17,784 matches
-
În fizică, termodinamica găurii negre este o zonă de studiu care încearcă să pună în acord legile termodinamicii cu existența unor orizonturi de evenimente ale găurilor negre. La sfârșitul secolului al XIX-lea, o serie de studii asupra termodinamicii radiației corpului negru au dus la fundamentarea teoriei mecanicii cuantice clasice. În mod similar, începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea, efortul privind înțelegerea termodinamicii găurilor negre din perspectiva mecanicii statistice cuantice a avut ca rezultat aprofundarea înțelegerii
Termodinamica găurii negre () [Corola-website/Science/326256_a_327585]
-
la suprafața Planck. Bekenstein a sugerat că (½ ln 2)/4π este constanta de proporționalitate, afirmând că, dacă constanta nu are exact această valoare, trebuie să fie totuși foarte aproape de ea. În anul următor, Hawking a demonstrat că găurile negre emit radiație termică Hawking, care corespunde unei anumite temperaturi (temperatura Hawking). Folosind relația termodinamică dintre energie, temperatură și entropie, Hawking a fost capabil să confirme presupunerea lui Bekenstein și a stabilit constanta de proporționalitate la 1/4: în care A este suprafața
Termodinamica găurii negre () [Corola-website/Science/326256_a_327585]
-
electromagnetică. Acest lucru a fost arătat de Maxwell care a afirmat că "lumina face parte din spectrul undelor" electromagnetice, și deci, ca și celelalte unde electromagnetice, se propagă prin aer cu viteza luminii. Lumina, spre deosebire de celelalte unde electromagnetice, este singura radiație ce poate fi sesizată cu ochii. Ziua ochiul are o sensibilitate spectrală relativ maximă pentru lungimea de undă de 555nm, de culoare galben-verde, care se află în centrul spectrului vizibil. Limitele acestui spectru nu sunt bine cunoscute, deoarece curba de
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
undă mici. De exemplu, energia luminoasă care provine de la Soare către Pământ este transmisă prin intermediul acestor unde electromagnetice care se propagă prin spațiul liber intermediar. Energia care se transmite într-o unitate de timp printr-o secțiune transversală (adică intensitatea radiației luminoase) este descrisă de vectorul Poynting: în care formula 2 este valoarea instantanee a intensității câmpului electric; formula 3 este valoarea instantanee a inducției câmpului magnetic. Lumina transportă impuls, adică ea creează o presiune (a radiației luminoase) asupra obiectelor iluminate. Acest impuls
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
printr-o secțiune transversală (adică intensitatea radiației luminoase) este descrisă de vectorul Poynting: în care formula 2 este valoarea instantanee a intensității câmpului electric; formula 3 este valoarea instantanee a inducției câmpului magnetic. Lumina transportă impuls, adică ea creează o presiune (a radiației luminoase) asupra obiectelor iluminate. Acest impuls a fost prezis teoretic de către James Clerk Maxwell în 1871 și Adolfo Bartoli în 1876 și a fost demonstrat prin măsurători de Pietr Lebedev (Rusia) în 1900 și Ernest Fox Nichols și Gordon Ferrie
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
Acest impuls a fost prezis teoretic de către James Clerk Maxwell în 1871 și Adolfo Bartoli în 1876 și a fost demonstrat prin măsurători de Pietr Lebedev (Rusia) în 1900 și Ernest Fox Nichols și Gordon Ferrie Hull în 1901. Dacă radiația luminoasă este reflectată în întregime de obiect (reflexie totală) impulsul este dublu față de cazul când este absorbită de acel obiect. Măsurătorile s-au realizat cu balanța de torsiune a lui Cavendish, obținându-se valoarea 7,01 10 N/m, apropiată
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
folosită timp de 15 ani și de Albert Michelson. Dispersia cuprinde totalitatea fenomenelor determinate de dependența vitezei de propagare formula 4 (deci și a indicelui de refracție) printr-un mediu transparent de lungimea de undă formula 5 (deci și de frecvență) a radiației luminoase. Fenomenul a fost descris prima oară de Isaac Newton ca fenomen de descompunere a luminii naturale în radiații componente la trecerea luminii printr-o prismă optică. Dispersia luminii este mărimea ce exprimă cât de repede variază indicele de refracție
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
formula 4 (deci și a indicelui de refracție) printr-un mediu transparent de lungimea de undă formula 5 (deci și de frecvență) a radiației luminoase. Fenomenul a fost descris prima oară de Isaac Newton ca fenomen de descompunere a luminii naturale în radiații componente la trecerea luminii printr-o prismă optică. Dispersia luminii este mărimea ce exprimă cât de repede variază indicele de refracție în raport cu variația lungimii de undă și este definită prin coeficientul de dispersie: formula 6 în care formula 7 reprezintă variația indicelui
