1,941 matches
-
când pe ea o mânca capul>> IV, 85.”951 Arta portretului devine mult mai bine cizelată în această operă. „În Vânătoarea Dianei și în Filocolo [tot opere de tinerețe ale lui Boccaccio, n. n.] personajele erau abstracțiuni, asemănătoare cu personificările din alegorii. Aici, deși suntem departe de un portret psihologic complex, caracterizările sunt mult mai realiste, deoarece se mișcă doar pe tărâmul pasiunii mundane. Troiolo, ca și Florio, eroul din Filocolo, este tânăr, romantic și nobil în tot ceea ce face; dar în
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
literatura vremii, acela potrivit căruia toate femeile își doresc dragostea și sunt mai rezervate doar din teama de a nu fi dezonorate.”952 Criseida relevă o dimensiune mult mai umană, pe care nu o putem regăsi în cantare sau în alegoriile vremii. La început este sinceră în grija de a-și păstra 951 Ibidem, p. 31. (trad. n.) 952 Ibidem, p. 32. (trad. n.) 257 onorabilitatea, gingașă și angelică, ca o fecioară, în pasiunea ei pentru Troiolo, manifestând un regret real
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
destinul: "Fii, pământe, blestemat, / Că feciorii mi-ai luat / Și singură m-ai lăsat. / Să sfârșească n-o apucat, / Pământu s-o tremurat / Și-n două s-o despicat / Și de vie-o îngropat, / Că prea mult o blestemat."99 Alegoria "pământului păcătos" este dezvoltată în cântecele de înstrăinare în care sunt prezentate durerile războiului. Paralelismul semantic conturează hiperbolic ritualul de trecere, pământul supunându-se blestemului, izbăvind, astfel, sufletele celor petrecuți: " Tu, pământe păcătos, / Tare-ai fost nesățios, / C-atâta cât
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
accepțiuni: * O transformare fantezistă a unor evenimente istorice reale (de la Euhermus la istorici și folcloriști moderni); * Un limbaj "poetic" prin care sunt exprimate cunoștințe despre lumea fizică și socială (de la Theagenes din Regium și Lucretius la Lang, Tylor, Frazer); * O alegorie prin care sunt prezentate valori morale (de la Diodor din Sicilia și Denis din Halicarnas la moraliștii Iluminismului); * O "boală a limbajului" care deformează cunoștințele despre fenomenele astronomice (M. Müller); * O ideologie, adică o "explicație deformată" a relațiilor sociale (de la K.
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
peste tot, la fel. În mentalitatea arhaică, Soarele era un cavaler ceresc care a zidit Mănăstirea Albă din "prundul mării", pentru Iana Sânziana.81 În mitologia protodacică, alături de cultul focului, s-a dezvoltat un adevărat cult al soarelui, exprimat prin alegorii și simboluri: carul solar, roata solară, discul, cercul, spirala solară, figurine de păsări solare.82 Marele sanctuar rotund din incinta sacră a Sarmizegetusei, ca altar al zeului solar, a fost considerat un adevărat sanctuar-calendar.83 În arta populară românească și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
de asemenea presupune că în dialogurile lui Platon, pe care spunea că le-a citit și recitit cu „mult folos“, l-a atras îndeosebi arta autorului de a influența modul de a gândi al cititorului, folosindu-se de neasemuitele lui alegorii. Wittgenstein era, desigur, conștient că un filozof care stăruie asupra descrierii unor situații concrete din viața comună, fără să arate ce anume urmărește să obțină prin ele, îi va nedumeri pe cei care-l ascultă sau citesc. Producerea acestei stări
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
este să-l facem să se uite într-o direcție diferită. Dar este greu să facem asta deoarece, dorind să iasă, el rezistă încercărilor noastre de a-l face să se întoarcă din partea în care crede că este ieșirea.“8 Alegoria este magistrală. Ea a fost reluată de Wittgenstein, în versiuni diferite. Lui Norman Malcolm îi spunea într-o discuție pe care au avut-o în anul universitar 1946-1947, ultimul an al profesoratului său la Cambridge: „Un om care este prizonierul
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
să știe doar vorbitorul. Limbajul privat este limbajul în care un cuvânt ca „durere“ funcționează ca un nume pentru ceva la care nu are acces decât o persoană, cea care simte durerea. Ceea ce va fi exprimat, în § 293, prin următoarea alegorie: „Să presupunem că fiecare ar avea o cutie, iar în ea ar fi ceva pe care îl numim «cărăbuș». Nimeni nu poate să privească vreodată în cutia celuilalt; și fiecare spune că știe ce este un cărăbuș numai privind cărăbușul
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
puțin ca un ceva; căci cutia ar putea să fie și goală. [Ă] Asta înseamnă: Dacă construim gramatica expresiei senzației după modelul «obiectului și desemnării», atunci obiectul nu mai este luat în considerație deoarece este irelevant.“38 Prin această splendidă alegorie, ideea limbajului privat este prezentată și, în același timp, respinsă, ca ceva ce nu poate fi gândit. Expresiile unui limbaj nu pot numi sau descrie obiecte care sunt „private“. Un „limbaj privat“ nu este, de fapt, un limbaj. Tocmai deoarece
