KorAP: Find »[drukola/base=păsa & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...69 70 71 ...145 >

3,617 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311

spuse Virgil. E Liv. Vultur-în-Zbor se uită de jur împrejurul camerei. Plante agățătoare pe pereți. Păianjeni târâtori pe tavan. Era, probabil, una dintre ultimele încăperi pe care avea să le mai vadă vreodată. Când înțelese asta, își dădu seama că nu-i păsa prea tare. Acum era o forță în mișcare, unealta lui Virgil și nimic mai mult. înainte să vină pe insula Calf simțise un impuls sinucigaș născut din disperare. Acum nu era disperat. Pur și simplu nu vedea ce rost ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487

-mi sunt manierele? Fetelor, voi nu beți nimic? Se întoarse și pocni din degete: Hei, niște șampanie, și mișcă-te repejor! strigă el. M-am străduit să-i mulțumesc chelnerului când acesta a venit, dar mă îndoiesc că i-a păsat. Începeam să mă simt din ce în ce mai inconfortabil; îmi făceam griji că prezentarea sculpturii ar putea ieși prost și nu mă simțeam în largul meu în acea companie. Existau mai multe tensiuni ascunse în acea încăpere decât curenți de adâncime pe Marea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
am indicat cu capul cele două scaune din piele neagră și masa de sticlă din celălalt colț al camerei de recepție. —Încearcă acolo, i-am zis. —Bine. Și-a lăsat aparatele și accesoriile pe masa de sticlă fără să-i pese dacă zgârie sau nu suprafața. Toți fotografii pe care îi cunoșteam aveau genți căptușite din nailon negru cu buzunare pe margini și curele de susținere pentru echipamentul lor extrem de valoros și purtau haine în același ton, negre, ca să se asorteze

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
îi spun. Partea cea mai ciudată este că am crezut-o atunci pe Suki și acum o credeam pe Geneviève; vedeam că grija pentru Suki e destul de reală, cu atât mai mult cu cât nu se prefăcea că i-ar păsa de rebela ei soră. —Părea tensionată? m-a întrebat Geneviève. —Cam da, i-am răspuns. Geneviève a dat din cap în semn de dezacord. Întorcându-și capul, i-a făcut semn lui Sir Richard, care a venit la noi obedient

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
ca ea să-i anunțe pe toți în timpul cinei. Probabil deja ajunsesem prea departe cu ea. Nici nu mă întrebam de ce vreau să știu cine l-a omorât pe Charles. Cui dăduse drumul sculpturii mele în capul lui nu îi păsase dacă voi fi sau nu trasă la răspundere pentru dezastru sau mai rău, sperase să mă scoată pe mine vinovată. Asta îmi facea sângele să fiarbă. Și odată ce prind ceva cu dinții nu îi dau drumul până nu îl fac

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
a alunecat și l-am doborât. În ultimul moment, s-a prins de masă pentru a-și amortiza căderea, dar a fost prea târziu. Masa a căzut cu el, sticlă și porțelan alunecând pe podea și peste noi. Nu-mi păsa câtuși de puțin de sticla spartă. Aveam piciorul lui blocat sub corpul meu, cu genunchiul răsucit sub piciorul meu drept, așa ca să-l pot rupe dacă voiam și mă ridicam deasupra lui, fără să-i dau timp să se întoarcă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371

