KorAP: Find »[drukola/base=arhaic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...70 71 72 ...143 >

3,560 matches

Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421

pe care îl cunoaștem 1. Putem identifica, de data aceasta, prezența exclusivă a unui text care merită întru totul numele de „protomasoretic”; în momentul în care, în biblioteca comunității de la Qumran, în anul 68 d.Hr., textele biblice de tip arhaic, îngrijit, nu mai dețineau decât un loc minoritar, tipul textual descoperit în grotele de la Wadi Murabba’at și Nahal Hever detrona toate celelalte forme textuale, devenea Sfânta Scriptură a refugiaților din grote, și oferea scheletul consonantic pentru lucrarea masoreților, 750

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
mai avansat în dezvoltarea limbii. Astfel, foarte multe diferențe între cele două texte se datorează faptului că samaritenii folosesc mult mai multe litere vocale și matres lectiones decât masoreții; lângă unele substantive apare și pronumele personale indicând genul; unele sufixe arhaice specifice diferitelor cazuri, întâlnite în textul masoretic, sunt aici omise. Aparent, toate acestea sunt semne ale unei dezvoltări ulterioare și pun în lumină anumite aspecte ale formei textuale a acestui Pentateuh în perioada masoreților tiberieni. Fluctuațiile în pronunțare, deși foarte

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828

deosebit de generos. Lucrarea este, de fapt, o aplicare a teoriei imaginarului la cultura populară românească, cu privire specială asupra celei din Bucovina, cu preponderență la creația literară, dar, uneori, și la coregrafia folclorică, la arta populară sau la unele practici arhaice de natură magică. Studiul imaginarului presupune o pregătire multidisciplinară și ideală ar fi cercetarea în echipe din care ar trebui să facă parte specialiști în literatură comparată, în etnologie, în antropologie, în lingvistică și poetică, în psihologie, în filosofie, în

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
Mândră floare-i norocu', tratat cu multă sensibilitate în capitolul despre "ghemul vieții", motiv ce i-a inspirat autoarei cele mai pertinente observații cu privire la soartă, parte și noroc. Este de remarcat o variantă de text măiestrit cizelată ca imagine poetică arhaică inspirată din tehnica de aprindere a unui foc strașnic: "Norocele, de te-aș prinde, / Ți-aș da foc și te-aș aprinde, / Pe trei părți, / Cu lemne verzi / Și pe-o parte, / Cu uscate, / Că de tine nu am parte

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
cai sau lei. Acoperișul "în două ape" (prevăzut, la unele construcții, cu "un șurț" la capete) sau "în patru ape" era construit astfel pentru "a se scurge apele de la ploaie". 57 Acoperișul "în patru ape" se înscrie într-o tipologie arhaică a casei care corespundea, la început, simbolisticii pătratului. 58 La casele huțule, "apa" din spatele casei cobora până la pământ pentru scurgerea mai ușoară a precipitațiilor. 59 Pe "apa" din față se lăsau niște "ferestruici", numite "cahle" sau "fumare" care foloseau la

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
Tot care s-a transformat într-o devenire continuă a arhé-ului din lucruri, totalizând treptele inițierii întru construirea înțelesurilor. Elementul originar, autentic, a devenit el însuși Tot prin coparticipație la dinamica internă a sensurilor redescoperite ritmic. Viziunea totalizatoare asupra lumii arhaice a fost posibilă prin intermediul mitului care a descătușat elementele de închiderea în propriile înțelesuri. Astfel, mitul nu este doar povestea unui început de lume, trecut de mult în neființa cuvântului întemeietor de noi înțelesuri. Sub pecetea unei deveniri continue a

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
Sâmbetei pe care se află Blajinii, ea nu poate fi trecută de femei. Fierbe toată săptămâna, în afară de sâmbătă, de când Iisus a fost urmărit de evrei. Ea înconjoară pământul "ca un gard", iar la marginea pământului e rece".136 În mentalitatea arhaică românească, "matcă a tuturor apelor", "Apa Sâmbetei", la rândul ei, este percepută dihotomic: "La capătul lumii, se află Apa Sâmbete. Apa Sâmbetei de aceea necontenit fierbe și nu mai are stare pentru că-i matca tuturor apelor, într-însa se varsă

