KorAP: Find »[drukola/base=semantică & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...69 70 71 ...74 >

1,848 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

487 78 primare 409 derivate 4. TIPURI DE ABORDĂRI Analiza fenomenului inacuzativității are o istorie de aproximativ patruzeci de ani. În acest timp, evoluția cercetărilor în domeniu s-a suprapus peste evoluția teoriei lingvistice (mai ales a sintaxei și a semanticii). De la Ipoteza Inacuzativă, formulată în cadrul gramaticii relaționale, la Generalizarea lui Burzio, legată de programul GB, și apoi la numeroasele studii de gramatică generativă de orientare minimalistă și de semantică formală, imaginea clasei de verbe inacuzative a căpătat din ce în ce mai multă consistență

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
suprapus peste evoluția teoriei lingvistice (mai ales a sintaxei și a semanticii). De la Ipoteza Inacuzativă, formulată în cadrul gramaticii relaționale, la Generalizarea lui Burzio, legată de programul GB, și apoi la numeroasele studii de gramatică generativă de orientare minimalistă și de semantică formală, imaginea clasei de verbe inacuzative a căpătat din ce în ce mai multă consistență, constituind obiectul de studiu a foarte multe orientări lingvistice. În această secțiune, voi încerca să refac (parțial) traseul studiilor despre inacuzativitate, subliniind atât aportul diverselor orientări la studiul acestei

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de studiu a foarte multe orientări lingvistice. În această secțiune, voi încerca să refac (parțial) traseul studiilor despre inacuzativitate, subliniind atât aportul diverselor orientări la studiul acestei clase de verbe, cât și aspectele legate de relația dintre sintaxă, morfologie și semantică, precum și de diferențele și asemănările dintre limbi, pe care studiul inacuzativelor le-a scos la iveală în beneficiul evoluției teoriei lingvistice. Froud (2006: 1631) inventariază și ilustrează cu studii reprezentative abordările teoretice ale inacuzativității: inacuzativele sunt rezultatul unor operații lexicale

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este legată (indirect) numai de teoria Cazului. În locul acestui concept, Bennis propune distincția ergativitate simplă vs complexă. Kratzer (1993), Pylkkänen (2002)47, apud Franchetto (2007), au propus ca micul v să fie divizat în două centre: unul este responsabil de semantica eventivă și de categoria rădăcinii (v), celălalt introduce argumentul extern (Voice). Ideea este preluată de Collins (2005: 96, apud Roberts 2007b), care propune disocierea proprietăților de tranzitivitate ale v: (a) activ: v atribuie rol tematic extern; v verifică Cazul acuzativ

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
componentele de sens recurente pentru anumite clase de verbe. De exemplu, predicatul primitiv Cauză este elementul comun în descompunerea cauzativelor lexicale la autori precum Jackendoff (studiile citate), Van Valin și LaPolla (1997), Croft (studiile citate). Metoda a fost folosită în semantica generativă și a fost introdusă în structura logică a propoziției (Dowty 1979 și alții ulterior) pentru a explica interacțiunea dintre tipul de eveniment și operatorii de timp/advebialele temporale. Recent, elemente ale descompunerii predicatelor s-au întors în structura sintactică

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o funcție a predicației. Pentru detalii, vezi Stan (2005: 188−191). 4.3.2. Levin și Rappaport Hovav (1995: 16) definesc inacuzativitatea ca fiind o proprietate sintactică, chiar dacă e predictibilă semantic. Complexitatea fenomenului inacuzativității poate fi explicată la interfața dintre semantica lexicală și sintaxă. Autoarele consideră că pentru studiul inacuzativității este necesară cunoașterea limbii pentru care se analizează fenomenul inacuzativității, dincolo de gramatici și de dicționare. Teoria formulată de cele două autoare conține reguli de realizare argumentală (engl. linking). Regula de realizare

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
atrăgând un argument obiect în poziția specificatorului. Verificarea telicității este asociată cu un tip special de Caz al obiectului, un Caz tare (engl. strong Case), localizat tot în AgrOP. Nu orice verb tranzitiv este însă telic; telicitatea depinde și de semantica obiectului. Van Hout (2004: 66) arată că telicitatea este determinată de interacțiunea a trei factori: (a) tipul evenimentului descris de predicat: telic vs atelic; (b) poziția argumentelor: obiect direct vs oblic; (c) semantica grupului nominal din poziția obiectului: cuantificat vs

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este însă telic; telicitatea depinde și de semantica obiectului. Van Hout (2004: 66) arată că telicitatea este determinată de interacțiunea a trei factori: (a) tipul evenimentului descris de predicat: telic vs atelic; (b) poziția argumentelor: obiect direct vs oblic; (c) semantica grupului nominal din poziția obiectului: cuantificat vs necuantificat. Ultimul factor este preluat de la Verkuyl (1972)80, care a arătat că numai obiectele care denotă o cantitate specifică induc telicitatea, nu și obiectele care denotă entități omogene (masive, plurale nude). Van

