17,784 matches
-
împreună cu quasarii și radiogalaxiile, din familia galaxiilor active. Emit o mare cantitate de radiații de toate lungimile de undă (de la unde radio la raze gamma) dintr-o regiune aflată în centrul lor nu mai mare decât Sistemul nostru Solar. Această radiație este, în mod verosimil, generată de o gaură neagră supermasivă prezentă în centrul lor, cu o masă de ordinul unui milion până la un miliard de mase solare. Puterea luminoasă emisă este de circa o mie de miliarde de ori mai
Blazar () [Corola-website/Science/332907_a_334236]
-
este denumită o zonă formată din benzi de radiații cosmo-telurice emise de scoarța terestră care se intersectează perpendicular. Rețeaua este organizată după modelul meridianelor și paralelelor Pământului și orientate pe direcțiile Nord-Sud și Est-Vest. Denumirea a fost dată de doctorul german Ernst Hartmann în anul 1942, cel care a
Rețea Hartmann () [Corola-website/Science/333562_a_334891]
-
considerate zone geopatogene ("geo" - pământ și "phatos" - suferință, boală), ca fiind nocive pentru toate organismele vii. Șederea permanentă a omului în astfel de zone poate fi cauza unor îmbolnăviri foarte grave. Zonele Hartmann sunt deseori asociate cu apariția fenomenelor paranormale. Radiațiile Hartmann se pot pune în evidență prin măsurări cu instrumente radiestezice. Zonele geopatogene iau naștere ca urmare a golurilor existente în scoarța terestră, fenomenelor termice și de presiune din interiorul Pământului și acțiunii plăcilor tectonice. Faliile geologice, peșterile, filoanele minerale
Rețea Hartmann () [Corola-website/Science/333562_a_334891]
-
iau naștere ca urmare a golurilor existente în scoarța terestră, fenomenelor termice și de presiune din interiorul Pământului și acțiunii plăcilor tectonice. Faliile geologice, peșterile, filoanele minerale etc. cresc efectele nocive ale rețelei Hartmann asupra ființelor vii. De asemenea, influența radiațiilor Hartmann este crescută în apropierea transformatoarelor de tensiune electrică. În afară de rețeaua Hartmann sunt cunoscute și alte rețele telurice care poartă numele celor ce le-au descoperit și le-au studiat: Curry, Peyré, Palm, Romani, Wismann, Airaudi. Zonele geopatogene erau cunoscute
Rețea Hartmann () [Corola-website/Science/333562_a_334891]
-
anul 1834, Alfred Watkins în Anglia în anii 1920, baronul Gustav Freiherr von Pohl în anii 1930, care a făcut cercetări privind relația de stres geopatic cu apariția cancerului, doctorul german Ernst Hartmann în perioada 1940-1960, primul care a descris radiațiile geomagnetice, Manfred Curry în anii 1950 ce a continuat cercetările lui Hartmann, descriind rețeaua care-i poartă numele și influențele acesteia. În România, studierea focarelor geopatogene a început în octombrie 1961, în secret, în câteva unități militare, prin metode paranormale
Rețea Hartmann () [Corola-website/Science/333562_a_334891]
-
cercetările lui Hartmann, descriind rețeaua care-i poartă numele și influențele acesteia. În România, studierea focarelor geopatogene a început în octombrie 1961, în secret, în câteva unități militare, prin metode paranormale. Rețeaua Hartmann apare sub forma unor perdele verticale de radiații tridimensionale și invizibile foarte înalte care se înalță din sol. Acestea se întind pe direcția Nord-Sud din 2 în 2 metri, iar pe direcția Est-Vest din 2,5 în 2,5 metri, iar grosimea lor este între 16 și 20
Rețea Hartmann () [Corola-website/Science/333562_a_334891]
-
