2,637 matches
-
a unui act asertiv, corespunzător frazelor declarative obișnuite, fără intenția însă de a înșela. Ca atare, la fel ca în stilul religios, în textele literare, aserțiunile nu sînt valorificabile din perspectiva criteriilor obișnuite ale adevărului, ci din perspectiva edificării mediilor transcendente, care, fără a fi sustrase în întregime realității senzoriale, sînt totuși dincolo de ea. În asemenea condiții, aserțiunea devenită neinterpretabilă, poate fi mijloc de producere a stărilor extatice. Din perspectiva rolului în alcătuirea discursului, aserțiunea poate deveni mijloc de caracterizare a
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
totul "ca prin oglindă, în ghicitură" (I Corinteni 13, 12). Această cunoaștere fragmentară, scrie Reinhold Niebuhr, face imposibilă conturarea unui sens al istoriei: "Problema istoriei umane și a destinului în religiile istorice este cum se poate desluși și împlini sensul transcendent al istoriei când omul poate discerne numai înțelesuri parțiale și poate realiza numai parțial înțelesul pe care-l discerne"92. Planul lui Dumnezeu este imuabil, el fiind dat odată pentru totdeauna. Numai că acest plan, consideră filozoful francez Jacques Maritain
by OCTAVIAN FLORESCU [Corola-publishinghouse/Science/976_a_2484]
-
sale privind istoria mântuirii. Ceea ce a fost întrerupt de Adam este reluat și împlinit în Hristos, care este omul complet, spre deosebire de Adam, care nu a depășit stadiul copilăriei inocente. Tillich numește această desăvârșire a omului esențial, de natură adamică, umanism transcendent 53. Concepția unei istorii sfinte văzute ca o creștere a fost preluată de la Părinții greci. Ea și-a aflat forma deplină la Grigore de Nyssa. Planul lui Dumnezeu, istoria totală, constituie pentru fratele Sfântului Vasile o akolouthia, succesiune ordonată, al
by OCTAVIAN FLORESCU [Corola-publishinghouse/Science/976_a_2484]
-
căilor lui Dumnezeu, astfel încât răul care este în lume să poată fi înțeles și Spiritul gânditor să fie reconciliat cu faptul existenței răului. Nicăieri nu este o asemenea viziune necesară mai mult decât în Istoria Universală"97. Această reconciliere între transcendent și imanent Hegel o realizează prin intermediul providenței. Spiritul, Ideea se manifestă în istorie în forma de guvernare: "Statul este ideea din domeniul spiritului, manifestată în exterioritatea voinței omenești și a libertății ei"98. El aplică ideea de providență într-o
by OCTAVIAN FLORESCU [Corola-publishinghouse/Science/976_a_2484]
-
-Calea, Adevărul și Viața. Teza VI: Universalitatea revendicării eschatologice a lui Dumnezeu în destinul lui Iisus Hristos se definește în formularea concepțiilor non-evreiești ale revelației în biserica primară creștină 31. Conceptul de Întrupare exprimă evoluția revelației divine de la o realitate transcendentă pînă la desăvârșirea sa în omul Iisus din Nazaret. În taina Întrupării Pannenberg vede o biografie definitivă a istoriei revelației Dumnezeului lui Israel 32. Teza VII: Cuvântul se raportează la revelație ca făgăduință, rostire și kerygma 33. Pannenberg atribuie Cuvântului
by OCTAVIAN FLORESCU [Corola-publishinghouse/Science/976_a_2484]
-
pune accent pe comunitatea credincioșilor și pe coeziunea grupului format în cadrul bisericii, protejându-i mai bine pe cei afiliați Bisericii. Pe de altă parte, conform lui Berger, protestantismul "dezvrăjește lumea", elimină sacrul din viața cotidiană, rupând legătura dintre lumea sacră, transcendentă și cea profană, cotidiană. În acest context, realitatea devine deschisă investigației cu mijloace raționale, științifice, miracolul nemaiputând să fie conceput. Prin comparație cu Europa de Vest, predominant Catolică și Protestantă, secularizarea în Europa de Est, predominant ortodoxă a cunoscut o evoluție diferită. Rémond (2003
by Mălina Voicu [Corola-publishinghouse/Science/988_a_2496]
-
