17,694 matches
-
iar ei (docții) mă vor scuti de a le aduce la cunoștință toate pasajele care ar putea ușor să le dovedească faptul că nu am a-i face nicio corectură", scrie Racine în Prima Prefață din 1669. Alții l-au criticat pe Racine pentru că l-a făcut "pe Nero prea bun", față de personajul istoric. "L-am privit totdeauna ca pe un monstru, scrie Racine în Prima Prefață. Dar aici este un monstru în devenire. Încă nu a dat foc Romei, nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
sufletul spectatorilor. În timp ce farmecul melodiei adoarme spiritul critic, spectatorul se lasă în voia magiei spectacolului. Din același motiv, dar urmărind un scop diferit, Brecht, la rândul său, cu trei secole mai târziu, își va manifesta neîncrederea în operă. Bossuet îi critică mai ales pe Quinault și pe Lulli, doi dintre cei mai străluciți compozitori de operă din acea vreme. "Mai gândiți-vă dacă considerați demn de haina dumneavoastră, ca și de numele de creștin și de preot, să găsiți oneste toate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o admira. De la Lope de Vega a luat el personajul din Mincinosul, despre care spunea cu atâta modestie și atât de puțină dreptate, că ar da două din cele mai bune piese ale sale pentru a-l fi imaginat." Marmontel critică totuși lipsa de regularitate în Elemente de literatură (Eléments de littérature) din 1787, ceea ce nu are nimic uimitor din partea unui om care nu iubește drama. "...defectul geniului spaniol este de a nu fi știut să stabilească borne nici imaginației, nici
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai emoționate, cu atât mai puțin ne lasă libertatea de a reflecta dacă au motiv să fie. Filosofii să nu ne mai sâcâie cu privire la presentimente, la instinctele pe care le utilizăm în aceste întâlniri; să nu mai aibă nimic de criticat, de exemplu, că un tată, în prezența unui fiu necunoscut, simte o emoție ascunsă care o ia înaintea lămuririi situației: ei ne demonstrează, fără îndoială, că aceste instincte nu sunt firești, și că numai prejudecata ne face să ni le
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este o harababură." (I, 10) Încorsetată în reguli stricte, tragedia a murit definitiv! În a doua jumătate a secolului, genul devine cu adevărat insuportabil. Spectatorii găsesc că personajele vorbesc prea mult. Reacțiile atribuite lui Saint-Preux de Rousseau (1712-1778), care îi critică nominal pe Corneille și Racine, în Noua Eloiză (La Nouvelle Héloïse, 1761), sunt reprezentative pentru gustul epocii. "În general, există multe discursuri și puțină acțiune pe scena franceză; poate că într-adevăr francezul vorbește mai mult decât acționează, sau cel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
prin asta, regalitatea absolută a lui Ludovic XV. Louis-Sébastien Mercier, care va ședea, douăzeci de ani mai târziu, la Convenție, alături de Girondini, atacă indirect monarhia de drept divin în Moartea lui Ludovic XI (La Mort de Louis XI) în care critică tirania acestui rege irascibil și perfid. Scriind în 1772, la două sute de ani după Noaptea Sfântului Bartolomeu, Jean Hennuyer, episcop de Lisieux (Jean Hennuyer, évêque de Lisieux), piesă despre masacrarea protestanților, el condamnă fanatismul timpului său, al cărui martor fusese
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de plictiseală 20. Pentru el, care stigmatizează, în întreaga sa operă, ravagiile civilizației și care nu concepe fericirea decât în întoarcerea la starea de origine, introducerea teatrului la Geneva ar constitui un flagel redutabil. Cu mult înaintea lui Artaud, el critică locul teatral instituțional pe care l-ar vrea dărâmat. Nu poate suporta țarcul în care sunt închise reprezentațiile teatrale. El își exprimă dorința pentru celebrarea unor sărbători civice, date, în veselie, în aer liber, după modelul jocurilor antice, așa cum le
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cărora le trimite textul sub formă manuscrisă. Nu toți contemporanii dramei sunt unanimi în apărarea ei. Marmontel, care nu o înghite, o demolează în rubrica deloc îngăduitoare pe care i-o consacră în Elemente de literatură, la articolul "Dramă". El critică concepția ei realistă despre mimesis. După părerea lui, spectacolul devine inutil dacă nu oferă decât reflectarea brută, inertă a realului, căruia-i amputează dinamismul. Nimeni nu i-a adunat pe oameni, scrie el, ca să le arate pe o scenă ceea ce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a le reduce la o caricatură, celălalt, pentru că le stilizează în scopul de a le înnobila. Spectatorul nu-și poate citi portretul nici în unul, nici în celălalt. Asta nu înseamnă că Lessing ar fi partizanul tragi-comediei pe care o critică, după exemplul lui Diderot, căci ea reunește în mod artificial două genuri prea diferite. El citează, în Dramaturgia de la Hamburg, sfaturile oferite de Lope de Vega în Noua artă de a face comedii pentru a-l contesta. Amestecând comicul și
