2,825 matches
-
bată gheunoaia. Dar ea bate de opt ori câte opt, și mai mult. A făcut o gaură în molid, căutând viermele cel mare, de poți vârî de două ori pumnul. Au și brazii viermii lor, care-i rod la inimă, suspină nană Floarea. Trăiane dragă, are să ne trebuiască și nouă o gheunoaie. Pentru vorba asta Traian s-a veselit; dar nana Floarea n-avea nici o urmă de zâmbet. Suferința lui Culi Ursake s-a prelungit în cursul iernii, fără să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
care nu-i a omului. Acea sclipire e dată și luată. Am socotit că pier eu, după cât de tare m-a ucis; dar după aceea, m-am temut de viața lui. Tu dormi, Culi? Nu, maică, spune ce-a fost... suspină paznicul, cu același glas, pe care-l întorcea mamei lui, când asculta basmele ei în copilărie. Da, să-ți spun. Temându-mă eu pentru viața lui, aveam dreptate să mă tem, căci m-a lepădat în ungher, a ieșit și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ardeau în casa de sus și în cea mică. Nana Floarea se afla afară singură, între tăceri neclintite, privind cerul senin și fără lună. Bolta era spuzită de luciri; găinușa se suise în creștetul amiezii. Frumoasă noapte, zise domnul. Da, suspină Nana Floarea. Domnia voastră nu dormiți? Nu. Cum se zărește de ziuă, trebuie să ne întoarcem unde am tras. Poate să luăm și pe Vidra. — Crezi domnia ta că l-ai lovit? — Așa cred. Nana Floarea așteptă o clipă. Întrebă iar, șoptit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
le căuta, șovăind, în ființile și lucrurile din preajmă. I-am umplut din nou paharul cel verde, lăsându-l să spuie și observându-l. S-a întors la locul lui, la vâlvătăile vetrei, stăpânind lângă inimă vinul. —Săracă breaslă! a suspinat el. (Am înțeles că e vorba de breasla noastră a pescarilor.) Când vin Dunările mari, mă îneacă. De ce mă înecați? Așa poftim noi! Când e secetă, mă uscă vipia, de mi se lipește burta de șale. De ce mă frige și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
altă parte. E ceea ce am putea numi idealul oamenilor care s-au perindat, năzuind spre ceva mai bun. Pe morminte cresc florile vieții. —Ești poet, am murmurat eu cu o strângere de inimă. —Sunt urmaș al asirienilor și egiptenilor, a suspinat el, cu un accent pe care nu-l voi uita niciodată. Pe acest neguțător de antichități nu l-am mai văzut de atunci și nu-l voi mai vedea. Îi rămân totuși prietin întru veșnicie. IIItc "III" Aici, la „poartă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pe câzlar-aga. În scurtă vreme și-a făcutprietini și partizani devotați. Evenimentul cel mai neașteptat se produsese în împărăția osmanlâilor: padișahul, umbra lui Allah pe pământ, dintr-o anume noapte nu mai cunoștea decât o singură femeie. Nu-i nimic, suspinau dregătorii bătrâni; va fi șase luni sultană-haseki, pe urmă va trece și asta cum trece fumul și cum trec miresmele. Însă harul n-a trecut ca fumul și ca miresmele. Noaptea a înrâurit asupra zilei; revoluția a sucit și a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
aflat rezultatul soliei marelui vizir, doamna Roxelana s-a bucurat fățiș. A cuprins râzând puțintel răutăcios pe domnul său și i-a rostit înțelepte cuvinte: —Câteodată întârzierea e prielnică, stăpâne bune. Cât așteptăm, va ieși la lumină adevărul. Soliman-Sultan a suspinat neguros. —Iubita mea, a răspuns măritul stăpân, ceasul mâniei mele a trecut. —Nu-i așa? mă bucur nespus, domnul meu. Așa este, doamnă, ceasul mâniei mele a trecut. În acel ceas credinciosul Rustem a fost în primejdie să treacă puntea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
acolo. Gingir iubește pe Mustafa ca pe-un Dumnezeu. —Bine, a încuviințat sultanul. Pregătește-ți pruncul. Îl iau cu mine, ca să se bucure de priveliștile împărăției noastre ca de niște jucării ce nu vor fi niciodată ale lui. —Vai... a suspinat doamna Roxelana. —Mângâie-te, a zâmbit Soliman căci partea lui în această lume nu e cea mai rea. Coconii măreți sunt mai în primejdie decât acest prunc cu care soarta n-a fost darnică. E destul de ascuțit la minte, ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
nimic de spus. Totuși trebuia să spuie ceva, căci asta era slujba lui. Mai bine ar fi fost să fie întrebat înainte de fapta cea crâncenă, dar împărații au narav să făptuiască întăi și să întrebe după aceea. — Mărite stăpâne, a suspinat clericul, nici un fir de păr și nici un pai nu se clintește aici pe pământ fără știrea lui Allah cel veșnic. N-avem nimic de făcut. Să ne închinăm și să ne supunem. Marele Soliman s-a simțit mai mic decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
