KorAP: Find »[drukola/base=particular & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...69 70 71 ...1747 >

43,651 matches

Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756

cărora trebuie să le răspundă Statul, nu plecînd de la adiționarea intereselor particulare, ci de la interesul național. Potrivit lui F. List, guvernul are drept sarcină menținerea unității politice și economice a țării prin mijloace cum sunt: o subordonare a intereselor locale și particulare interesului general; o menținere a libertății schimburilor interne; punerea în practică a unei legislații comerciale uniforme; o planificare națională în materie de infrastructuri de transport (căi ferate, șosele, canale etc.); o politică de dinamizare a forțelor productive; un protecționism educator

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
organice, specifică keynesismului, Statul este o entitate distinctă de indivizi și superioară acestora, deținătoare a monopolului constrîngerii, și înzestrată cu rolul de decident social. Statul este presupus a încerca să realizeze interesul general, ce nu se confundă cu suma intereselor particulare. Aparatul instituțional al Statului este considerat un centru de decizie autonom. Cele două concepții descrise constituie viziuni normative și idealiste ale Statului, ele indicînd mai mult modul cum acesta ar trebui să se comporte decît cum o face de fapt

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
Ele înregistrează un cost monetar, dar utilizatorul nu îl suportă în mod direct, sau cel puțin nu în totalitate. Aceste bunuri și servicii (o creșă, de pildă) sunt puse, integral sau în parte, la dispoziția populației, organizîndu-se indirect, o finanțare particulară, de natură fiscală; O a doua linie de demarcație corespunde unei logici de tip instituțional, între sectorul public și sectorul privat. Este considerat drept publică orice organizație ce depinde de unul sau altul dintre diferitele eșaloane la care este reprezentat

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
județene și ale regiunilor de dezvoltare, diverse adunări devin astfel purtătoare de legitimitate, ceea ce le permite gestionarea respectivelor activități, instituții și organizații la fiecare nivel. Tot ceea ce scapă controlului acestor ansambluri alese ține de sectorul privat, deși mai există cazuri particulare de intersecție a celor două sectoare. Aceste probleme de identificare a sectorului public pot fi mai lesne clarificate în cadrul unei grile de lectură prin care încrucișăm cele două criterii de mai sus. Aceasta ne arată că, spre deosebire de o opinie mai

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
în materie de producție. Logica Statului este de tip birocratic, de unde supracosturi ce nu există atunci cînd producția este asigurată de o intreprindere privată. 1.3.2. Statul producător. Sectorul public Piața nu poate asigura producția optimală a unei categorii particulare de bunuri: bunurile colective. Prin urmare, nu este necesară intervenția Statului pentru producerea acestei categorii de bunuri atunci cînd: 1) consumul unui bun este indivizibil (de exemplu, apărarea națională). Nu poate fi exclus un agent ce n-ar putea plăti

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
de descentralizare, de creștere a autonomiei decizionale a autorităților locale, mai cu seamă în anumite domenii (sănătate, servicii sociale, echipamente ș.a.). Astăzi, harta administrativă a Franței cunoaște trei eșaloane locale (regiunile, departamentele și comunele) cărora legea descentralizării le conferă responsabilități particulare. La fiecare nivel regăsim un consiliu ales, care desemnează un executiv, care-și împart puterea și responsabilitățile. Pentru a face față propriilor responsabilități, administrațiile locale dispun de resurse proprii, preponderent fiscale, care sunt în progresie constantă. De asemenea, ele primesc

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
a indivizilor, iar organizarea guvernării respectă aceste priorități, astfel încît sarcinile fiecărui nivel de guvernare nu sunt clar delimitate, apărînd suprapuneri diverse, sau chiar degrevări de responsabilități. Astfel, "competențele generale" nu acoperă sau nu tratează corespunzător, uneori, foarte concrete necesități particulare. Doctrina utilitaristă este specifică țărilor anglo-saxone și presupune o organizare mai simplă și mai pragmatică și soluții pe măsură la probleme nu de puține ori complexe. Accentul cade pe cooperarea voluntară între indivizi, interesul public nefiind altceva decît o sumă

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
sunt domenii în care productivitatea crește puțin. Potrivit doctrinei liberale, Statul nu este decît instrumentul lipsit de voință al unei societăți lipsite de putere. El este o instanță transparentă, un simplu vector al anumitor solicitări sociale. Avem aici o viziune particulară asupra rolului Statului, puternic reducționistă. Pentru a lărgi perspectiva și a-și ameliora înțelegerea asupra lumii, economiștii s-au interesat însă și de alte abordări, realizate de către istorici, sociologi, filosofi ș.a. Istoricii mai întîi, precum Ernst Kantorowicz, au evidențiat lenta

