KorAP: Find »[drukola/base=albastru & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...70 71 72 ...1035 >

25,860 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230

imaginea lui Henderson reflectată lângă mine, aș recita dintr-o suflare descântecul și, până mâine dimineață, ar ieși din viața mea. Ca și Duncan. Mort. Ar fi cât de poate de ușor. Însă îl întreb dacă merge să port cravată albastră la sacou maro. Capitolul 8 Când primul medic de ambulanță a ajuns la fața locului, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l sune pe agentul lui de bursă. Medicul de ambulanță, prietenul meu John Nash, a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
creier. Brațele zac întinse pe lângă corp. Vârfurile pantofilor negri atârnă un pic peste bordură, deasupra rigolei. Pășesc peste el, numărând: 277, 278, 279... La ultima intersecție înainte de redacție, trotuarul este blocat de o baricadă de garduri. Un polițist în uniformă albastră stă de partea cealaltă și dă din cap. — Trebuie să vă întoarceți și să traversați. Trotuarul este închis. Se filmează, zice. Iute ca un junghi, cele opt versuri ale cântecului mi se derulează în minte, în timp ce mă zgâiesc la insigna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
un exponometru atârnat de un șnur în jurul gâtului zice: — A chemat cineva salvarea? Lângă niște cărucioare de cumpărături pline cu gunoaie, în lumina reflectoarelor, stau mai mulți oameni îmbrăcați în zdrențe, tencuiți pe față, care beau apă din niște sticluțe albastre și-și lungesc gâtul în direcția din care vin eu. De-a lungul bordurii se aliniază camioane mari și rulote, între care plutește mirosul generatoarelor diesel. Peste tot zac pahare de carton pline pe jumătate cu cafea. Număr în continuare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
și zice: — Ăsta ar fi un minimum necesar pentru început. Stridie își scutură părul din ochi și-și împinge bărbia în față, spre mine. Vine și-și înfige degetul arătător în pieptul meu, împingându-mă zdravăn, țintuindu-l în mijlocul cravatei albastre, și zice: — Uite care-i treaba, tati. Împungându-mă cu degetul, zice: Singurul blestem pe care-l știi matale este: „Mie să mi-o aduceți bine pătrunsă“. Și mă opresc din numărătoare. Iute ca un spasm muscular, încordându-mi mușchii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
locul dintre Helen și mine stă agenda ei; coperta de piele roșie e lipită de bancheta de piele cafenie. Mai e un atlas al Statelor Unite. Și o listă, scoasă la imprimantă, cu bibliotecile care au cartea de poezii. Și poșetuța albastră a lui Helen, care pare verde în lumina galbenă. — Ce n-aș da să fiu americancă indigenă, zice Mona, lipindu-și fruntea de geam, să fiu o indiancă Blackfoot sau Sioux liberă ca pasărea cerului, acum două sute de ani, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
te uită ce abdomen! Stridie își scutură cămașa de pe umeri, și săculețul de mărgele îi atârnă între sfârcuri, pe pieptul umflat de ambele părți. Are pielea bronzată, fără pic de păr, până la buric. Săculețul e acoperit în întregime de mărgele albastre, cu excepția unei cruci din mărgele roșii, în mijloc. Bronzul lui pare portocaliu în lumina galbenă. Părul îi pare de flăcări. — Eu i l-am făcut, zice Mona. Din februarie m-am apucat de el. Mona, cu codițele ei rasta și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
place anizanta, zice Stridie. Așa că și vacile mănâncă tot rarele smocuri de ierburi indigene. Ce-a mai rămas din ele. Cartea Monei se numește Artizanatul tribal pentru amatori. Când o deschid, din ea își iau zborul alte pene roz și albastre. Acum, mai nou, visul vieții mele e să găsesc un copac drept-drept, mă-nțelegeți - zice Mona, cu o pană roz prinsă în codițe - și să fac un stâlp totemic sau cam așa ceva. — Dacă te gândești din perspectiva unei plante indigene