direcția Est-Vest din 2,5 în 2,5 metri, iar grosimea lor este între 16 și 20 cm. Liniile se intersectează între ele, punctele de intersecție se numesc noduri Hartmann care sunt de 6-7 ori mai nocive decât benzile de radiații. Rețeaua se strînge și se alungește pe măsură ce se apropie de poli. Între benzile rețelei, se află o zonă favorabilă cu suprafața de 1,8 - 2,3 m. Radiațiile Hartmann și efectul lor nociv sunt dispersate de o cuvertură de apă
Rețea Hartmann () [Corola-website/Science/333562_a_334891]
-
noduri Hartmann care sunt de 6-7 ori mai nocive decât benzile de radiații. Rețeaua se strînge și se alungește pe măsură ce se apropie de poli. Între benzile rețelei, se află o zonă favorabilă cu suprafața de 1,8 - 2,3 m. Radiațiile Hartmann și efectul lor nociv sunt dispersate de o cuvertură de apă mai groasă de 15 m. Majoritatea ființelor vii suferă influențe nocive dacă sunt plasate pe liniile Hartmann, dar mai ales în dreptul unui nod Hartmann. În ochiurile rețelei nu
Rețea Hartmann () [Corola-website/Science/333562_a_334891]
-
acțiune mecanică (când se folosește sub formă de jet compact). Venind în contact cu materialul aprins absoarbe căldura, se transformă în vapori și prin saturarea spațiului înconjurător, limitează accesul aerului spre focarul incendiului. Deasemeni constituie totodată și un filtru pentru radiație termică, deci cu excelentă capacitate de ecranare și protecție. Apa poate fi folosită sub formă de jet compact, pulverizat și ca abur. Ca produs de stingere aburul se folosește rar, în instalații fixe și semifixe, în special acolo unde există
Stingerea incendiilor () [Corola-website/Science/333574_a_334903]
-
de roiul globular Messier 79. În luna ianuarie 2015, ea a atins magnitudinea 4 și va fi una dintre cele mai strălucitoare comete din această perioadă.. Are o colorație între albastru și verde datorată fluorescenței moleculelor de carbon excitate de radiațiile ultraviolete ale Soarelui. Cometa are o perioadă estimată la 11.000 de ani înainte de a trece la periheliu, prevăzut pentru data de 30 ianuarie 2015, la 1,29 UA. După ce va trece la periheliu, perioada cometei va fi de circa
C/2014 Q2 (Lovejoy) () [Corola-website/Science/333598_a_334927]
-
mecanică (când se folosește sub formă de jet compact). Apa care vine în contact cu materialul aprins absoarbe căldura, o transformă în vapori și prin saturarea spațiului înconjurător, limitează accesul aerului spre focarul incendiului. Apa constituie, totodată, un filtru pentru radiație termică, deci cu excelentă capacitate de ecranare și protecție la incendiu. Apa poate fi folosită sub formă de jet compact, pulverizat și abur. Apa se refulează asupra zonelor de ardere sub formă pulverizată (picături fine, ceață sau ploaie).Față de jetul
Lupta contra incendiilor () [Corola-website/Science/333653_a_334982]
-
bază necesare pentru viața: carbon, hidrogen, azot și oxigen. Rezervele sale de hidrocarburi uriașe ar putea servi drept o sursă excelentă de energie pentru potențialii coloniști, care nu vor trebui să-și facă griji pentru razele cosmice din cauza atmosferei dense. Radiațiile provenite de la centurile radiative ale lui Saturn sunt mult mai minore decât cele emanate de Jupiter. Atmosfera lui Titan este atat de densă încât zborurile deasupra Titanului vor fi principala formă de transport. Presiunea să este egală cu cea experimentata
Colonizarea lui Titan () [Corola-website/Science/333805_a_335134]
-
obiect de ședere pe termen lung, decât Luna. Mercur, având un miez de fier masiv, generează un câmp magnetic semnificativ. Deși puterea lui este de doar 1% din cea a Pământului, acesta captează o importantă parte a vântului solar și radiațiilor cosmice, reducând astfel radiația la suprafața planetei. Acesta oferă condiții mult mai favorabile pentru colonizare, cel puțin la nivelul orbitei joase, cum ar fi SSI. Lipsa aproape completă a atmosferei, apropierea extremă de Soare și durata mare a zilei (176