motivul rezervei lui. Dar ținusem totul în frâu și ceva mă împiedicase să-mi vărs necazul lui Jacqui de fiecare dată când mă întorceam acasă după o seară în oraș încă fără să fi făcut sex și îmi băteam capul, suspinând: Care e problema cu el? Nu îl atrag? E homo? Creștin? Unul din ăia care spun că „Dragostea adevărată așteaptă“? Aidan a sunat în ziua de după petrecerea de Halloween și a spus: M-am distrat noaptea trecută. —Mă bucur că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
să mă conducă afară. În hol, Franklin și-a rotit degetul mare, cu manichiura făcută, între sprâncene, acolo unde ar fi trebuit să apară riduri dacă nu le-ar fi potolit cu botox la fiecare șase săptămâni. —Doamne sfinte, a suspinat. E doar impresia mea sau ți se pare și ție puțin... dusă cu capul? Nu mai mult decât de obicei. Dar s-ar putea să nu fiu persoana cea mai în măsură să judece acum. A adoptat o figură compătimitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
clătinat din cap, cu fața de un roșu aprins. Nici pe departe la fel de dureroase ca asta. Arăta de parcă era pe moarte. Eram cât pe-aici să sun la 911 când spasmul a început să scadă în intensitate. Oh, Doamne, a suspinat, întinsă pe podea. Cred că tocmai am avut o contracție. —De unde știi? Descrie-o. —A durut! Am înșfăcat una din broșurile instructive care ne fuseseră date și pe care le citisem. —„A început în regiunea spatelui și s-a deplasat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
meu era deja Alhambra, iar grădinile lui, Edenul. Fie ca tu să pătrunzi acolo, în binecuvântata zi a terminării, ducându-ți moștenitorul așezat pe umeri! Tremurul Hibei mi-a străbătut întreg brațul care o sprijinea făcând boltă asupra ei. A suspinat la urechea mea: — Doamne, cât de mult mi-ar plăcea să-ți dăruiesc eu acel moștenitor! Ca și cum ar fi auzit, poetul se uită la ea cu tot atâta milă câtă dorință și, întrerupându-și zicerea, improviză două stihuri rostite cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Romei a început o nouă epocă, și această epocă are o taină a ei. Taina ne-a fost dezvăluită: acum împăratul poate fi ales și de legiuni. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Galba, adu-ți aminte. — Galba, suspină legatul. Galba nu se dovedește un împărat demn. De la Roma am primit vești sinistre... Poporul și Senatul îi cer un succesor. — Știu, exclamă Antonius încruntat. Galba l-ar vrea pe Piso, urmașul lui Crassus și al lui Pompeius, nobil așadar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Adu-ți aminte... Orpheus... Puse apoi mâna pe buzele lui Valerius; atingerea ei era înghețată. — Taci... Nu întreba nimic. — Nu muri, o imploră Valerius. Îmi vei îngropa cenușa acolo unde m-am născut. Acolo vor trebui să te găsească atunci când... Suspină, apoi tăcu. — Cine te-a înjunghiat? hohoti Valerius, și în clipa aceea îl văzu, ca prin vis, pe Vitellius șezând în taverna întunecată, în fața lui Ausper. Vitellius, care voia să-și afle destinul și hotărâse s-o întrebe pe Velunda
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îți va tăia gâtul. Valerius își acoperi fața cu brațele. — Vrei să mori? Velunda n-ar vrea să mori. Velunda. Nu-i spusese oare că moartea ei avea să deschidă calea pe care destinul o alesese pentru Valerius? Dar ea, suspină Valerius, ca și cum prietenul lui ar fi știut ultimele cuvinte rostite de Velunda... Nu știi că fără ea... Maktor văzu amuleta de la gâtul lui Valerius și o atinse. — Numai Velunda putea să-ți dea asta. Strânge-o în mână, Valerius, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
vechime. Antonius și Titus tăceau. — Soldații au plâns mult timp lângă trupul lui și mulți, din disperare, și-au pus capăt zilelor lângă rug. Alții și-au luat viața când au aflat că a murit. Iar acum, că e mort, suspină ușor Calvia Crispinilla, după ce l-au insultat cât timp a fost în viață, acum îl acoperă de laude, ajungând chiar să spună că Otho l-a ucis pe Galba mânat nu de setea de putere, ci - tăcu o clipă, fixându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