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
autoarea introduce noțiunile de Caz tare și Caz slab, în relație cu citirile tari și slabe ale grupurilor nominale. Folosind sugestii de la de Hoop, Van Hout arată că telicitatea este în relație cu Cazul tare. La interfața dintre sintaxă și semantică, telicitatea este asociată cu Cazul obiectului. Masivele și pluralele nude au citiri slabe, deci poartă Caz slab, putând fi încorporate semantic. Obiectele slabe rămân în VP, iar obiectele tari se deplasează în AgrOP, pentru a verifica trăsătura de Caz puternic

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
apare la Fillmore (1970)94, care are în vedere comportamentul diferit al verbelor din limba engleză hitt 'a lovi' și break 'a se rupe'. Koontz-Garboden (2009: 77) observă că alternanța cauzativ/incoativ a făcut obiectul multor studii despre interfața dintre semantica lexicală, morfologie și sintaxă. 5.1. Probleme terminologice, definiții Alternanța cauzativă a fost discutată în mai multe studii, în contextul mai larg al alternanțelor de tranzitivitate. 5.1.1. Pană Dindelegan (1972a: 50−51) prezintă situațiile de neutralizare sintactică în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
japoneză. În japoneză, există forme sufixale distincte pentru cei doi membri ai perechii. Alternanța este un fenomen morfologic, sintactic și semantic. Matsuzaki (2001: 7−8) preia de la Jacobsen (1982113, 1992114) ideea că există corelații regulate între marcarea morfologică și cea semantică: dacă un membru al perechii e mai marcat decât celălalt, atunci marcarea morfologică reflectă un eveniment de schimbare atipic. Autorul subliniază că există corelații între limbi în privința verbelor care participă la alternanță. Un verb de schimbare de stare participă la

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
1. Modelul lui Chierchia (2004 [1989]) În bibliografia consultată, singurul sistem semantic coerent de analiză a verbelor inacuzative este cel propus de Chierchia (2004), care reia și completează o primă formă din 1989. Autorul și-a propus să formuleze o semantică explicită a acestei clase de verbe din limba italiană și să analizeze consecințele sintactice ale aplicării analizei sale. Punctul de pornire îl constituie observația că noțiunea de "argument opțional", folosită în multe studii pentru a explica variațiile de tranzitivitate (de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
interpretarea lui Chierchia, operatorul CAUZĂ era șters. Koontz-Garboden (2009: 80) formulează ipoteza monotonicității: Operațiile de formare a cuvintelor nu elimină operatorii din reprezentările lexicale. Dacă la Chierchia anticauzativizarea presupune o operație de reflexivizare, Koontz-Garboden (2009: 80) susține că reflexivizarea și semantica lexicală specifică a verbului interacționează într-un mod intim. Koontz-Garboden (2009: 82) arată că sensul unui verb de schimbare de stare poate fi descompus în reprezentări care exprimă sensul cauzativ și cel de schimbare de stare, folosindu-se operatorul CAUZĂ

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
intim. Koontz-Garboden (2009: 82) arată că sensul unui verb de schimbare de stare poate fi descompus în reprezentări care exprimă sensul cauzativ și cel de schimbare de stare, folosindu-se operatorul CAUZĂ și operatorul DEVENIRE (care au fost introduși în semantica generativă timpurie − Lakoff 1965). Acești operatori au fost tratați ca primitive semantice sau sintactice − Pesetsky (1995), Hale și Keyser (2002), Embick (2004a), Arad (2005)126 − cu diferite nume: micul v, FIENT. v introduce două tipuri de eventualități: evenimente și stări

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
operatori au fost tratați ca primitive semantice sau sintactice − Pesetsky (1995), Hale și Keyser (2002), Embick (2004a), Arad (2005)126 − cu diferite nume: micul v, FIENT. v introduce două tipuri de eventualități: evenimente și stări. CAUZĂ este operatorul responsabil de semantica cauzativă și reprezintă relația dintre două evenimente (unul îl cauzează pe celălalt). DEVENIRE este operatorul schimbării de stare și reprezintă relația dintre un eveniment și o stare. Anumite verbe sunt specificate în grad înalt și acceptă Cauză agentivă, altele sunt

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
studiat pentru română (Manoliu-Manea 1993, Cornilescu 1998, Dobrovie-Sorin 2004), franceză (Ruwet 1972, Rothemberg 1974, Zribi-Hertz 1987, Forest 1988132, Labelle 1992133, Dobrovie-Sorin 2004, Archard 2008), spaniolă (Maldonaldo 1988134), iar ca problemă teoretică este menționat în numeroase studii de sintaxă și de semantică. În continuare, voi analiza dacă vreuna dintre descrierile anterioare, limitate la anumite subclase semantice, poate fi aplicată la întreaga clasă de verbe inacuzative care prezintă acest tip de variație în română. 6.1.1. Tipuri de analize semantice pentru se

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
care se aplică la poziția de suprafață a argumentului: verbul it. arrivare 'a sosi' selectează auxiliarul essere 'a fi' indiferent de poziția de suprafață a argumentelor; construcția rezultativă pentru engleză; diagnosticele referitoare la atribuirea rolurilor tematice sau cele legate de semantica compozițională sunt, de asemenea, diagnostice de adâncime. Levin și Rappaport Hovav (1995: 19−20) sunt de părere că o teorie explicativă a inacuzativității trebuie să arate care diagnostic inacuzativ acționează în ce fel. Multe diagnostice inacuzative sunt restrânse la subclase