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
era un materialist, al doilea un idealist. Viziunii organiciste a lui Hobbes, după care funcția creează organul, antropologii i-au răspuns descriind societățile primitive fără stat. Acesta nu este deci un produs natural, ci unul cultural, ce corespunde unor societăți particulare. Iată de ce chestiunea statului a preocupat marile nume ale sociologiei. Emile Durkheim mai întîi, care se înscrie într-o perspectivă evoluționistă conform căreia accentuarea diviziunii muncii în societățile civilizate reclamă intervenția Statului. Cînd Statul este mai puternic se cheamă că

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
vechilor structuri social, fondată pe constrîngere, vine după o solidaritate "organică", bazată pe schimburi și interdependențe. O constatare similară întîlnim la Norbert Elias, care a insistat mult asupra rolului Statului în formarea Europei, matrice a civilizației moderne. Deci o societate particulară inventează Statul, iar aceasta, după Max Weber, dezvoltă structuri birocratice și noi forme de putere. Acesta se detașează de formele tradiționale, naționalizîndu-se. Dar evoluția nu este liniară și riscul de derivă patologică a birocrației sau a puterii Statului există. Autonomizarea

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
anonime, sau de reprezentanțe ale marilor firme, ce pot angaja sute sau chiar mii de salariați. Datorită mărimii lor, sunt considerate societăți comerciale. Totuși, în aceste cazuri, avem de-a face cu inițiative private colective, destinate să furnizeze servicii noncomerciale particulare unei populații date. Nu trebuie să uităm faptul că protecția socială, așa cum o înțelegem astăzi, provine la origini din astfel de demersuri ale unor pionieri, cu un simț aparte al binelui comun și al unei veritabile filantropii. În mișcarea sindicatelor

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
relevă pur și simplu o absență sau o degradare a dreptului de proprietate, iar acesta trebuie restaurat, refăcut. Indemnizarea preventivă a unui poluator potențial de către cei care-i sunt victime nu este, din acest punct de vedere, decît o formă particulară de apărare a dreptului de proprietate prin alte mijloace. Ceea ce înseamnă că internalizarea costurilor sociale este mai întîi o problemă de definire și de apărare a dreptului la proprietate. Iar pentru a-l apăra, piața rămîne pentru R. Coase mijlocul

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
intervenienților. Din ce în ce mai mult se face referință la această noțiune, deoarece mai toate guvernele au decis să implementeze o politică sistematică de evaluare a politicilor publice. Din acest punct de vedere, evaluarea constituie o operațiune ex-post, adică după aplicarea unei politici particulare, cu scopul de a-i influența impactul. Există însă și evaluarei exante, sau a priori, care își propune să cerceteze efectele unui proiect sau ale mai multora înainte de aplicarea lor. Cronologic deci, ea este anterioară celei precedente și se bazează

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
mai mult sau mai puțin eficient. Clasificarea sistemelor fiscale Se vorbește despre sisteme fiscale cu un impozit unic, sau cu impozite multiple; sisteme cu preponderența impozitelor directe, sau a celor indirecte; sisteme cu predominanța impozitelor generale, sau a celor elementare (particulare). Se mai utilizează clasificarea în sisteme fiscale grele (ce se caracterizează prin sarcini fiscale mari) și sisteme fiscale ușoare ( bazate pe o presiune fiscală ușoară). Actorii sistemului fiscal sunt trei: 1) cei investiți cu putere legislativă, de creare a dreptului

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
un serviciu public, cît și a repartiției resurselor sale de finanțare. Mai întîi, el a reluat ipotezele avansate de compatriotul său Knut Wicksell, după care o astfel de soluție era posibilă dacă fiecare producție publică era legată de o taxă particulară. Logica pasagerului clandestin este susținută și de faptul că cererea este foarte puternică atunci cînd costul suportat este slab și invers. Este de reținut faptul că raționalitatea fiecărui agent este fondată pe egalizarea prețului plătit de utilitatea marginală procurată prin

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
eșua în garantarea loialității actorilor. Constrîngerea se prezintă atunci ca o ieșire posibilă. Economia publică nu spune altceva cînd evocă necesara intervenție a Statului în cazurile de indivizibilitate, externalități sau randamente crescătoare. Dar în privința încrederii ne aflăm într-o situație particulară interesantă, în care ipotezele de oportunism permit înțelegerea comportamentelor care nu se lasă înțelese într-o primă analiză. Aici se vede utilitatea "reducționismului metodologic". Mai mult decît "realismul metodologic", care se bazează strict pe ipoteze corespunzătoare realității, el permite într-

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
o țară se află în dificultate. Cum sublinia Max Weber, este adevărat faptul că charisma unui individ, deci capacitatea sa de a-i influența pe ceilalți printr-un dat particular, ajută uneori la slujirea unui interes general, ce transcende interesele particulare. Este mai ales cazul republicilor prezidențiale sau al monarhiilor, dar asta nu înseamnă că e singura logică sau explicație valabilă, puterea charismei nefiind o soluție durabilă, căci se confruntă rapid cu problema rutinizării. Și, mai ales, să nu uităm că