producții cinematografice de mare succes în care intervenția ajutorului secundar, cu puteri oculte, rămîne o opțiune accidentală. Am fi tentați să credem că această investire perseverentă sau credință în ideea de supraputere binevoitoare face parte din încrederea într-o forță transcendentă, în autoritate și canon. Întîlnim aceste credințe în cultura americană de consum, poate derivînd ele din rolul de unică supraputere al Americii - versiuni similare se pot însă găsi în narațiunile fiecărei culturi. Cultura americană de consum afirmă adesea o încredere
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
un văl iluzoriu aruncat asupra revărsărilor, mai întâi periferice, iar apoi din ce în ce mai putenice. Riscul zdruncinării acestui echilibru instabil este major și, după părerea noastră, opacitatea vieții partidelor la nivelul liniilor de conflicte societale și a valorizării unei utopii a solidarității transcendente nu face decât să alimenteze mai mult aceste revărsări. Circuitul viciat al ocolirii conflictelor pentru a realiza clivajele este astfel referința de bază a acestei suprapuneri care facilitează vizibilitatea PRM-ului. Note 1 D.-L. Seiler, "La pertinence de la carte
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
ai epocii lor, iar „iraționalul se refugiază tot mai mult În literatura „minoră”, experimentală, fantastă sau ad usum pueri, pentru nevârstnici. Chiar Kant, În atitudinea sa față de problema cunoașterii adoptă un spirit „științific”, criticist, cu care Încearcă să definească elemente transcendente, de fapt iraționale, cum ar fi „lucrul În sine”, Das Ding an sich, cheie de boltă a Întregului său edificiu filozofic. Sigur, emulii săi intră iute În polemică cu acest concept al „lucrului În sine”, dar nici Hegel și nici
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
din cărțile pe care le răsfoiau, rezumate sau sinteze ale altor rezumate sau sinteze, dar cu morga necesară când pronunțau tocmai aceste cuvinte „ezoterice”: destin, personalitate, eul nostru profund, hazard și posibilitate, numen și fenomen, lucrul În sine, contingent și transcendent etc., etc. Poză? Nu, nu era numai poză la „acei adulți” educatori ai copilăriei și pubertății mele sau... ce mai Înseamnă poză? Oare și aceștia sau unii dintre ei pozau ca să Înțeleagă la rândul lor și nu numai ca să ne
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
se spune că ieșirea din sine a stelei-Luceafăr cu dragoste echivalează cu o geneză cosmică, că întrupările lui Hyperion sunt fapte de expansiune a universului, "degradare energetică prin aspirația la viața efemeră, dar totodată apropiere de simetria perfectă a substanței transcendente", dragostea fiind cea mai înaltă formă de reactualizare a simetriei totale, a fuziunii dintre cosmic și uman. Însă Hyperion e numai stea, pe când Cătălina numai om, femeie. Hyperion, exponent al eternității nu poate deveni muritor, Cătălina, muritoare, nu accede la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
dintre cosmic și uman. Însă Hyperion e numai stea, pe când Cătălina numai om, femeie. Hyperion, exponent al eternității nu poate deveni muritor, Cătălina, muritoare, nu accede la nemurire. E diferența de a înțelege dragostea ca fenomen, contingentă și ca idee, transcendentă. Aș zice că Eminescu rămâne în această antinomie, nu tinde la armonia contrariilor, la o viziune simultaneistă a lumii, cum crede Theodor Codreanu. Mai departe este discutată opinia filosofului C. Noica: Tot poemul descrie nefericirea generalului de a nu putea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