scoată un sunet. O lumină coborî din tavan, învăluind figura maestrului într-un soi de ceață aurie. Proculus luă panglica și o duse la buze. Rămase multă vreme așa. Încet-încet, raza de lumină alunecă pe pardoseală, apoi se ridică, dispărând. Suspinând adânc, ca și cum s-ar fi întors de la mare depărtare, Proculus deschise ochii. Răsuci gânditor panglica, apoi o puse la loc în sac, împreună cu celelalte lucruri ale lui Valerius. — Bine, spuse, ridicându-se. Îi voi duce sacul lui Valerius. Îl voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mort, și care-l făcuse să uite orice teamă și să se năpustească în pulvinar având în minte un singur obiectiv. Era uimit că fusese capabil de un sentiment atât de violent, pe care nu-l cunoscuse până atunci. Cineva suspină lângă el. Valerius se întoarse brusc. Pe grămada de paie, lângă el, era întins un bărbat. Avea vreo douăzeci de ani. — Dormeai când m-au adus aici. Avea ochii limpezi. Buza îi era umflată, plină de sânge închegat. — Am venit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cei învinși, ceea ce-l înfuria pe Vitellius. Se zvonește că Vitellius așteaptă să-l vadă pe Valerius ucis de adversarul lui, dar că asta nu se întâmplă niciodată. Și e din ce în ce mai bun, din ce în ce mai îndrăzneț... — Ce nume a luat? — Orpheus. — Orpheus... suspină Antonius. Valerius continuă să o iubească pe Velunda. Nu întâmplător a ales numele ăsta. În miturile noastre, Orpheus coboară în împărăția morților ca s-o caute pe femeia iubită și s-o aducă înapoi pe pământ. Antonius privi afară, spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
amfiteatrului în pulvinar. Trebuie să apară în fața poporului, așa cum au făcut Julius Caesar, Octavianus Augustus, Claudius, Caligula și Nero... Ei toți au fost iubiți pentru că întotdeauna s-au arătat paterni, generoși și surâzători, autoritari și liniștiți, inclusiv ultimii doi, care - suspină - căzuseră victime jocurilor puterii. Ajungând pe ultima treaptă, privi în sus, spre cerul senin de octombrie, pentru a invoca protecția zeilor. Ieși în balconul plin de flori. Treptele amfiteatrului gemeau de lume. Asemenea divinului Augustus, pentru ca spectacolul să fie solemn
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și frunzele copacilor din pădurea de la Bedriacum. Errius venea să-i anunțe că dușmanul se apropia. Se auzi pe sine strigând: — Arrius Varus, oprește-te! Nu atacăm imediat. Așteaptă... Să aliniem soldații! — Retrăiește începutul bătăliei. Îmi aduc aminte cuvintele lui, suspină Titus. Se spune că așa se întâmplă înainte să mori... Retrăiești anumite momente din viață... Antonius se încrunta. Auzea zgomotul copitelor: era cavaleria lui Arrius, care se îndrepta spre dușmani. Se văzu pe sine galopând în mijlocul soldaților, ordonând să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
în pulvinar? răspunse repede Antonius. Eram la Augusta Rauricorum... Îți aduci aminte cum soldații tăi îl băteau pe fratele meu Valerius, care apoi a ajuns gladiator din porunca lui Vitellius? Atunci tu nu ai dat dovadă de milă. Vinicius Crulpus suspină. — Atunci pune pe cineva să mă ucidă. — Să pun pe cineva să te ucidă? izbucni Antonius furios. Eu nu uit că ai venit aici ca ambasador. Numai Vitellius îi ucide pe ambasadori, care sunt sacri până și pentru cele mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ghiocel pe cap, mi-a grăit: Fetițo, din păcate, omul tău de zăpadă nu se va mai putea întoarce, deoarece a venit primăvara. Însă vei putea face altul iarna viitoare! Dar mai este multă vreme până atunci! am spus eu suspinând. Nu este adevărat! Timpul va trece foarte repede, dacă te vei bucura de frumusețea fiecărui anotimp! m-a asigurat Zâna. Bine, dacă așa spui tu, așa o să fac! După ce ne-am luat rămas bun, omul de zăpadă și Zâna-Primăvară s-
Magia anotimpurilor. In: ANTOLOGIE:poezie by Jenica-Daiana Suciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/246_a_691]
-
la bancă. Ce crezi tu? — Ooo! făcu Roger, a cărui respirație nu prea semăna nici ea a parfum, dacă vreți să știți adevărul. În clipa aceea, gura îmi era îndopată cu un trio instrumental care bolborosea de zor. — O, am suspinat eu cât mai convingător. Ia-mă încet. Te-a supărat ceva? — Te referi la durere? Durere? Da, cât cuprinde. De asta și sunt aici. Mda, așa se pare. Uite, parcă se mișcă ceva acolo. Așa cum rostise el „se mișcă“, ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]