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
de refracție pentru o variație a lungimii de undă cu formula 8. În tehnică, pentru standardizare, este definită dispresia medie și coeficientul de dispersie (pentru caracterizarea unei substanțe): formula 9 formula 10 în care: formula 11 reprezintă valoarea indicelui de refracție al substanței pentru radiația galbenă a sodiului de lungime de undă formula 12 = 580 nm; iar formula 13 reprezintă valoarea indicelui de refracție al substanței pentru radiația albastră a hidrogenului pentru care formula 14 = 480 nm;; iar formula 15 reprezintă valoarea indicelui de refracție al substanței pentru radiația
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
de dispersie (pentru caracterizarea unei substanțe): formula 9 formula 10 în care: formula 11 reprezintă valoarea indicelui de refracție al substanței pentru radiația galbenă a sodiului de lungime de undă formula 12 = 580 nm; iar formula 13 reprezintă valoarea indicelui de refracție al substanței pentru radiația albastră a hidrogenului pentru care formula 14 = 480 nm;; iar formula 15 reprezintă valoarea indicelui de refracție al substanței pentru radiația roșie a hidrogenului pentru care formula 16 = 650 nm. Inversul coeficientului de dispersie se numește "dispersie relativă". Substanțele cu dispersie medie mică
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
radiația galbenă a sodiului de lungime de undă formula 12 = 580 nm; iar formula 13 reprezintă valoarea indicelui de refracție al substanței pentru radiația albastră a hidrogenului pentru care formula 14 = 480 nm;; iar formula 15 reprezintă valoarea indicelui de refracție al substanței pentru radiația roșie a hidrogenului pentru care formula 16 = 650 nm. Inversul coeficientului de dispersie se numește "dispersie relativă". Substanțele cu dispersie medie mică au un coeficient de dispersie mare și au variații regulate a indicelui de refracție în raport cu lungimea de undă, aceste
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
se numește "dispersie relativă". Substanțele cu dispersie medie mică au un coeficient de dispersie mare și au variații regulate a indicelui de refracție în raport cu lungimea de undă, aceste substanțe sunt slab dispersive. Absorbția este fenomenul de atenuare a energiei unei radiații electromagnetice în timpul trecerii sale printr-un mediu transparent. Energia care este absorbită de către mediu se transformă în alte forme de energie. Fluxul energetic formula 17 al undei este energia ce pătrunde în mediu în unitate de timp: formula 18; în care formula 19
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
printr-un mediu transparent. Energia care este absorbită de către mediu se transformă în alte forme de energie. Fluxul energetic formula 17 al undei este energia ce pătrunde în mediu în unitate de timp: formula 18; în care formula 19 este energia electromagnetică a radiației luminoase. Fluxul (ca și puterea) se măsoară în wați. Interferența luminii este fenomenul de suprapunere a două sau mai multe unde luminoase coerente, într-o anumită zonă de spațiu, ducând la obținerea unui tablou staționar cu franje de minim și
Optică ondulatorie () [Corola-website/Science/326269_a_327598]
-
(în rusă: Кыштымская авария „Accidentul de la Kîștîm”) fost un accident de contaminare cu radiații în stația nucleară Maiak din orașul Oziorsk din URSS. A primit gradul 6 din 7 pe Scala Internațională Nucleară, făcându-l al treilea cel mai puternic accident nuclear din istorie. După cel de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică se
Dezastrul de la Kîștîm () [Corola-website/Science/326384_a_327713]
-
fost utilizat ca depozit în aer liber În 1953 s-a construit un depozit pentru materiale lichide iradiate. El consta din rezervoare de metal montate în baze de ciment la 8,2 metri sub nivelul solului. Din cauza nivelului ridicat de radiații deșeurile nucleare se încălzeau. Din această cauză au fost construite sisteme de răcire, fiecare conținând 20 de rezervoare. Instrumentele de monitorizare ale sistemelor de răcire și rezervoarelor nu erau însă destul de performante. Pe 29 septembrie 1957, la ora locală 16
Dezastrul de la Kîștîm () [Corola-website/Science/326384_a_327713]
-
în 1992 s-a aflat ca 8.015 persoane au murit pe parcursul a 32 de ani după accident. Pentru a reduce contaminarea după accident, solul contaminat a fost excavat și depus în așa numite “cimitire de pământ”. Actual nivelul de radiații din Oziorsk este destul de redus pentru oameni, dar zonele din vecinătate sunt încă foarte poluate.
