din autoflagelare permanentă un izvor de energie. Și, pe acest fundament, al eșecului, se petrece poate chiar reconcilierea intimă dintre Cioran și propria țară. Nu spusese
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
rîzînd) Ei, acuma ce facem, mergem la muncă voluntară? (și nu mai rîde) Poate că... ar trebui, totuși, să mergem... măcar cineva din partea familiei... Val: Bună idee. Chiar mă gîndeam să merg să văd ce mai fac napii ăia. Mihai: (obsedat de delegat) De unde-l știu eu pe ăsta, d-le? Rîsul ăla... și felul de a vorbi... parcă înșiră cuvintele pe ață... Alex: Ce-s ăia napi? (provoacă la toți surprindere) Ei, ce vă uitați așa la mine? Maria: Cum
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
să moară din iubire nu e frivol... e un om frumos. El 1: Și eu? Ea 1: Un om care se îndoiește mai mult decît e necesar trebuie bătut... puțin măcar... El 1: (traversează clipa de liniște spre ceea ce îl obsedează) Iubito, poți scăpa de orice, de boală, de accidente, de ghinioane, chiar și de moarte poți scăpa... numai de ceea ce ești, nu... De cînd a aflat, mă simt hărțuit, speriat, urmărit... poate că n-ar trebui... poate că n-am
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
dacă el... mă rog... Vreți să-l chemați? (groparul se duce spre cort) Domnu' doctor, eu o să vă las singuri... vedeți... știți dumneavoastră cum... chestia asta cu plecarea de-acasă... nu înțeleg... și-apoi vocile... v-am mai spus... e obsedat pur și simplu de vocea unui băiat... prieten de-al lui... care a murit în revoluție... mda... vedeți... Groparul: (ciocănind în cort) Hei, ieși la vorbitor...! Doctorul: Dar omul ăsta... ce-i cu el aici? Marieta: Cică e gropar... Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
scopurile și mai ales de păcătoasa dragoste de tine... și de viața ta. Numai atunci poți spune că, parcă, parcă, ești la începutul libertății... la începutul drumului... Octav: Și ce mai trebuie ca să și parcurgi drumul...? Groparul: Să nu fii obsedat de libertate... Atât... Știi de ce erau oamenii mulțumiți în socialism? Octav: Dar erau mulțumiți? Groparul: Domnule, erau, asta-i chestia! Și erau pentru că renunțaseră la libertate... Octav: Maestre, asta e ceea ce se cheamă perversitate filosofică... Groparul: Poate... dar numai la
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
nu-nțeleg al ce bun dosariada asta! Ce dracu' te-a apucat să-mi faci mie pe anchetatorul! Gh. P. doi: (cu o tensiune care va continua e tot restul scenei) Ai colaborat cu securitatea? Gh. P. unu: Doamne, ești obsedat! Gh. P. doi: Bine, sînt obsedat... Ai colaborat cui securitatea? Gh. P. unu: Auzi, mai bine hai să mîncăm pîrjoluțele și să ne bem vinișorul... Gh. P. doi: Ai colaborat?! Gh. P. unu: Ești culmea! Gh. P. doi: Spune, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
asta! Ce dracu' te-a apucat să-mi faci mie pe anchetatorul! Gh. P. doi: (cu o tensiune care va continua e tot restul scenei) Ai colaborat cu securitatea? Gh. P. unu: Doamne, ești obsedat! Gh. P. doi: Bine, sînt obsedat... Ai colaborat cui securitatea? Gh. P. unu: Auzi, mai bine hai să mîncăm pîrjoluțele și să ne bem vinișorul... Gh. P. doi: Ai colaborat?! Gh. P. unu: Ești culmea! Gh. P. doi: Spune, nu fi prost... Hai că spun și
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Păi, cum să-ți spun eu, după ce ai strigat, după ce ai urlat "asta e musca mea!", musca zboară... zboară și... gata... Gh. P. unu: Asta s-o crezi tu. Ascult-aici; cînd spui cuiva un adevăr de ăsta, care te obsedează pe tine, se întîmplă trei lucruri: primul e că te urăște că tu ai curajul pe care el nu-l are; doi, te va turna peste tot că ai fost securist, umflînd de zece ori ce i-ai spus tu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
nici "vagul", ci le ascunde și le integrează organic: "Cel ce nu a venit,/ Cel ce e s-a risipit/ Lângă tâmpla mea începe plus și minus infinit" ("Ceasornicul"). Ca toți poeții perioadei în care a debutat, Cezar Baltag e obsedat de timpul trecut, dar trăiește intens prezentul, nefiindu-i indiferent nici viitorul. El visează Comuna: "timpul ce va veni e cel mai vital și mai măreț"; "Vin zilele și nopțile Comunei", sau proclamă programatic forța noastră, oare va anihila timpul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Cântecul va dovedi imperfecțiunea existenței sau dorința de perfecțiune și armonie, el însemnează vorbe, râsete, plâns, așa cum moartea implică vocea tăcerii. Un sentiment de neliniște este semnul citit pe fața "supusă la câte n-a fost peste zi". Poetul este obsedat de imaginea mamei, mama pământului, a vieții, a morții, a timpului, mama femeie care i s-a întipărit în carne: "E adevărat că femeie roșie ca aceea/ Nu am mai văzut. Adevărat că era/ peste putință de carnal zâmbetul ei
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Tu, sunt al vremii noastre, Yorik sacrificat,/ capul tău enigmatic căzu pe valea mută,/ din mâna lui Hamlet neputincios/ să țină cumpăna întrebării în palma lui vândută." Semnificativ, în încercarea de a construi viziunea aspră a unei existențe, poetul este obsedat de ideea înșelăciunii legată de devenire. Ca într-o altă "Glosă", poetul dă sfaturi sceptice pentru viață, după modelul aforismelor care proclamă ideea indiferenței schopenhauriene. În lume există un principiu al răului și orice încercare de eliberare este inutilă: "E