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
dădea un nume și se pronunța o invocație pentru ca el să fie sănătos, să crească, să aibă mulți copii și multe bogății. 198 În Bucovina, ritualul nașterii, al nunții și al înmormântării prezintă elementul acvatic procesual, ca structură de semnificații arhaice, prezentificate prin "gest", "muzică" și "dans", aflat într-o continuă interferență cu celelalte universalii ontologice focul, aerul, pământul. a. Nașterea La naștere, apa apare sub forma unor "praguri" existențiale care, o dată oficiate, deschid drumul pământesc al nou născutului. Fiecare moment

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
ele; la urmă, spală icoanele "după cum se închină oamenii la icoane, așa să se închine și feciorii la ele."383 Fie că este antropomorfică sau cadru al inițierii, apa se supune, ritualic, unor metamorfoze continue, devenind, uneori, "divinitate" a lumii arhaice căreia i se aduc ofrande pentru a putea fi îmblânzită. Astfel de rituri închinate apei sunt Paparuda și Caloianul, ambele fiind rituri de invocare a ploii. Paparuda, "Muma ploii", este o datină care se practică a treia zi după Paști

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
Sfântul Ilie: "Ilie, du-te în grabă și te pune între dânșii, ca să nu se primejduiască lumea!" Sfântul Ilie s-a și pornit, dar în loc de a li se așeza în cale, s-a făcut tovarăș cu dânșii."437 În mentalitatea arhaică din Bucovina există o interesantă credință care explică geneza focului. Se pare că focul își are obârșiile în plină vară, când Ilie Pălie sau Pălie, care se ține pe 21 iulie, ar fi dat naștere focului, iar Foca, serbată a

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
a aerului, copacul, ca axis mundi, măsoară timpul tradițional, simbolizând, astfel, un întreg universal, desăvârșirea temporală reprezentată de eterna reîntoarcere a anotimpurilor. În cimiliturile românilor, anul este reprezentat sub forma unui copac care adăpostește anotimpurile, lunile, săptămânile și zilele omului arhaic: Am un copaci cu douăsprezece ramuri, în fiecare ramură câte patru cuiburi și în fiecare cuib șapte ouă; Am un copaci cu douăsprezece stâlpari, în toată stâlparea patru crengi, în toată creanga un cuib, în tot cuibul, șapte ouă, în

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
zloată mare.451 Întemeierea mitică a comunității tradiționale avea loc în urma unui ritual de consacrare a "centrului", fiind marcat de "stâlpul cosmic" care încadra satul în universal, dobândind, astfel, valențe sacre. Acest stâlp cosmic avea rol apotropaic și desăvârșea satul arhaic.452 CAPITOLUL II EPISTEMA LINGVISTICĂ A SPAȚIULUI IMAGINAR II.1. EPISTEMA LINGVISTICĂ UN SPAȚIU AL INTERFERENȚELOR Din punct de vedere filosofic 1, episteme reprezintă, pe de o parte, cunoșterea adevărată, științifică, opusă lui doxa, respectiv, cunoașterea teoretică, aflată în opoziție

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
Inițial extratextual, referentul 0 imagofor, purtător de semnificații primare, se integrează textului, corelativ referentului imaginar, creat de stratul semantic al mărcilor discursive. Astfel, dacă semnul verbal trimite la o realitate i-mediată, perceptibilă și rațională, semnul poetic atât la imaginarul arhaic, originar, cât și la imaginarul unei realități prezentificate semantic.43Astfel, discursul poetic este format din matricea semantică a textului, aflată în relație de interdependență cu nucleul referențial intern.44 II.3. PARADIGMA POETICITĂȚII Metafora, ca esență a poeticității, stabilește legătura

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
ca fenomen linear și continuu, nu se manifestă ca un fenomen cursiv. Dispunând de o natură concretă și eterogenă, spațiul acesta cunoaște între locuri unele opriri sau frângeri ale continuității naturii sale, un fel de spații limită (...).Astfel, spațiul satului arhaic este un spațiu discontinuu".32 "Fenomen cu desfășurare ciclică a existenței", "un întreg organic" și "cadru existențial și categoric al cunoașterii"33, timpul, din cultura tradițională, capătă valențele unui "cosmos viu": "Activitățile omului se produc în funcție de ritmul anotimpurilor, de ritmul