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
nu este îngrădit, limitat. De pildă, cînd cursul are un asemenea succes încît nu se mai găsesc locuri libere în amfiteatru, consumul unora începe să se facă în detrimentul altora. Piața concurențială este în mod clar ineficientă pentru producția unei categorii particulare de bunuri colective, așa-numitele "bunuri colective pure" sau "servicii colective pure". Un bun (sau serviciu) colectiv pur este un bun colectiv pentru care nici un agent privat nu poate exclu-de utilizatorii care nu sunt dispuși să plătească. Astfel, cinema-ul

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
fie arbitrare și instabile. Arbitrare, de-oarece alegerea depinde de ordinea în care chestiunile sunt supuse la vot, adevărata putere aparținînd atunci celor care stabilesc ordinea de zi și putînd să apară astfel un element de dictatură a unui grup particular; instabile, deoarece o alegere particulară, odată efectuată, va putea tot timpul să fie repusă în cauză în numele unei alte preferințe care întrunește majoritatea. Postulatul nr. 4: Nonlimitarea alegerilor previzibile. Nici o chestiune, nici o propunere, nici o soluție nu este, a priori, exclusă

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
de-oarece alegerea depinde de ordinea în care chestiunile sunt supuse la vot, adevărata putere aparținînd atunci celor care stabilesc ordinea de zi și putînd să apară astfel un element de dictatură a unui grup particular; instabile, deoarece o alegere particulară, odată efectuată, va putea tot timpul să fie repusă în cauză în numele unei alte preferințe care întrunește majoritatea. Postulatul nr. 4: Nonlimitarea alegerilor previzibile. Nici o chestiune, nici o propunere, nici o soluție nu este, a priori, exclusă de la procedura alegerii colective. Este

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
birocratică, consta-tîndu-se că logica sa nu este, sau nu este numai, maximizarea, ci strict respectul unor reguli. Dacă se procedează astfel, nu este din lene sau lipsă de imaginație, ci pentru că ne aflăm într-un context în care aplicarea procedurilor particulare contează cel puțin la fel de mult ca rezultatul obținut, el însuși dificil de măsurat. Această situație de parțială incertitudine a fost calificată de H. Simon ca "raționalitate limitată". El consideră ca puțin realistă ipoteza raționalității lui homo oeconomicus, perfect informat în privința

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
organizațiilor răspund că trebuie ținut seama de specificitatea contextului și de principiul raționalității limitate. Acestea, prezente în toate organizațiile și nu doar în administrație, sugerează că guvernele birocratice nu sunt în mod obligatoriu condamnate la ineficiență; rezultă că un efort particular se justifică pentru a evalua politicile. Spre aceasta tinde știința politicilor publice (policy science), care înțelege bine ceea ce astăzi numim știință administrativă. Dar aceste discipline nu sunt încă bine structurate și analiza politicilor publice (politics) rămîne încă larg pozitivă. Efectuată

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
efect firme mai puțin eficace. În anii 1960, J.K. Galbraith și J. Burnham puneau în evidență dezvoltarea tehnostructurii și substituirea prin gestiunea managerilor salariați a gestiunii deținătorilor de acțiuni. Separarea dintre proprieteri și manageri nu este totuși decît o formă particulară a unei "relații de agent", definită în 1976, prin M.C. Jensen și W.H. Meckling, ca un contract în care una sau mai multe persoane (denumite "mandant" sau "principal") au recurs la serviciul uneia sau mai multor alte persoane (numite

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
pu-tea deduce mai bine preferințele colective. Nici o piedică nu există ca acestea din urmă să aibă o dimensiune proprie, ce a fost calificată drept tutelară, dar aceasta ne scutește ca, în numele interesului general, să ne străduim să apărăm fie interese particulare, fie o concepție obsoletă despre ceea ce este interesul unei națiuni. CAPITOLUL 5 POLITICI ECONOMICE PUBLICE 5.1. Politici structurale 5.1.1. Chestiunea prelevărilor obligatorii Încă de la începutul anilor 1980, un anumit număr de țări, înce-pînd cu Marea Britanie și Statele Unite

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]
explicit recunoscută la Bruxelles. Ea se preocupă în special de cerce-tare-dezvoltare, de finanțarea proiectelor comunitare de cercetare, ca și a țărilor membre (se distinge o politică orizontală de dezvoltare a mediului antreprenorial de una verticală care vizează întreprinderile și sectoarele particulare de dezvoltat). În materie de politică industrială, Uniunea Europeană dorește să mențină un mediu concurențial. Această politică se bazează pe două vehicole: atenția acordată întreprinderilor și, pe de altă parte, statelor și intervențiilor lor economice. În privința întreprinderilor, piața europeană trebuie să

[Corola-publishinghouse/Administrative/1458_a_2756]