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
teancului. În sufragerie, cosmeticele sunt trântite grămadă pe jos. Helen a deschis fundul fals al trusei cosmetice. Înăuntru sunt așezate straturi de coliere, brățări, broșe mari și perechi de cercei prinși împreună, incrustate cu sclipiri frânte, roșii, verzi, galbene și albastre. Bijuterii. În mâinile lui Helen se desfășoară un colier lung cu pietre galbene și roșii, mai mari decât unghiile ei roz și lustruite. — La briliante, zice, te uiti să nu existe scăpări de lumină prin fețele de sub centura pietrei. Lasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
mai plânge. Doamna Puișor și-a fixat pe ochi o lupă de bijutier. Florile uscate au fost împinse deoparte, iar pe măsuță sunt împrăștiate grămăjoare de un roz sclipitor și de un auriu satinat, perle albe ca gheața și lapislazuli albastre, șlefuite. Alte grămăjoare iradiază reflexii portocalii și gălbui. Și altele strălucesc în argintiu și alb. Iar Helen ia în mână un ou care aruncă văpăi verzui, atât de puternice încât amândouă femeile capătă și ele o strălucire verzuie, și zice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
diamantul pe care-l doresc. Mona își ridică rucsacul de pe jos și scoate din el un set de carioci și o carte groasă, legată în brocart verde închis. Își deschide cartea în poală și începe să măzgălească cu o cariocă albastră. Îi pune capacul la loc și continuă cu una galbenă. Și Helen zice: — Nu mă interesează ce protecție are. Se va face în mai puțin de-o oră. Închide telefonul și-l pune pe scaunul de lângă ea. Pe scaun, între

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
extrage un gargui. Apoi țigle, șindrile, plăcuțe de ardezie și burlane. Mona ridică o margine a prosopului împuțit și o îndoaie, scoțând la iveală o bucată curată. Mai toarnă spirt. O altă mașină de pompieri urlă în apropierea motelului. Luminile albastre și roșii fulgeră prin perdele. Și nici nu mai pot să trag aer în piept de rău ce mă arde piciorul. Trebuie, zic. Trebuie să mă... trebuie să ne... Trebuie să ne întoarcem acasă, zic, cât mai repede. Dacă eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
uitându-se la fereastra minusculă, zice: — Eu sunt îngrijorată mai mult de Stridie. Nu spune întotdeauna adevărul. Și, chiar în clipa aceea, ușa camerei de motel zboară dată de perete. Afară urlă sirenele. În televizor urlă sirenele. Luminile roșii și albastre clipesc halucinant prin perdele. În clipa aceea, Helen și Stridie dau buzna în cameră, râzând și gâfâind. Stridie duce o gentuță cu cosmetice. Helen își ține în mână pantofii cu toc. Amândoi miros a whisky și a fum. Capitolul 26