denunțată mentalitatea sursologică, acel comparatism păgubos care a dus la consacrarea dependenței lui Eminescu de modele străine. În lungul studiu Ontologia arheității tonul de dispută se plasează nivelul (înalt) filosofic, Kant și Schopenhauer în special, pe tema genialității, agnosticismului, conștiinței transcendente, metempsihozei etc. Polemica privitoare la "erosul divin" la Eminescu, așa cum reiese în special din postuma Preot și filosof, pune în cauză schisma dintre creștinism și metafizică. O permanentă răfuială întreține Theodor Codreanu cu eminescologia tradițională care l-a "osificat" pe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
dintr-un titanism arhaic, al "vârstei de aur". De aceea, "geniul" eminescian se autodenumește impropriu astfel (datorita modei romantice); el e clar un titan de dinaintea fulgerării speței de către Zeus. Relațiile sale cu Demiurgul sunt altele; a se revedea Luceafărul. "Cenzura transcendentă" ar trebui să-i limiteze acțiunea, nu cunoașterea. Are dreptate discipolul unei asemenea tradiții (Th. Codreanu) să parieze simultan pe reflecție și pe iubire. Așadar, teoria despre geniu ce se profilează din Fragmentele lui Lamparia s-ar putea să fie
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
prisosului de cuvinte, de care era suprasaturată literatura română. Chiar personajele caragialiene ilustrează ideea beției de cuvinte. Cât privește cazurile atipice din momente, Stavrache, Leiba Zibal ș.a., e adevărat că ele trăiesc doar clipa obsesivă care îi transformă în făpturi transcendente. Cât privește natura, peisajul caragialian "se supune cronotopiei" momentului. Scriitorul e sensibil în fața naturii, dar prezența ei în universul unei creații i se pare de prisos, de aceea o aduce în prim plan numai atunci când "se supune stilului hiperlitotic". Caragiale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
teatru. Creat în zona "libertăților permise" de fosta securitate, postmodernismul a fost folosit ca mască, adică și ca substanță (fiindcă fenomenul nu are nici grund, nici materie, fie și amorfă, nici câmp al devenirii, nici Dasein, nici Kehre, nici opreală transcendentă, nici măcar mit al reîntoarcerii și revenire la zeii precreștini, ca la Nietzsche), de noua/vechea clasă politică a României postdecembriste pentru a se îmbogăți din interesul național românesc, dar și pentru a corupe și nomadiza tânăra generație (cu demitizante modele
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
este singura realitate pe lume...", deschizând drumul spre zona de transparență a Ființei, că în aceeași nobilă descendență poezia lui Bacovia e translingvistică, făcând, practic, inutilă discutarea figurilor de stil, "repetiții cu diferență ale metaforei", menite să pună în evidență "transcendentul care coboară", că lui Caragiale nu-i era străină profunzimea (dezagreabilă postmoderniștilor), condamnând indirect transferul nejustificat al miticismului de la personaj spre autor și demonstrând convingător că omul kitsch, de care vorbea Ștefan Cazimir, nu acoperă realitatea artistică a operei sale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
însemnat eliminarea oricărei urme de transcendență. Și cu toate acestea, un Heidegger, de pildă, ocolește religiosul spre a se întoarce (fără a conștientiza) la filosofia și teologia Sfinților Părinți, iluzionându-se că Ființa poate fi gândită fără Dumnezeu. Iluzia abandonului transcendentului a condus la iluzia morții artei (și a tuturor sistemelor de valori). Arta "noii antropologii" este privită ca amuzament, joc și/ sau simulacru. Iar meritul lui Theodor Codreanu este acela de a dezvălui că stadiul degradării organice (adică ceea ce e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