Colonizarea planetei Mercur () [Corola-website/Science/333807_a_335136]
-
termen lung, decât Luna. Mercur, având un miez de fier masiv, generează un câmp magnetic semnificativ. Deși puterea lui este de doar 1% din cea a Pământului, acesta captează o importantă parte a vântului solar și radiațiilor cosmice, reducând astfel radiația la suprafața planetei. Acesta oferă condiții mult mai favorabile pentru colonizare, cel puțin la nivelul orbitei joase, cum ar fi SSI. Lipsa aproape completă a atmosferei, apropierea extremă de Soare și durata mare a zilei (176 de zile terestre) pot
Colonizarea planetei Mercur () [Corola-website/Science/333807_a_335136]
-
Școala Națională de Medicină a Braziliei; Fontes a intrat, de asemenea, în contact cu grupul de cercetare american al OZN-urilor, APRO. Fontes l-a examinat pe fermier și a concluzionat că a fost expus la o doză mare de radiații de la o sursă anume și că acum suferă de boala radiațiilor acute. Scriitorul Terry Melanson precizează: Conform cercetătorului Peter Rogerson, povestea a ajuns prima dată în atenția publicului în luna februarie 1958, iar cea mai timpurie referință tipărită către povestea
Antônio Vilas Boas () [Corola-website/Science/333877_a_335206]
-
în contact cu grupul de cercetare american al OZN-urilor, APRO. Fontes l-a examinat pe fermier și a concluzionat că a fost expus la o doză mare de radiații de la o sursă anume și că acum suferă de boala radiațiilor acute. Scriitorul Terry Melanson precizează: Conform cercetătorului Peter Rogerson, povestea a ajuns prima dată în atenția publicului în luna februarie 1958, iar cea mai timpurie referință tipărită către povestea lui Boas apare în numărul din aprilie-iunie 1962 al revistei braziliene
Antônio Vilas Boas () [Corola-website/Science/333877_a_335206]
-
Pornind de la aceste caracteristici, Dirac a formulat în 1931 ipoteza că ecuația sa nu descrie un singur electron, ci un sistem de particule, electroni dar și particule de sarcină opusă pe care le-a numit „antielectroni”. Examinând urmele lăsate de radiația cosmică în camera cu ceață, Carl Anderson a descoperit în 1932 o particulă cu caracteristicile antielectronului, care astfel a devenit realitate și a primit numele de "pozitron". Teoria multiparticulă construită pe această ipoteză, numită electrodinamică cuantică, descrie comportarea unui sistem
Ecuația lui Dirac () [Corola-website/Science/333893_a_335222]
-
km altitudine), a cărei natură depinde de înălțime. Altitudinea folosită pentru punerea pe orbită a obiectelor este de obicei situată dincolo de 300 km, pentru limitarea efectelor dârei atmosferice. Orbitele situate dincolo de orbita terestră joasă, fiind supuse acumulărilor de sarcini și radiații, pot conduce la eventuale probleme electronice ale componentelor. Primele idei despre sateliți au apărut în secolul al XVIII-lea, pornind de la teoriile lui Isaac Newton privitoare la gravitație. În secolul următor mulți autori de literatură științifico-fantastică au propus noi concepte
Orbita joasă a Pământului () [Corola-website/Science/333102_a_334431]
-
a fost atacată de OZN-uri, sau de "energie alphas", așa cum le denumea el. El a spus că le-a văzut de mai multe ori zburând peste Orgonon - având forma unor trabucuri subțiri cu ferestre - lăsând în urma lor fluxuri de radiații negre mortale de orgoni, despre care credea că extratereștrii le împrăștie pentru a distruge Pământul. El și fiul său și-au petrecut nopțile în căutarea OZN-urilor cu ajutorul unor telescoape și binocluri, iar când au crezut că au găsit un