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
un pic înclinat pe un umăr. Pielea ei avea dimineața acel miros cald, precum soarele care se răsfrânge pe fața de masă albă ca laptele într-un restaurant liniștit de lângă plajă, în luna de miere. Soarele a pătruns prin draperiile albastre, albăstrindu-i pielea. Albăstrindu-i buzele. Genele îi stăteau coborâte pe obraji. Gura îi zâmbea ușor. Încă adormit, i-am luat ceafa în palmă, i-am aplecat capul pe spate și am sărutat-o. Își ținea gâtul și umerii așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
un șuvoi de sânge. Încă un parazit sfârtecat. Încă un gândac de bucătărie mutilat. Și privirea lui Helen se ridică de la sângele lui Stridie către sturzii care se învârt deasupra noastră; cad unul câte unul. Penele negre scânteiază în irizații albastre. Ochii lor negri nu mai sunt decât niște mărgele împietrite. Stridie își ține fața în palmele pline de sânge. Helen privește în adâncul cerului, iar trupurile negre și lucioase șuieră în cădere și se rostogolesc în jurul nostru pe ciment, unul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
de mână. Și e plăcut. Mai are doar vreo câteva inele mari, așa că nu doare chiar atât de tare pe cât s-ar putea crede. Călușeii vâjâie în jurul nostru, cu lumini albe ca diamantul, verzi ca smaraldul, roșii ca rubinul, lumini albastre ca turcoazul ori safirul - galbenul topazului, portocaliul chihlimbarului... Muzica rock urlă din toate părțile de la difuzoarele urcate pe stâlpi. Acești obsedați de rock, alergici la liniște... O întreb pe Helen când s-a dat ultima oară în tiribombă. Unde te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
întâmplat să fii tu, zice. Dar viața ei nu-i chiar așa de rea, îi zic. Are bijuteriile. Îl are pe Patrick. Da, zice, dar e bine să ai pe cineva care să-ți știe toate secretele. Poartă un costum albastru, dar nu obișnuitul albastru ou de măcăleandru. Este acel albastru al unui ou de măcăleandru pe care-l găsești, dar nu știi dacă o să scoată pui, fiindcă s-ar putea să fie mort. Și apoi scoate pui, și nu știi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
zice. Dar viața ei nu-i chiar așa de rea, îi zic. Are bijuteriile. Îl are pe Patrick. Da, zice, dar e bine să ai pe cineva care să-ți știe toate secretele. Poartă un costum albastru, dar nu obișnuitul albastru ou de măcăleandru. Este acel albastru al unui ou de măcăleandru pe care-l găsești, dar nu știi dacă o să scoată pui, fiindcă s-ar putea să fie mort. Și apoi scoate pui, și nu știi ce să faci cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Streator. De ce a spus că sunt un om între două vârste? o întreb. Și Helen râde și zice: — Pentru că asta ești. Asta suntem amândoi. Roata se smucește din nou, și începem să coborâm. Ochii ei, îi zic. Ochii ei sunt albaștri. Și asta este viața mea. Când ajungem jos, omul deblochează bara de protecție, și-i dau mâna lui Helen când coboară din gondolă. Rumegușul e moale și elastic; ne poticnim și ne împleticim prin mulțime, ținându-ne de talie. Ajungem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
lucruri care apar acolo sunt însemnările pe care le-a făcut Helen pentru ziua cu pricina. Numele „căpitanul Antonio Cappelle“ și o listă cu întâlniri de afaceri. Apoi, pe hârtie apare ca un model șters - cuvinte roșii, propoziții galbene, paragrafe albastre -, în clipa în care luminile colorate trec prin dosul paginii. — Cerneală invizibilă, zice Mona, ținând pagina răsfirată de celelalte. E șters ca un filigran, ca scrisul unei stafii. De la legătură mi-a picat fisa, zice Mona. Legătura este din piele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
un bărbat și o femeie loviți de trăsnet, apoi călcați de un tanc, apoi sângerând de moarte prin găvanele ochilor. Creierul le-a țâșnit pe urechi. Femeia poartă un costum de comandă și o mulțime de bijuterii. Bărbatul are cravată albastră. Număr: 1, 2, 3... Mona ia bărbatul și femeia și-i rupe în fâșii subțiri. Telefonul sună din nou; răspund. Țin telefonul apăsat pe piept și zic: E un tip, Helen. Zice că-i curge sânge din duș. Ținând în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
liniște desăvârșită. Pe covor trosnesc bucățele de plastic, uși sparte și contraforți. Se aude bâzâitul filamentului din fiecare bec. Se aude cum îmi ticăie ceasul. În frigider, laptele s-a acrit. Atâta chin și suferință degeaba. Brânza e umflată și albastră de mucegai. Un hamburger s-a înnegrit în ambalajul de plastic. Ouăle par întregi, dar nu sunt, n-au cum să fie, după atâta vreme. Atâta corvoadă și amărăciune au intrat în mâncarea asta, și totul o să fie aruncat la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
este înarmat, dar ar putea fi foarte periculos“. Bărbatul din fotografie este tânăr și inocent. Nu sunt eu. Femeia a murit. Niște stafii, amândoi. Sub fotografie scrie: „În acest moment se folosește de numele «Carl Streator». Poartă de obicei cravată albastră“. Și mai jos scrie: „Dacă aveți informații despre el, vă rugăm să sunați la 911 și să cereți poliția“. Să fi băgat Stridie anunțul, să-l fi băgat poliția, nu știu. Stând amândoi în picioare și uitându-ne la fotografie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
care-i atârnă în dreptul taliei începe să se înalțe lin. Poșeta se înalță mai sus, până ce rămâne priponită de baretă, plutind deasupra capului ei asemenea unui balon galben. Helen continuă să citească, și cravata îmi plutește dinainte. Asemenea unui șarpe albastru care se înalță dintr-un coș, îmi atinge nasul. Tivul fustei lui Helen începe să se ridice, și ea îl prinde și-l ține în jos cu mâna, între picioare. Continuă să citească, și șireturile pantofilor mei dansează în aer

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
este. Și Helen mi-a zis: „Stai liniștit. O să te scap eu“. După ce mi-au luat amprentele și mi-au făcut fotografia pentru cazier. După ce mi-au confiscat portofelul, cheile și ceasul. Mi-au băgat hainele, geaca maro și cravata albastră, într-un sac de plastic etichetat cu noul meu număr de cazier. După ce poliția m-a dus, dezbrăcat, printr-un coridor rece, cu pereți de cărămidă refractară, și m-a băgat într-o cameră rece de beton. După ce mă lasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Să-i dea Dumnezeu sănătate lui mami, cu cuvintele ei încrucișate, zice ea - zice Stridie. E și ea pe-aici pe undeva, înăuntru, turbată de furie. S-o saluți din partea mea, zice Stridie - așa zice, cu gura lui Helen. Statuia albastră și atât de fragilă - copilul înghețat - este țăndări, împrăștiată printre bijuteriile sparte, un deget smuls aici, picioarele rupte dincolo, capul sfărâmat... Deci acum, zic, el și Mona au de gând să omoare pe toată lumea și să devină Adam și Eva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]