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
preferarea aspectului serios și spre ștergerea, pe cât se poate face, a momentelor hazlii din comedie, din cauza temperamentului său și din cauza misiunii moralizatoare pe care o conferă teatrului. Făcând elogiul Tatălui de familie al lui Diderot, el apără "comedia serioasă", foarte criticată de Voltaire, care o găsește plictisitoare pentru public. "Nanine aparține genului de comedie înduioșătoare. Dar ea cuprinde și multe scene atrăgătoare; și numai în măsura în care scenele atrăgătoare alternează cu scenele mișcătoare, admite Voltaire ca acelea să fie păstrate în comedie. O
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
jocul unor actori ca Domnișoara Clairon și Lekain care, abandonând declamația emfatică, gesturile grandilocvente și costumele artificiale, au transformat jocul în mod radical." Pentru a exprima firescul, Goldoni, căruia prea puțin îi pasă de regulile clasice a căror rigiditate o critică, revendică libertatea artei. Unitatea de loc în special i se pare incompatibilă cu "comedia de intrigă" în care se întâmplă, ca în viață, numeroase peripeții -, pe care o opune "comediei simple" a Anticilor. Respectul față de o asemenea regulă riscă să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
circumstanță sau în orice acțiune m-aș afla, tot ce este necesar de învățat de către oricine vrea, cu laudă, să exercite profesia mea." Pentru a face acest tablou al moravurilor, Goldoni este obligat să multiplice numărul personajelor. De aceea, el critică concepția teatrului francez în care acțiunea dramatică se bazează aproape în întregime pe un erou central. "Un singur caracter ajunge, spune Orazio în Teatrul comic, pentru susținerea unei comedii, în Franța (....). Italienii noștri vor mult mai mult." Goldoni aduce pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
publicată la Londra în 1813, nu apare la Paris decât în 1814, căci, când este pe punctul de a fi editată în Franța, în 1810, Napoleon, judecând-o ca periculoasă, ordonă distrugerea corecturilor. Răsunetul său chiar dacă i-ar putea fi criticate aproximările, afirmațiile rapide, chiar inexactitățile este imens. Vigny va spune despre acest text că este primul manifest romantic francez, că el "a făcut pentru literatură ceea ce făcuse Geniul Creștinismului 73 pentru catolicism". Ea reia aici o idee, deja apărată în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
adauge ceva forței a ceea ce spune." Musset și Vigny vor profita de sfatul acesta, scriindu-și întregul lor teatru în proză. Lamartine răspunde imediat, într-o scrisoare din 19 martie 1823, la această argumentare a lui Stendhal, pe care îl critică, luând apărarea versului în teatru. "El a uitat că imitarea naturii nu este singurul scop al artelor, ci că frumosul este, înainte de toate, principiul și scopul tuturor creațiilor spiritului. Dacă și-ar fi amintit acest adevăr fundamental, (...) nu ar fi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
înger; să bați din aripi în cer, și să mai visezi în timp ce te scufunzi în pământ: nimic nu este mai antiștiințific, nimic nu duce mai mult la toate erorile, sub pretextul că te îndrepți către adevăr." (Autorii noștri dramatici) Zola critică și falsitatea dramei istorice lipsită în totalitate de realism El deploră faptul că istoria, față de care autorii dramatici își iau multă libertate, nu se desfășoară aici decât în chip de fundal. "Drama istorică actuală, scrie el în Naturalismul în teatru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Totuși, le reproșează că au adus pe scenă, din dorința de universalitate, ființe ireale. Dornic să-i cuprindă pe indivizi și nu să zugrăvească tipuri, să-i reprezinte în cele mai mărunte particularități ale lor, în gesturile lor cotidiene, el critică modul lor de "generalizare în loc să individualizeze; personajele lor nu mai sunt ființe vii, ci sentimente, argumente, pasiuni deduse și gândite" (Naturalismul în teatru). Dacă Harpagon este "Avarul", Moș Grandet, în Eugénie Grandet, roman față de care Zola nu-și precupețește elogiile
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cele patru fețe ale sale", cum spune Antoine în Convorbiri despre regie (Causeries sur la mise en scène, 1903), este destinat să reproducă exact un fragment din lumea reală. Zola deplânge mediocritatea actorilor din vremea lui, incapabili de autenticitate. El critică conformismul conservatorului care formează comedianți fără caracter, având cu toții același tip de joc convențional, moștenit din emfaza Marilor Comedianți. Cum învățământul care este predat acolo se bazează pe postulatul că teatrul nu are nimic în comun cu viața reală, el
