8,833 matches
-
dimpotrivă, i se păru că distanța până la țărm se micșorase, ca și când timonierul ar fi stat la Îndoială dacă să Înfrunte marea deschisă sau să redobândească siguranța uscatului. În zorii care se iveau se detașa netă lumina felinarului de la pupa, care strălucea peste marea neagră, legănându-se sub izbiturile valurilor. Deodată, lumina păru să se Întețească, ca și când alte o sută de felinare s-ar fi aprins În același timp. Apoi o fulgerare Învălui Întreg corpul navei, făcându-l să lucească În toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Centru În urma unei revelații mistice, cum numea cu autoironie Întâmplarea care Îl determinase să spună da propunerii mai mult exotice decât incitante pe care i-o făcuse un necunoscut Într-un moment când activitatea lui profesională cumula toate premisele afirmării strălucite În elita fizicienilor lumii. Absolvise examenul de doctorat la Stanford, aureolat de calificativul maxim summa cum laudae, și fusese invitat să se alăture grupului de lucru americano-nipon căruia guvernele celor două țări tocmai Îi alocaseră o subvenție fabuloasă pentru proiectul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
ați strâns galbenii? - întrebă hanul. Am înțeles că ați rămas fără o lescaie. Nici chiar așa, mărite han! - glăsui spătarul. Nu știi vorba ceea? „Săracă țară bogată, bate vânt și crește piatră”. Dar dacă dai piatra la o parte, aurul strălucește până și-n glodul drumurilor. Și nici țăranii noștri nu sunt de ici, de colea. Scutură-i puțin și încep să mârâie. Mai scutură-i puțin și se adună în cete. Mai scutură-i încă puțin și se retrag în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
-i puțin și încep să mârâie. Mai scutură-i puțin și se adună în cete. Mai scutură-i încă puțin și se retrag în munți. Și dacă tot i-ai adus în munți pune-i să scoată aurul care nu strălucește în glodul drumurilor. Asta e! — Și cu mine cum rămâne? - șopti Huruzuma, jucându-se cu o pleată de-ale lui Iovănuț. — Tu ești copilă, asta ești, și trebuie să stai acasă! șopti Iovănuț, realmente tulburat. Episodul 18 îN DRUM SPRE
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Lui i-am mai spus-o și n-o crede. Pentru el e poveste, pentru mine nu e, că eu am văzut cu ochii mei. Nu stăteau mai departe de zece pași, cam cât îi până la bradu cela strâmb, și străluceau. Vai, cum mai străluceau de frumos! — Cine? - întrebă Metodiu. — Să vă spună el - zise Parnasie. Să vă spună Surduc, că lui i-am povestit. — De ce să spun eu? Eu nu spun minciuni, eu povestesc - zise Surduc. Spune tu, că tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
spus-o și n-o crede. Pentru el e poveste, pentru mine nu e, că eu am văzut cu ochii mei. Nu stăteau mai departe de zece pași, cam cât îi până la bradu cela strâmb, și străluceau. Vai, cum mai străluceau de frumos! — Cine? - întrebă Metodiu. — Să vă spună el - zise Parnasie. Să vă spună Surduc, că lui i-am povestit. — De ce să spun eu? Eu nu spun minciuni, eu povestesc - zise Surduc. Spune tu, că tu zici c-ai văzut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
minciuni, eu povestesc - zise Surduc. Spune tu, că tu zici c-ai văzut. Spune, să vedem, te crede cineva? — De ce să nu mă creadă? Că doar i-am văzut cum vă văz pe dumneavoastră, ba încă și mai bine, că străluceau. — Cine? - întrebă din nou Metodiu. — Păi asta e, că dacă spun cine erau, o să râdeți. Și de ce să râdeți, dacă eu i-am văzut cu ochii mei? — Hai, frate, că nu râdem! zise supărat Metodiu. Ci spune odată, pe cine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
ne situează în postura de colege. Surori, și încă gemene, suntem în fața Domnului; colege, în fața necazurilor. — Judicioasă explicație - observă căpitanul Tresoro. — Ne numim surorile Acetosa. Ne-am născut în comitatul Frisco - continuă Amada - într-o frumoasă zi de marți. Soarele strălucea și păsărelele... — O, dar nu-i nevoie! - zise căpitanul Tresoro. Treceți spre adolescență, singura vârstă în care... — Aveți dreptate - îl întrerupse sora ușor ciupită. Pe mine mă cheamă Fibbia. Tatăl nostru, surugiu, văzând că intrăm în adolescență și că nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