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
recomand", este necesar", ,,ar fi bine să", ,,ne îndreptăm spre" etc. și de aceea este predominant prescriptiv, mai ales când sunt în clasă elevi cu dificultăți de învățare. În ciuda caracterului prescriptiv, forma discursului didactic, care îmbracă haina metaforei, comparației, personificării, alegoriei etc., este apreciativă. Pentru ca școala să nu fie percepută de elevi ca fiind constrângătoare, autoritară și plictisitoare, profesorul trebuie să nu utilizeze excesiv prescriptorii. El își poate ,,camufla" adevăratele intenții, scopuri, obiective prin utilizarea secundară a celorlalte semne lingvistice (designative
by ALINA MĂRGĂRIŢOIU [Corola-publishinghouse/Science/949_a_2457]
-
de similitudini între simbolurile lui Isis și simbolurile orașului Paris. Încă de la început blazonul orașului Paris avea două elemente distincte: floarea de crin cu trei petale și o corabie. (Foto nr. 13, Anexă) Istoricii susțin că simbolul corabiei este o alegorie a insulei orașului, Ile de la Cité, care are forma unei bărci. O reprezentare pictografică a insulei, datând din anul 1609 întărește această ipoteză.(Foto nr.14, Anexă) Dorim de asemenea să evocăm două evenimente care atestă faptul că ezoterismul era
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]
-
Scudéry și pe Madame de Sévigné. Cu toate acestea Fouquet, orbit de succesul său nu a conștientizat cât de departe mergea. Nu urmărea decât un singur țel, acela de a construi un paradis, dedicat gloriei numelui său. Castelul era o alegorie mitologică, centrată pe preamărirea lui Fouquet: sculpturile care îl înfățișau pe Hercule simbolizau puterea sa, Apollo înțelepciunea și bunul gust, Muzele aminteau de loialitatea față de rege. O cameră ovală se deschidea către grădinile maiestuoase. Deși era prima realizare de proporții
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]
-
grădinilor, urmată de o masă frugală în salonul oval. A avut loc apoi o tombolă, toți invitații fiind câștigători, Doamnele au primit în dar bijuterii, iar domnii arme de foc. Le Brun a explicat cu răbdare și în detaliu semnificația alegoriilor pictate pe tavanul camerelor. Străduindu-se din răsputeri să-l mulțumească pe rege, Fouquet nu a observat că regele făcea o serie de remarci tăioase. Acestuia, camerele i s-au părut mult prea mari, mobila prea exotică, tapiseriile de aur
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]
-
de la Misenum trimite la construcția portului La Rochelle. Un alt exemplu este cel oferit de pictura din salonul lui Mercur, intitulată Ptolemeu II Philadelphus în biblioteca sa, care face aluzie la construcția marii biblioteci din Alexandria. De fapt este o alegorie a încercărilor de extindere a bibliotecii regale de către Ludovic al XIV-lea. Pentru a amplifica impactul vizual, camerele erau decorate cu mobilă masivă de argint. Din păcate, în 1689 mobila a fost topită din ordinul regelui, pentru a suplimenta bugetul
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]
-
există ceva imaterial, ceva moral despre care se poate vorbi și el își extrag poezia din impresiile pe care le stârnesc. Pentru o catedrală, este conceptul de Dumnezeu. Pentru Versailles, este conceptul de Rege. Mitologia sa nu este decât o alegorie magnifică, unde Ludovic al XIVlea reprezintă realitatea. Întotdeauna și peste tot este el. Eroi și divinități fabuloase își împart calitățile cu el sau se amestecă printre curtenii săi. În onoarea sa, Neptun varsă și împrăștie ape care se întretaie în
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu [Corola-publishinghouse/Science/695_a_1457]
-
Multul dor de soare și de primăvară, într-o formă totuși banalizată, dezvăluie aprehensiuni profunde. Sensibilitatea față de soarta oropsiților și de nedreptățile sociale, reală, nu izbutește să ocolească melodramaticul. Poemul Poveste grozavă, prilejuit de răscoala din 1907, adoptă ca soluție alegoria, însă personificările sunt comode. Se rețin totuși câteva scene, pentru realismul și vivacitatea lor. În proză, B. utilizează clișeele timpului, adăugându-le uneori un haz sumbru. Crispate, alunecând adesea în autocompătimire, sunt „poveștile telegrafistului X.Y.”, în schimb „disertațiile” - conferințe
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285674_a_287003]
-
șaizeciste. Considerat un exponent, alături de Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea ș.a., T. este poetul reprezentativ prin excelență al unui anumit șaptezecism, caracterizat de reflexivitate austeră, de frecventarea temelor „înalte”, de elaborația intelectualizantă, de criptarea aluzivă, recursul la alegorie și parabolă, la metafora substanțializată, procedări susținute de iscusința tehnică, alimentată de erudiție și de naturalețea referințelor livrești. De fapt, catalogarea rămâne valabilă mai ales pentru prima etapă, în care se înscriu volumele Mic tratat de glorie, Cântec de trecut