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
romanțe în stilul folclorului suburban, reînvie balcanismul în poezie. "Laudele" și "Tristele" sunt meditații asupra alcătuirii lumii, asupra tainei și a echilibrului existenței. Un univers solar cuprinde "Laudele" închinate fructelor ce ascund în ele tainele lumii. De-altfel, poetul este obsedat de misterul creației la nivelul micro și macro universului. Așa cum Anton Pan a cântat ceapa, I. Voronca dedică un imn cartofului, M. R. Paraschivescu închină laudă tomatei. În "Tristele" reînvie universul bucolic; "Pan", "Două octave", "Bucolică", "Mărul", " Privește acest mar
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
conflict și miza piesei. Indiferent de timp și timpuri, principiile nu se alterează. Ele veghează ca să nu se instaleze haosul. Adevărul este cunoscut în piesă, e limpede, dar este și asumat! Ritmul în care se juca această Noapte furtunoasă ma obsedează. Momentul de lascivitate și senzualitate se dilata complice. Dar... În casă, la propriu, e instalat șantierul din text. Se zugrăvește. E dezordine, sînt alte trasee, obiecte. E normal "accidentul" cu numărul care cade și creează confuzia, tevatura. Spectacolul lui Alexa
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
o revoluție... Nu cred că ar fi existat un Spiridon mai îndrăzneț ca cel din spectacol. Bijuterie, unicat. Este un formidabil regizor pasionat în totalitate de adevăr. Îl caută cu patimă, cu dăruire absolută, necondiționat. Este măcinat de aflarea lui, obsedat de nevoia imperioasă, vitală, de a-l face să iasă la lumină, de a-l descoperi, de a-l dezvălui plenar... Refuză categoric să navigheze pe lângă țărm. Preferă depărtările, necunoscutul, aventura... Așa era în primele mele zile de școală și
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
o întâlnire, fortuită sau nu, între daruri și disponibilități native pentru crearea de forme artistice, vocație academică, înclinație pentru discursul teoretic, pe de o parte și climatul de creativitate al școlii vocaționale de teatru de atunci, cu eminenții ei profesori. Obsedat de semnalarea tainei și a sensului profund al condiției umane, Alexa Visarion a explorat calea fertilă a artei, construind astfel un edificiu ferm, coloană de susținere a spiritualității în arta teatrului și reper axiologic al ei. Gratificând unitatea de concepție
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
și de alienare al personajului central, Stavrache, vorbind despre alienarea unei lumi scrie Călin Căliman în "Istoria filmului românesc" (op. cit.). Patima lui Dragomir era pentru o femeie. Cea a lui Stavrache pentru o avere. Sclav al avariției sale, dar și obsedat de iubirea nevestei Ana (personaj inexistent în nuvela lui Caragiale interpretată de Valeria Seciu) pentru fratele lui mai mic, Iancu (Ion Caramitru), hangiul Stavrache (Liviu Rozorea) va fi bântuit de imaginea acestuia, până în pragul demenței. Când până și viscolul ajuns
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
că cinematografia noastră a înregistrat unele progrese în privința limbajului, că s-a apropiat de ceea ce este azi expresia internațională a filmului. Dar zice el acest limbaj este, în capodoperele universale, o posibilitate cîștigată de autori de a exprima ceea ce îi obsedează. Pe cînd la noi, deocamdată, în majoritatea cazurilor, aș putea spune, acest limbaj substituie ideea, substituie gîndirea. El însuși, limbajul, se crede gîndire și concept regizoral, el însuși reprezintă atitudinea față de viață, față de om. Regizorul califică, pe drept, o asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
unitate între vorbă și faptă la Alexa Visarion. Efortul lui de a depăși acest prag al creației cinematografice, de a nu cădea în plasa limbajului în sine și de a folosi limbajul ca posibilitate cîștigată de a exprima ceea ce îl obsedează se încununează de succes în Înghițitorul de săbii. Dar, ce este acest film, Înghițitorul de săbii? Este o dezbatere emoționantă despre demnitatea artei, despre demnitatea artistului, o pledoarie în apărarea sensibilității și purității amenințate dintotdeauna de prostia agresivă, de ignoranța
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
clare: dragoste brutală, elementară, senzitivă și speculația politică abjectă, două așa-zise "idealuri" ale unor ființe abrutizate, amorale. Alexa Visarion nu vede în eroii lui Caragiale doar niște mahalagii oarecare mimând ridicol dragostea și crezul politic, ci niște ființe încrâncenate, obsedate de aceste orizonturi de viață ce prin trăirea lor devin grotești. Personajele iau în serios fiecare replică, iubesc cu patimă, comentează plini de importanță și patos politica și de aici atmosfera încrâncenată a acestei "Nopți", la care hohotul de râs
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]