bune porțiuni din poveste epicul mai mult târându-se decât înaintând vioi, poate și deoarece cel care născocește personajele nu furniza la timp materia primă necesară. Și ca să fim obiectivi până la capăt, trebuie spus că nici dialoghistul nostru n-a strălucit tot timpul, dovedind mai ales între episoadele 110-118 (când, e drept, a avut niște necazuri în familieî o totală lipsă de inspirație. însă, așa cum spuneam, e pentru prima oară că suntem obosiți toți patru. într-un fel e o situație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
obișnuiau să facă beduinii, închise ochii și adormi profund, fără să-i mai pese deloc de probabila prezență a șerpilor, hienelor sau scorpionilor. Sofisticatele parapante rectangulare, de culoare închisă, ce puteau lăsa un parașutist expert deasupra unei simple monede ce strălucea într-o pârloagă, alunecau străbătând întunericul nopții chiar în momentul în care luna dispăru și lumina ei rece și sfioasă nu se mai împrăștia peste întinderea nemărginită. Timpul fusese calculat cu precizie cronometrică, astfel că burduhănosul Hercules ajunse deasupra masivului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
păru că a obosit să repete de o mie și una de ori același cântec și se potoli. Fără vraja muzicii sale, nisipul se plictisi să mai danseze și începu să revină, foarte încet, la locul lui de origine. Soarele străluci cu puterea sa dintotdeauna și era imposibil să-l privești. Pe cer își făcură apariția primii vulturi. Un sfert de oră mai târziu, greoiul Hercules ateriză pe esplanada de nord, ca apoi să se îndrepte vuind și ridicând nori de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
parcă spun rugăciuni profane aici păgînismul capătă o aură creștină mă aflu Într-un Hyde Park bizantin trăiască libertatea kitschului jos lanțurile bunului gust sînt un pigmeu cu un inel de alamă În nas am descoperit În sfîrșit ceva care strălucește. La Șosea, pe o alee Între două rînduri de vile cu balconașe cochete la stradă și cu mansardă, ale cărei ferestre circulare par niște hublouri de vapor, se află o grădină de vară. La o masă mai retrasă Niki Bârsan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
toate marginile tale. Și iată deodată această legănare a valurilor de nisip cum tresar noaptea ia zvîcnetul cobrei faraonii morți În sarcofagele lor, cît deșert sub un bombardament lunar, Înspăimîntător și apele tale fosforescente, focurile tale solidificate de Îngheț, pămînt strălucind ca tabla, pulverizat În particule electrice. Deșert, deșert, Înainte și după. Oare aceste amintiri fugare Îmi justifică euforiile, orgoliul, frica? Ăsta-i un loc al aberațiilor, sînt gata să spun, simt dinții mici, ascuțiți, de rozătoare cum Îmi ronțăie creierul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
iau acasă, ca să-l spăl cu apă călduță de pământ și de râme. Pentru că lui numai aia îi plăcea. Nu suporta, săracul de el, apa caldă. Apoi tot s-ar fi întâmplat ceva. Înțelegi? Afară ceața deja se risipea. Șinele străluceau, la fel și acoperișul umed de tablă al magaziei, căci se luminase de ziuă. Ce frumos lucrează brigada, mi-am spus în sinea mea. — Da, comoara mea, eram gata s-o fac, dar, într-o bună zi, domnul Ulrich și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
de mare, care apoi a încetat să mai existe și acum nu mai era decât sare. Nu era mare scofală, mi-a spus eu, vanitatea era încă departe. M-am uitat totuși în oglindă, căci îmi cercetam toate schimbările. Soarele strălucea pe ea. Asfințea. Și am mai văzut că hainele lui Benjamin erau perfecte. — M-am așezat aici pentru că trenul e gol, numai cu soldații în față, în drum către casă. Să nu călătorești de capul tău. Și atunci, ce văd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
n-am văzut nimic. Cele de acolo s-au întâmplat cu o mie de ani înainte. Nu înțeleg nimic. Mă uit prin casă. Nimic. După stâlpi. Nimic. Mă duc la animale. Ele trăiesc. Le lovesc. Nici nu se mișcă. Le strălucesc doar ochii, ca gheața. Mă foiesc luni întregi în jurul lor. Insistent. Mă întorc zi de zi. Le duc la lumina ferestrei. Sub ele pânza, în dosul lor nu știu ce, iar ăsta e doar primul tablou, vai, Doamne. Intră Bódog Artúr, îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