Wilhelm Reich () [Corola-website/Science/333329_a_334658]
-
stele din aceeași categorie, gravitatea tinde să separe elementele grele de elementele ușoare, concentrându-le pe primele în centru. În cazul stelei Alderamin, viteza de rotație pare să împiedice acest fenomen. Activitatea magnetică, pe care o lasă să se presupună radiațiile emise, este și ea neașteptată, la acest tip de stea. Aceste anomalii rămân puțin înțelese la ora actuală. Din cauza precesiei echinocțiilor, Alderamin va deveni steaua cea mai apropiată de Polul Nord ceresc, la mai puțin de 3°, în vreo 5.500
Alpha Cephei () [Corola-website/Science/333380_a_334709]
-
se împart în două categorii: În fotometrie, folosind ochiul omenensc drept receptor de lumină, se măsoară efectele luminii și se încearcă exprimarea cantitativă a acestora. O senzație luminoasă se poate percepe numai pentru un interval spectral limitat, și anume pentru radiații din domeniul situat aproximativ între 400 și 780 nm. Energia radiantă în acest domeniu se numește "radiație vizibilă" sau "lumină", în sensul obișnuit al cuvântului. Senzația luminoasă depinde așadar de: Deci ochiul este un receptor care are sensibilitate diferită pentru
Fotometrie (optică) () [Corola-website/Science/333395_a_334724]
-
luminii și se încearcă exprimarea cantitativă a acestora. O senzație luminoasă se poate percepe numai pentru un interval spectral limitat, și anume pentru radiații din domeniul situat aproximativ între 400 și 780 nm. Energia radiantă în acest domeniu se numește "radiație vizibilă" sau "lumină", în sensul obișnuit al cuvântului. Senzația luminoasă depinde așadar de: Deci ochiul este un receptor care are sensibilitate diferită pentru diferite lungimi de undă din domeniul vizibil. Pentru a caracteriza cantitativ dependența sensibilității ochiului în raport cu lungimea de
Fotometrie (optică) () [Corola-website/Science/333395_a_334724]
-
colonie). La o altitudine de 50 km deasupra suprafeței mediul este cel mai apropiat de cel al Pământului din întregul sistem solar: presiune de 1 bar și o temperatură între 0 și 50°C. Atmosfera mai poate asigura protecție față de radiația cosmică, cu o masă de ecranare aproximativ egală cu cea a Pământului. Din cauza presiunii asemănătoare între interior și exteior, orice rupturi sau găuri vor produce un amestec treptat al gazelor din atmosferele diferite și nu o decompresie explozivă ca în
Colonizarea planetei Venus () [Corola-website/Science/334556_a_335885]
-
1,65μm de pe Orcus este lată și proeminentă (12%), la fel ca în cazul lui Charon, Quaoar, Haumea și sateliții planetelor gigant. Pe de altă parte, gheața cristalină de pe suprafața obiectelor transneptuniene ar trebui să se amorfizeze complet sub acțiunea radiației solare și galactice într-o perioadă de aproximativ 10 milioane de ani. Unele calcule indică spre criovulcanism ca potențial mecanism de reînnoire a suprafeței, posibil pentru obiecte transneptuniene mai mari de 1000km. Orcus ar fi putut avea episoade de criovulcanism
Orcus () [Corola-website/Science/334577_a_335906]
-
de praful interstelar. Este o supergigantă albastră extremă, una dintre cele mai strălucitoare stele din Calea Lactee, ca magnitudine absolută. Vizual, ea este de de ori mai luminoasă decât Soarele; totuși, fiind o stea albastră extremă, cea mai mare parte a radiației sale se situează în ultraviolet, iar când acest lucru este luat în cont, steaua este între circa și circa de ori mai strălucitoare decât Soarele (Lamers & Cassinelli 1999). Stelele albastre nu sunt niciodată foarte mari, iar Naos nu face excepție
Zeta Puppis () [Corola-website/Science/334727_a_336056]