că, doar văzând-o, am putut să tresar de parcă m-ar fi străbătut dintr-odată bucurii nemaiîncercate. Nu mai voiam să mă bucure astfel de întâlniri cu umbre dintr-o lume pe care doream să o uit. Nu-mi mai păsa de cel de odinioară, îmi era indiferent, străin, ba chiar dușmănos, și îmi era silă că, văzând acea femeie apărută din cine știe ce glumă a întâmplării, tresărisem tulburat. Veturia aranjase în așa fel încât m-a așezat alături de invitata ei, pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
cu întâmplările și cu darurile ei venite mereu târziu, din ce în ce mai târziu primite. — De ce nu-mi răspundeți la întrebare? Ați întrebat ceva? — Cum m-ați cunoscut? Am izbucnit în râs. Mai râsesem în acea seară? Un râs rău, dar nu-mi păsa. În fond, îmi spuneam în gând, de ce nu ți-aș spune? Te-am dorit atunci, dar din prostie sau din lașitate n-am știut, n-am avut curajul să-ți vorbesc. Căutam doar să-ți fiu în preajmă. De ce să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
poate nu chiar rău, dar să regrete, intrigată, că nu-și mai amintea ceva despre mine, orice, un cât de neînsemnat lucru, doar să-i vină în față din acel timp în care nu vedea nimic. Continuam să o privesc, nepăsându-mi că fata firavă cu ochelari se aplecase peste umărul meu și îmi împingea o farfurie cu sarmale sub nas. — Te doream, continuam să-i spun în gând, și-mi era de-ajuns dorința aceea din mine. Îmi era de-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
se întâmple cu tine. Mă temeam doar să nu vii bătut, înjunghiat, cu oasele împachetate sau mai știu eu cum. Să nu citesc la ziar despre tine, acolo la ăia cu chenare, că te-ai mutat la Pătrunjelu... Nu-mi păsa de parapsihologia ei. Nu-mi păsa nici de mine. Eram un altul, care se mișca închipuit de mine. — N-am bani, i-am spus. N-am servieta. N-am cheile de-acasă. Atâta știu despre mine. — Te-au furat? Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
doar să nu vii bătut, înjunghiat, cu oasele împachetate sau mai știu eu cum. Să nu citesc la ziar despre tine, acolo la ăia cu chenare, că te-ai mutat la Pătrunjelu... Nu-mi păsa de parapsihologia ei. Nu-mi păsa nici de mine. Eram un altul, care se mișca închipuit de mine. — N-am bani, i-am spus. N-am servieta. N-am cheile de-acasă. Atâta știu despre mine. — Te-au furat? Nu știu. Se uita înveselită. Dădu să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
că erau pe atunci. Fusese confidentul fetelor, din cauza ghitarei lui. Și a felului aiurit, împrăștiat de a fi. Atunci mi-a vorbit de Nela. Cum ținea ea la mine în acei ani de școală (știam asta) și puțin i-a păsat de el și de sacrificiul lui cu repetenția. Cum a vrut să vină și ea la facultate și n-a reușit să intre. Cum s-a încurcat cu unul, cum acela și-a bătut joc de ea. Cum a vrut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
asta numai a noastră și tu...“ Nu știam dacă glumea sau chiar credea că intenționat adusesem Chișinăul în discuție. De obicei, în nopțile noastre petrecute împreună, în blocul lor, al studenților străini, între ei, discutam despre orice și oricum, puțin păsându-ne de politică. Votca era mai convingătoare decât toate argumentele atunci când se discuta și vreo chestiune politică. Nu prea ne interesa politica, decât așa, ca prilej de bancuri sau contrarietăți. Eram plini de tinerețe, eram mustoși de viață, dornici de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
nu mă asculta. Părea de vată, îmbibată de vin. Mă miram că totuși mai puteam s-o mișc, articulând cuvintele. M-am resemnat să urmăresc cum, în hărmălaia din local, talentul lui Matvei se risipea în gol. Nimănui nu-i păsa, spre marea mea nedumerire. Nuni sforăia ușor, cu ceafa rezemată de stinghiile barului. Dinică plecase de mult. Apostu ridicase un turn din câteva sticle, farfurii, pahare, deasupra căruia așezase o pâine mare, neagră, peste care trecuse eșarfa albă a actorului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
și iooo, cu... cuuummmm... ar fi cu țăranul... Mon’...entul care merită bietul țăran, cum îl facem noi, artiștii,... mataaale... la ciocan și daltă... din lemn. Leeemn și eee...’trânâtate... Nemurirea! În cooo...n’l’zie, să trăiască...“. Puțin le păsa de harul lui Matvei. Am pornit spre stația taximetrelor de la Ateneu. Pe drum mi-a spus: „Părerea mea este să te însori cu Ania și s-o aduci aici, la voi, în țara voastră. Altfel nu rezolvați problema Basarabiei. Luați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
de nenoroc pe care o duceam alături de toți ceilalți amărâți ai unei istorii și ai unui timp care nu mai aveau nici o noimă. Nici o coerență. Preferam să mă cufund în astfel de înserări mocirloase, așteptând troleibuze de care puțin îmi păsa dacă vin sau nu la timp, dacă mai circulă sau nu, dacă mai duc spre vreo stație anume, dacă mai sunt stații pe undeva sau dacă nesfârșitul bulevard al multilateralei nu cumva se ducea așa, triumfal, cu noi cu tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