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290290_a_291619]
-
de Nicolae Manolescu). Uneori poetul se rostește direct, cu maximă limpiditate, pe un ton gnomic ori afectat confesiv, alteori sporește consistența poemului prin recursul la o imagerie „transistorică”, eventual mitologizantă, ori de sugestie onirică sau suprarealistă, dar semantizată în termenii alegoriei voit vagi, cu decodare solicitantă. „Meșteșugul” a determinat suspiciuni privind relativa insuficiență a „fondului” în raport cu excelența „mijloacelor”, observație aparținând tot lui Nicolae Manolescu. Primele patru volume sunt, sub mai multe raporturi, net diferite între ele, fiind articulate sub formă de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290290_a_291619]
-
Patru / Unu - Doi - Trei - Patru / și / Unu - Doi - Trei - Patru. / Apoi - ceva mai repede: Unu - Doi - Trei/ Unu - Doi - Trei / și / Unu - Doi - Trei. / Și mai accelerat: Un’ doi, trei, / Un’ doi, trei,/ Un’ doi, trei” (Respirație artificială). Parabolelor sau alegoriilor cu trimitere precisă le este preferată notația directă, ca în poemul Trecut pierzându-și semnificațiile, dedicat lui Nicolae Prelipceanu. Tema rezistenței la umilire și la oprimarea totalitară ajunge, de la un moment dat, obsesivă și cvasiexclusivă. Uneori T. recurge la poemul-sentență
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290290_a_291619]
-
Plângerea și tânguirea Valahiei asupra nemulțemirii streinilor ce au derăpănat-o, apărută în 1825, la Buda, fără semnătură (ceea ce a dat naștere la controverse privind paternitatea ei), este o elegie exprimând durerea și mânia țării în haosul provocat de Eterie. Prin alegorie și prin tonul liric (de rugă și blestem), Plângerea și tânguirea Valahiei... precedă Cântarea României. Reprodusă de Aron Pumnul în Lepturariu rumânesc..., a fost cunoscută de Mihai Eminescu, în Epigonii M. fiind evocat ca un „glas de durere”. Sub influența
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288275_a_289604]
-
de asemenea presupune că în dialogurile lui Platon, pe care spunea că le-a citit și recitit cu „mult folos“, l-a atras îndeosebi arta autorului de a influența modul de a gândi al cititorului, folosindu-se de neasemuitele lui alegorii. Wittgenstein era, desigur, conștient că un filozof care stăruie asupra descrierii unor situații concrete din viața comună, fără să arate ce anume urmărește să obțină prin ele, îi va nedumeri pe cei care-l ascultă sau citesc. Producerea acestei stări
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
este să-l facem să se uite într-o direcție diferită. Dar este greu să facem asta deoarece, dorind să iasă, el rezistă încercărilor noastre de a-l face să se întoarcă din partea în care crede că este ieșirea.“8 Alegoria este magistrală. Ea a fost reluată de Wittgenstein, în versiuni diferite. Lui Norman Malcolm îi spunea într-o discuție pe care au avut-o în anul universitar 1946-1947, ultimul an al profesoratului său la Cambridge: „Un om care este prizonierul
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
să știe doar vorbitorul. Limbajul privat este limbajul în care un cuvânt ca „durere“ funcționează ca un nume pentru ceva la care nu are acces decât o persoană, cea care simte durerea. Ceea ce va fi exprimat, în § 293, prin următoarea alegorie: „Să presupunem că fiecare ar avea o cutie, iar în ea ar fi ceva pe care îl numim «cărăbuș». Nimeni nu poate să privească vreodată în cutia celuilalt; și fiecare spune că știe ce este un cărăbuș numai privind cărăbușul
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
putea să fie și goală. [Ă] Asta înseamnă: Dacă construim gramatica expresiei senzației după modelul «obiectului și desemnării», ÎNȚELEGEREA FILOZOFICĂ: „A VEDEA MAI BINE“ 285 atunci obiectul nu mai este luat în considerație deoarece este irelevant.“38 Prin această splendidă alegorie, ideea limbajului privat este prezentată și, în același timp, respinsă, ca ceva ce nu poate fi gândit. Expresiile unui limbaj nu pot numi sau descrie obiecte care sunt „private“. Un „limbaj privat“ nu este, de fapt, un limbaj. Tocmai deoarece
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
ajutor divinitatea (Halucinantă). Unele poezii sunt evocări ale vieții de lagăr (O nouă zi, Sunt numărul 890, Hai, temnicer), altele - reflecții asupra trecerii implacabile a timpului (Labuntur anni, Contabilitate, Nautae, Oriunde mă caut) sau erotice (Necunoscuta, Chemare, Sù, Departe). Adesea alegoria și parabola sunt transparente, iar aluziile de natură livrescă. Valențele autentice ale scrisului literar al lui Ț. vor ieși însă la iveală când dă tiparului mai multe cărți cu caracter memorialistic. În Amintiri și evocări (1994) creionează atmosfera cercului „Gavriliada
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290150_a_291479]