moartea națiunilor, așezând omului concret în centrul lumii. Lipsit de idealuri, de un centru al ființei sale, trăind un gol istoric, în spatele său și al lumii stă nimicul/neantul. Și totuși postmoderniștii îl proclamă fericit, fiind lipsit de orice constrângere transcendentă. Trăind fără idealuri, omul postmodern nu pare supraom ci mai degrabă un om periferic/subom întrucât tradițiile au murit, arta e un simulacru, un joc steril, amuzant, eternitatea ei este o iluzie. Adevărul și metafizica sunt forme goale, măști de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Frank O'Hara) și Colegiul scriitoricesc de la Black Mountain (Charles Olson). La început, curentul postmodernist era foarte virulent nu numai împotriva tradiției ci și a tuturor idealurilor umaniste. Luând totul în răspăr, se promova cotidianul insignifiant, omul însingurat, lipsit de transcendent, trăitor într-o lume al cărei substrat este nimicul. La noi postmodernismul impus după 1980 de Marin Mincu si apoi Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Postmodernismul coexista cu modernismul. Daniel Corbu descoperă, la noi, ascendențe postmoderniste la avangardiștii: Urmuz, Tzara
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
dintre pătrat și cerc"" (ibid.). În ceea ce privește pe Ion Barbu / Dan Barbilian, cel ce vedea în "ermetismul teorematic" al lui Gauss, având în centru theorema aureum, "legea reciprocității cuadratice", drept "text august", desigur, "elementul de noutate vine din asumarea spiritului irațional, transcendent al cuadraturii cercului, care nu putea avea loc în raționalismul matematic; altfel spus, Barbu, eliminând din matematică aventura cuadratică de cerc, o regăsește în poezie" (p. 364). Distinsul receptor al recentului eseu codrenian are bucuria "transmodernistă" / "transdisciplinară" de a descoperi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
al judecății și timpul / 289 4.4. Timporizarea subiectului și predicatului, în sensul stabilirii și întăririi poziției lor în judecată, în judicativ și în orizontul logos-ului (formal) / 293 4.5. Timporizarea verbului și timpului, în scopul consolidării sensului de transcendent introdus de aspectul alethic al judecății / 301 4.6. Punerea în discuție a tezei privind preeminența ființării umane / 311 4.7. Ființa din perspectiva reflexivității temporale a ființării conștiente; ființarea conștientă ca ființare reflexivă temporal și deschisă către Celălalt; "semen
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
neavând întotdeauna aceeași poziție). Și tot de aici capătă semnificație poate chiar o importanță epocală problema naturii obiectului cunoașterii și capătă sens, de asemenea, un anume răspuns doar formal, se-nțelege la această problemă: obiectul are o natură absolut diferită (transcendentă) față de subiect; doar în felul acesta poate fi conservată identitatea subiectului, mai departe a omului etc.; dar este vorba despre o identitate strict formală. Trebuie observat și un fapt care are, în toată această desfășurare "istorică" proprie începutului logicii, o
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al identității este condiția sub care ne apare ceva, este datul însuși ca dat. Ea apare conștiinței odată cu "obiectul" față de care se poziționează constituant. Reconstruită prin opoziție față de ceva din sine (opoziție reflexivă) sau față de ceva din afară de sine (opoziție transcendentă) -, identitatea datului (donației sensibile, de exemplu) nu mai este ea însăși "datul" nu mai este "dat", ci "obiect constituit" și devine unitate obiectuală. Aceasta din urmă însă nu mai poate fi conceptualizată decât prin intelectul judicativ, deoarece constituirea sa a
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
lucru și ființă există o diferență de nivel, de grad "ontologic": lucrul este de condiția ființării date, pe care experiența o modelează și o transformă în element al ei, în vreme ce ființa este "reprezentată" mai degrabă ca temei al lucrului, ca transcendent cu rosturi întemeietoare față de lucru și cu rosturi unitare față de totalitatea acestora ("lumea"); ea este realitatea originară prin care devin posibile și "reale" toate cele ce ființează. Aristotel păstrează din plin astfel de înțelesuri, iar atunci când va pune în discuție
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]