Dezastrul de la Kîștîm () [Corola-website/Science/326384_a_327713]
-
și lucrători. Dar cum a fost demonstrat mai târziu, “Prostia lui Cockcroft” a oprit dezastrzul din a deveni o catastrofă. Reactoarele erau construite din grafit solid, cu canale prin care intrau cartușe de uraniu și izotopi, pentru a le expune radiației neutronice și a produce plutoniu și radionucleid. Combustibilul și izotopii erau introduși prin fața reactorului (fața de încărcare), iar combustibilul consumat era împins spre cealaltă parte a reacorului (fața de descărcare), într-o conductă de apă, inițial pentru răcire, după care
Incendiul de la Windscale () [Corola-website/Science/326392_a_327721]
-
răci uraniul. Deoarece plutoniul era folosit pentru arme, adică se necesita plutoniu cât mai greu, se consuma cât mai puțin combustibil. Când reactoarele au fost construite englezii aveau, spre deosebire de americani și sovietici, puțină experință despre comportarea grafitului când este supus radiației neutronice. Fizicianul ungaro-american Eugene Winger a descoperit că grafitul, atunci când este lovit de radiația neutronică, suferă modificări în structura lui cristalină, producând energie potențială. Dacă se acumulează, energia potențială, poate produce spontan multă călură. După ce a fost construit și pus
Incendiul de la Windscale () [Corola-website/Science/326392_a_327721]
-
greu, se consuma cât mai puțin combustibil. Când reactoarele au fost construite englezii aveau, spre deosebire de americani și sovietici, puțină experință despre comportarea grafitului când este supus radiației neutronice. Fizicianul ungaro-american Eugene Winger a descoperit că grafitul, atunci când este lovit de radiația neutronică, suferă modificări în structura lui cristalină, producând energie potențială. Dacă se acumulează, energia potențială, poate produce spontan multă călură. După ce a fost construit și pus în funcțiune, Pilonul Windsacale 2 a experimentat o creștere bruscă de căldură în nucleu
Incendiul de la Windscale () [Corola-website/Science/326392_a_327721]
-
încercat stingerea focului cu ajutorul ventilatoarelor, dar ele doar au întețit focul. Combustibilul nears a fost scos de acolo, și s-a propus scoaterea celui ce arde, dar s-a dovedit că este imposibil. După aceea, combustibilul a devenit alb din cauza radiațiilor. Următorul mod de stingere folosit a fost folosirea dioxidului de carbon. Și acesta s-a dovedit ineficient deoarece focul era atât de fiebinte încât oxigenul fusese consumat deja înainte de a atinge focul. După aceea s-a încercat cu apă deoarece
Incendiul de la Windscale () [Corola-website/Science/326392_a_327721]
-
imagini religioase [[Artă bizantină|bizantine]] în efortul de a-i crește valoarea. Se pare că acest lucru a făcut ca textul de bază să fie ilizibil pentru totdeauna. Totuși în mai 2005, Drs. Uwe Bergman și Bob Morton au folosit [[Radiație X|raze X]] pentru descifrarea părților textului de 174 de pagini care nu fuseseră încă dezvăluite. Lumina sincrotronă se creează atunci când electronii călătoresc cu viteză apropiată de cea a luminii mișcându-se pe o curbă în jurul inelului de stocare și
Manuscrisul lui Arhimede () [Corola-website/Science/322546_a_323875]
-
translucid, aproape fără fricțiune. Stratul de "scrith" care formează suprafața Lumii Inelare oprește trecerea a 40% din neutrinii care ajung la ea, fiind echivalentul unui strat de plumb cu o grosime de aproximativ un an-lumină. El absoarbe aproape 100% din radiațiile și particulele subatomice, disipând rapid căldura. Rezistența la rupere a "scrithului" este similară forței nucleare tari, fundația Lumii Inelare fiind adâncă de numai 30 m. De asemenea, este permeabilă pentru o serie de câmpuri magnetice. Din cauza rezistenței sale ridicate, "scrithul
Lumea Inelară (serie) () [Corola-website/Science/322569_a_323898]
-
Insolația este o măsură a energiei radiației solare primite de o suprafață dată într-un timp dat. De obicei, cantitatea de energie solară care pătrunde în atmosferă și cade pe suprafața pământului se măsoară în wați pe metru pătrat (W/m) sau kilowatt-oră pe metru pătrat pe
Insolație (fizică) () [Corola-website/Science/322638_a_323967]
-
și alte experimente similare au demonstrat că majoritatea aminoacizilor, adesea numite "pietrele de temelie ale vieții", pot fi sintetizate racemic in condiții ipotetizate ca fiind asemenea primelor ere ale existenței Pământului. Mai multe mecanisme au fost investigate, inclusiv fulgerele si radiațiile. Alte abordări (ipoteze de tip "metabolismul primul") cercetează modul prin care moleculele precursoare necesare pentru autoreplicare ar fi putut proveni din cataliza sistemelor chimice a Pământului primordial. Cea mai veche concepție despre apariția vieții pe Pământ, apărută încă din Antichitate
Abiogeneză () [Corola-website/Science/322653_a_323982]
-
Manhattan (a se vedea de asemenea: Lista de persoane Cornell Manhattan Project). În anii 1930, cercetătorii de la Cornell au construit cel de-al doilea ciclotron din Statele Unite. În anii ‘50, fizicienii de la această universitate au fost primii care au studiat radiațiile sincrotron. În timpul anilor ‘90, Cornell Electron Storage Ring a avut cea mai mare luminozitate din lume în urma ciocnirii dintre electroni și pozitroni. După construirea sincrotronului la Cornell, Robert R. Wilson și-a luat concediu pentru a deveni director-fondator al Fermilab
Universitatea Cornell () [Corola-website/Science/322091_a_323420]