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
unei poziții de subiect inerte din punct de vedere vericondițional, în cazul inacuzativelor. În această teorie, auxiliarele sunt considerate, sintactic, modificatori verbali, iar, din punct de semantic, funcții care se aplică de la proprietăți la proprietăți. Auxiliarele pot fi sensibile la semantica elementelor pe care le modifică. Astfel, dacă în spaniolă auxiliarul ser este selectat atunci când sunt implicate proprietăți inerente, esențiale, iar estar, în celelalte situații, în italiană, selecția auxiliarului este sensibilă la afectarea subiectului: essere este o funcție definită numai pentru

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
e atelic; majoritatea verbelor inergative au numai formă de supin, iar câteva au două forme: vorbit/vorbire, trăit/trăire; sufixul de supin este mai permisiv, cel de infinitiv este mai constrângător. Concluzia autoarei este că alegerea sufixului este determinată de semantica verbului (aspect), dar și de considerente stilistice. Stan (2003: 70−71) arată că nu toate clasele de verbe sunt compatibile cu nominalizarea și, în particular, cu anumiți formanți lexicali de nominalizare; verbele a fi, a avea, a vrea nu se

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a statutului lor (discutabil) de verbe inacuzative/ergative. Paralelismul dintre a fi și a avea a constituit un subiect de interes pentru gramatica istorică (Meillet, Benveniste etc.) și continuă să stea și astăzi în centrul studiilor de sintaxă și de semantică, studii care pornesc, în mare măsură, de la observația lui Benveniste (1966a) că avoir este un être à. Benveniste (1966a: 194) arată că a fi și a avea se aseamănă sub mai multe aspecte: pot funcționa ca auxiliare temporale; nu sunt

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tipuri prin faptul că al doilea termen (numele predicativ) reprezintă o informație nouă, deci are statut de focus. Tot în sprijinul ideii de separare a celor două valori, Van Peteghem (1991: 54−55) prezintă (și apoi combate și dezvoltă) analiza semantică de tip localist a verbului a fi (Anderson 1971, Riegel 19854 și alții), conform căreia a fi este, atunci când are sens plin, verbul locativ prin excelență. Structurile copulative se disting de cele cu verb plin prin valoarea aspectuală: copulativele sunt

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Are ciudă/ Îi e ciudă pe alta (47) Părinții fetii... au de bucurie/sunt bucuroși... (51) Numai pe mine nu mă am acasă/Numai eu nu sunt acasă (52) Pururea să ne avem/să fim călători într-această lume. În afară de semantica apropiată (dar, în multe contexte, destul de vagă), cele două verbe au în comun și construcția cu subiect nonagentiv, subiectul Agent putând apărea doar în contexte speciale. Din punct de vedere sintactic, am remarcat, pentru ambele verbe, imposibilitatea pasivizării (care se

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
comune. ANYULA − Vezi YANYULA. ANDI Limbă din familia caucaziană, ramura de nord-est, vorbită în vestul Daghestanului. 25 000 de vorbitori. Cazul ergativ este omonim cu instrumentalul. ARABANA Limbă sud-australiană din familia arabana-wangganguru, aproape stinsă. Partiție morfologică acuzativ/ ergativ, determinată de semantica nominalelor: numele comune au flexiune de tip absolutiv−ergativ; cu excepția formelor de singular, pronumele au flexiune de tip nominativ−acuzativ; pronumele la singular au forme diferite pentru S, A și O. ARAWÁ (ARAUAN, ARAHUAN, ARAWAN, ARAWÁN, MADI) Familie de limbi

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verb pentru sensul 'a avea'. Sistemul ergativ e stabil, fără tendințe de trecere spre alte sisteme. BALOCHI Limbă nord-est iraniană, vorbită la granița dintre Pakistan, Iran și Afghanistan. Circa 7−8 milioane de vorbitori. Partiție morfologică acuzativ/ ergativ determinată de semantica grupurilor nominale și de aspect: ergativul este marcat la persoana 3 a pronumelor și la nume numai la aspectul perfectiv. BANIWA DO IÇANA Limbă din familia ARAWAK, vorbită în America de Sud. În cazul verbelor tranzitive, funcțiile sunt marcate prin acord verbal

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
numele, iar cea acuzativă, pronumele. BISCAZEN Dialect al BASCEI. BORCH Dialect al limbii RUTUL. BURUȘASKI Limbă izolată, vorbită în văile dintre Podișul Karakoram, între Kashmir și Tibet. 87 000 de vorbitori. Partiție morfologică acuzativ/ ergativ determinată de timp și de semantica nominalelor. Flexiune ergativă numai la timpurile trecute. Un nume sau un pronume la singular în poziția A este obligatoriu marcat cu cazul ergativ numai dacă verbul tranzitiv este la un timp trecut. La celelalte timpuri, S, A și O au

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]