viața. Îl priveam pe Bumbu cu acea duioșie cu care, uneori, mă privesc acum pe mine, pornit în coborâre. Nu știam pe atunci nimic din toate acestea. Îl priveam doar, lăsându-mă toropit de duioșia clipei de față. Nu-mi păsa că asta era viața, că avea ea tainele ei, că se juca cu noi, amestecându-ne în aceeași mocirlă a tristeților, a disperărilor, a prăbușirilor și a deznădejdilor ascunse în amăgirea câte unei împliniri. Nu-mi păsa deloc de clipele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
față. Nu-mi păsa că asta era viața, că avea ea tainele ei, că se juca cu noi, amestecându-ne în aceeași mocirlă a tristeților, a disperărilor, a prăbușirilor și a deznădejdilor ascunse în amăgirea câte unei împliniri. Nu-mi păsa deloc de clipele care știam că pot fi minunate, luate așa, una câte una, înșirate ca pe o salbă policromă, strălucitoare, de uimiri și bucurii. Când încercai să dăruiești cuiva salba clipelor tale, minunea ta, așa cum încercam eu în acele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
întru Luminare. Cadență a amintirilor fără amintire. Scriu amuzat doar de cât de mult înseamnă povestea pentru mine. Știu că fac literatură. Că scrisul meu abia acum își descoperă ritmul lui, legile lui, că mă inventează fără să-i mai pese de tot ceea ce simt, durere, bucurie, interes sau spaimă. E un sentiment strălucitor, venit probabil din prea mult citit, din prea mult scris (?), din pierderea încrederii în puterea literaturii de a mai însemna ceva acum. Iată cum scrisul vine spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
Operei. Și acolo a început să-mi vorbească cu voce liniștită, indiferentă aproape, fără să urmărească măcar dacă o ascult. Simțeam că-mi vorbea doar în numele unei dureri care parcă nici nu era a ei. Se mărturisea, fără să-i pese dacă eu sau altcineva o asculta în acele clipe. Dar se mărturisea. Mi-a spus de Botoșanii ei. De bunicii ei duși în Transnistria. De tatăl pe care l-au salvat niște țărani din Vorona care le aduceau lapte și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
posac de B. N-am vrut să o mai conduc. Aproape că am repezit-o, deși, știam, puștoaica nu avea absolut nici o vină. Decât că era nepăsătoare, îi plăcea muntele, mai ales Omul cu vârful lui, și prea puțin îi păsa cine o scotea la peisaj. Nu a înțeles atunci și nici n-a aflat vreodată ce se întâmplase, de-am expediat-o chiar de pe peronul gării. Am întârziat cât mai mult înapoierea. Aș fi putut să mă duc întâi acasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
băut și beție un ritual zilnic. Apoi n-a mai contat. Nu m-am mai putut opri. Mergeam bezmetic spre un niciunde. Devenisem un caraghios, compătimit la început, apoi disprețuit și lăsat în voia pierzaniei sale. Știam și nu-mi păsa. Chiar mă mândream cu o astfel de postură. Mi se părea că dă culoare vieții, că o face mai suportabilă, mai amuzantă. Că merită, într-adevăr, să trăiești. Într-o beție continuă? Am trecut beat prin marile momente ale comunismului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
Credeam că sunt prea neînsemnat să fiu mânuit de altcineva. Eram și eu plin, ca mulți alții, de ideea că totul în jurul nostru este conspirație, complot și urzeală de secrete mânuite de alții. Am ajuns acum să nu-mi mai pese de asta. Dar văd că obsesia este puternică la prietenii, la cunoscuții, la majoritatea celor cunoscuți. Viața noastră toată, constat acum, după tot ceea ce se spune și se scrie, nu este altceva decât un șir lung de conspirații, scenarii, comploturi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
a venit cu Manolescu? — M-a pus D. s-o fac. D. era ceva pe la partid. — A spus că-i sarcină de la organizație. Am în iarnă examen cu el. Mi-e că mă pică. Am ridicat din umeri. Nu-mi păsa. Sila de ea îmi trecuse în sala aceea de clasă. Anul următor aveam să fiu adus și eu în fața adunării generale de partid. Să fiu sancționat că nu-mi plătisem cotizația și nu venisem luni în șir la ședințe. A

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
că nu m-a ajutat mai din timp? Propunea să mi se dea vot de blam cu avertisment. Răsfoiesc acum la Bibliotecă ziare și reviste din acei ani de demult, de început al fricii. Eram copil pe atunci. Nu-mi păsa sau eram învățat a crede, așa cum am crezut mulți ani mai apoi. Înțeleg cum erau lucrurile cu titoiștii. Zâmbesc citind stupiditatea unor texte despre agonia imperialismului, despre călăul Tito (reprezentat cu o bardă însângerată), despre trusturile care vânau petrolul Irakului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]