nu aparțin de fapt corpului meu. Nu mai îmi e atât de frică. Un individ de culoare se tot plimbă printre scaune. A stins pe rând fiecare beculeț de deasupra locurilor din compartiment. Mai e unul singur, mic și roșu, strălucind undeva în capăt, și-mi pare rău că nu mai e lumină aici, lângă locul meu, fiindcă în beznă încep să mă gândesc prea mult la ce se întâmplă acasă. Cred că au oprit și căldura. E frig. Îmi doresc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
voiam să-l mai văd niciodată, dar eram curios să aflu unde se dusese. Am coborât și am ieșit pe verandă. Toate lucrurile pe care le adusese dispăruseră. Luna bătea atât de puternic peste cenușa din curte încât ajunsese să strălucească precum diamantul. Era încă noapte în vale și pinii de pe deal se clătinau foarte încet. Jos în oraș luminile de la ferestrele oamenilor se stingeau una câte una, lăsând doar câteva neoane să ardă pe strada principală. Vedeam Biblia cea mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
foarte frumoasă, așa că m-am uitat pe fereastră și am început s-o spun, dar ochii mi-au căzut pe Biblia de neon din josul dealului și nu am mai putut să continui. Apoi am văzut că stelele de pe cer strălucesc ca rugăciunea cea frumoasă a lui tanti Mae și am început din nou, și rugăciunea mi-a venit fără măcar să mă gândesc la asta, oferind-o stelelor și cerului de noapte. Capitolul trei În dimineața următoare, tanti Mae m-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
un vânt răcoros care anunța întotdeauna ploaia și nu peste mult timp puteam auzi primele picături mari pe acoperișul verandei, pentru a le simți imediat pe genunchii mei. Loveau lutul cu un zgomot surd și constant și făceau cenușa să strălucească. Tanti Mae și cu mine ne-am ridicat și am intrat în casă. Am urcat în camera mea, m-am așezat pe pat și am început să mă uit pe fereastră la pinii care se legănau în ploaie și să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
și ceva o să arăt foarte bine. Corpul meu prinde niște forme, zicea ea, iar fața mea începea și ea să arate ca a unui bărbat. Am pornit din nou la drum. M-am uitat în jos la costumul meu. Luna strălucea pe nasturii de la haina mea. Și-atunci am observat pentru prima oară că nu erau pe aceeași linie cu deschizătura hainei mele. Costumul avea piept dublu. Apoi mi-am amintit că nimeni nu avea costum cu piept dublu la festivitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
bunicului ei. Era la poalele dealului, față în față cu al nostru. Când am ajuns pe strada respectivă, Jo Lynne s-a uitat în sus pe deal. Se construiau case din acelea noi. Puteai să le numeri după acoperișuri, pentru că străluceau sub lumina lunii. Se vedeau vreo cincisprezece deja înălțate, dar știam că aveau doar câțiva pereți gata, fără acoperișuri. Înainte să ajungem la casa bunicului, Jo Lynne s-a oprit și mi-a strâns tare mâna. M-am uitat la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
cu ușile și ferestrele deschise. În câteva zile or să fie închise, cu lemn și sticlă, și atunci ar fi fost ilegal să mai intri în ele. Mă gândeam ce diferență era între cutiuțele acelea mici de lemn în care strălucea luna prin locurile unde ar fi trebuit să fie uși și felul cum urmau să arate în puțină vreme cu oameni care să le locuiască și să le iubească. Am stat pe treptele uneia dintre căsuțe. Totul mirosea a pin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
așa, de parcă ar fi fost un lucru obișnuit de discutat, cum e vremea sau noile case de pe dealuri. Mi-a venit în minte noaptea aceea, când ne-am ascuns în casele cele noi. Buzele ei erau purpurii atunci, iar luna strălucea în umezeala lor și puteam vedea micile șanțuri de pe ele, mai subțiri decât un ac. Când a terminat de vorbit, reținusem doar că pleca a doua zi cu trenul. Am ieșit de după tejghea și am prins-o de mână, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
adăpost în lumea asta plină de macho. Nu sunt de acord, dar se întâmplă să fiu o brunetă care în mod normal este la fel de sensibilă precum Conan Barbarul după ce a prizat cocaină. în schimb, am spus: —Cum faci să-i strălucească ochii unei blonde? —Hmm... —îi aprinzi o torță în urechi. —Hahahaaaaa... Tom s-a prăbușit rezemându-se de perete și a început să râdă zgomotos. Dacă e în toane bune, Tom râde la aproape orice. îi invidiez starea de beție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]