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și dialogurile, filmul lămurește situația prin câteva imagini rapide. Numai minimul necesar (...) Filmul de comentariu acompaniază acțiunea în maniera unui cor. El se adresează direct spectatorului, îl interpelează. Filmul de comentariu atrage atenția spectatorului asupra întorsăturilor importante ale acțiunii. (...) El critică, acuză, precizează datele importante, face uneori propagandă directă." Brecht proslăvește, după exemplul său, utilizarea de proiecții cinematografice: regizorul poate face să apară, pe fundalul scenei, documente, piese de arhivă, statistici, să adauge sau să taie, ca în tehnica colajelor. Cinematograful
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
reprezentațiilor cu lucrările dramatice ale lui V. Alecsandri - comedii și „cânticele comice”. Se reproșează acestor scrieri, cărora nu li se neagă valoarea și nici verva comică, încercarea de a generaliza semnificațiile unor stări de lucru, mai precis faptul că este criticat începutul unei reorganizări sociale, înainte de a-i cunoaște rezultatele. R.Z.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286650_a_287979]
-
la Mihai Eminescu), contribuția specialiștilor polonezi și români la promovarea reciprocă a valorilor ori ecourile literare ale relațiilor istorice ș.a., toate dau măsura demersului întreprins de P. Implicarea afectivă, sesizabilă aici, atenuează uscăciunea enunțului factologic, realizând conturarea opiniei, fie ea critică sau admirativă. Următoarea carte, Studii polono-române (1994), are o alcătuire mozaicată, care trădează aceeași îngemănare între vocația de istoric și preocupările istorico-literare. Mai consistent și mai strict delimitat metodologic și tematic este capitolul Teme românești în viziune poloneză, în care
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288795_a_290124]
-
înrudite (filologie, filosofie, istorie), căci fără acestea nu este posibil studiul operei literare și nici stabilirea valorii estetice; istoria literaturii nu urmărește o simplă inventariere, ci o subliniere a „culoarei, tendințelor și ideilor dominante”, la această operație asociindu-i-se critica literară, „artă liberă” și totodată știință. Modelul ideal pentru V. este Istoria critică a literaturii spaniole de José Amador de los Ríos. SCRIERI: Discursul d-lui... la inaugurarea cursului său de literatura română de la Facultatea de Litere din Iași, Iași
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290593_a_291922]
-
implicită și deviantă, cu diferite alte tradiții religioase. Orice istorie a religiilor este, În felul ei, un produs al timpului său, căruia Îi reflectă exigențele și cunoștințele alături de limite și slăbiciuni, cu toate că, cel puțin În mod ideal, aceasta urmărește să critice, dacă nu chiar să depășească, limitele și slăbiciunile respective. Este de necontestat faptul că astăzi se asistă, În domeniul studiilor științifice, În general, și În cel al studiilor istorice și istorico-religioase, În particular, la o creștere hipertrofică a specializării, devenită
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Early Greece: the Bronze and archaic ages, New York ștrad. it., La Grecia dalla preistoria all’età arcaica, Bari 1972ț. Gérard-Rousseau, M. (1968), Les mentions religieuses dans les tablettes mycéniennes, Roma. Maddoli, G. (coord.) (1977), La civiltà micenea. Guida storica e critica, Roma, Bari. Musti, D. (coord.) (1984), Le origini dei Greci. Dori e mondo egeo, Roma, Bari. Pugliese Carratelli, G. (1960), „Dalle odysseiai aile apoikiai”, În La parola del Passato, nr. 15, pp. 161-187. Sacconi, A. (1974), Corpus delle iscrizioni in
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
unicitatea divinității, invizibilă și omniprezentă, negenerată și eternă, și, de asemenea, sferică, refuzând conținutul miturilor tradiționale Întrucât ele atribuiau zeilor cele mai rele pasiuni și vicii ale oamenilor. La Xenofan se Întrezărește deja o critică a universului ideologico-religios al cetății, critică prezentă la Pitagora și Heraclit și care va reapărea cu Empedocle, Socrate și Platon. Nu este Însă vorba de abjurarea mitologiei, ci de necesitatea regândirii și reinterpretării ei. Nu este pusă În discuție atât funcția povestirilor mitice, cât lipsa de
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
omenească, imagini fabricate din metal prețios și de hecatombe scumpe (Cicero, De natura deorum, 2, 9 sqq.). Sacrificiile sângeroase (de animale) constituie o parte integrantă a religiei romane până când au fost interzise, dar, pe de o parte, ele sunt deja criticate de „filozofii italici” În secolele VI-V Î.Hr. (cf. subcapitolul. 2.3b), iar pe de altă parte, avem la Îndemână doar speculații foarte sărace și superficiale În ceea ce privește originea și semnificația lor (Cancik-Lindemaier, 1987; 1990a). În mod analog sunt modificate
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]