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
Descifrând semnele vremurilor răsăriturile și apusurile soarelui, succesiunea zilelor și a nopților, a verilor și a iernilor, a timpului ploios cu cel secetos , mentalitatea tradițională a transformat calendarul într-un instrument de mediere între om și natură.44 În concepția arhaică, la baza calendarului popular se află "timpurile bune" și "timpurile rele", marcate de sărbători. Astfel, ziua era simbolul luminii, al căldurii, fertilității și vieții, în general, un timp de manifestare a forțelor benefice, în timp ce noaptea, ca simbol al întunericului, reprezenta

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
schimbă, da să schimbă și anotimpu. Dumnezeu o rânduit ca lumea să se prefacă mereu; o putere nevăzută împinge mugurele să dea frunză și bobu să se coacă. Fiecare anotimp are fața lui și puterea lui."55 În creația folclorică arhaică românească, fiecare anotimp are o cromatică proprie (v. cromatica împăraților din basmele populare); astfel, primăvara se reprezintă prin culoarea roșie, vara are drept blazon culoarea verde sau galbenă, toamna este neagră sau albastră, iar albul descrie anotimpul iarna.56 În

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
sau "când se zăre de ziuă" (3-4 dimineața), prânzul (8-9 dimineața), amiază, când "umbra este de-un stat de om", ujina (la 4 după-amiază), "când se-ngână ziua cu noaptea" (seara) și "în puterea nopții" (miezul nopții).75 Viața satului arhaic se măsoară cu ajutorul unui calendar lunar-solar; astfel, pe lună nouă se seamănă plantele care cresc deasupra de pământ, iar pe lună veche se răsădeau plantele care rodesc în pământ, se intră în casă nouă, se văruiește sau se spală rufe

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
și transformată în floare sau în pasăre (Legenda ciocârliei, Legenda Florii-Soarelui, Legenda cicoarei).80 În majoritatea legendelor, Soarele apare ca un bărbat frumos, persoană sacră (Sfântul Soare), cu simț justițiar, încălzind și luminând Pământul peste tot, la fel. În mentalitatea arhaică, Soarele era un cavaler ceresc care a zidit Mănăstirea Albă din "prundul mării", pentru Iana Sânziana.81 În mitologia protodacică, alături de cultul focului, s-a dezvoltat un adevărat cult al soarelui, exprimat prin alegorii și simboluri: carul solar, roata solară

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
soarelui a fost atestat arheologic încă din neolitic, iar în cultura românească, soarele reprezintă centrul tuturor sărbătorilor și obiceiurilor calendaristice. Întreaga viața patriarhală este străjuită de cultul soarelui; Toate merg după soare" este concepția originară a omului tradițional. În mentalitatea arhaică, soarele întinerește și îmbătrânește zilnic, se naște și moare anual; se naște la solstițiul de iarnă, când este mic ca ziua, crește și devine puternic la echinocțiul de primăvară, când ziua este egală cu noaptea, ajunge la maturitate la solstițiul

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
și Bucovina), "turca" (în Transilvania) sau "brezaia" (în sud, în Muntenia), acest personaj simbolic "moare" și "reînvie", aidoma zeilor vegetației. Întruchipare a materiei prime, a mamei primordiale, "capra" reprezintă un simbol al fecundității, manifestată ritualic de Anul Nou, ca zeitate arhaică a vegetației care reface legăturile sacre dintre teluric și cosmic, prin sacrificiul simbolic. În Moldova și Bucovina, capra este însoțită de cerb care este un simbol solar, coarnele sale, care se reînnoiesc periodic, fiind identificate cu razele soarelui. Animal totemic

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
ritual, cultul soarelui a prins rădăcini în traiul de zi cu zi al țăranului român, întrupându-se în destinul artistic al creației, fiind prezent în legende, basme, descântece, în diferite ipostaze ale desfășurării sale ciclice. Astfel, într-o primă legendă arhaică, soarele a foste creat odată cu luna, stelele și cometele, în arborele cosmic care s-a ridicat din apele primordiale. Într-o a două legendă mitică, soarele s-a născut dintr-un ou: "A fost un om și avea un ou

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
utilizat în colinde, ilustrat de o viețuitoare pământească, supusă "vânării", este Cerbul, considerat un simbol al fecundității, al ritmurilor creșterii, al renașterilor. Mediator între cer și pământ, simbol al soarelui ce răsare și urcă spre zenit, cerbul este o imagine arhaică a reînnoirii ciclice. Efigia sacră a Zeului Soare, prezent la indienii hopis din Arizona, era crestată pe o piele de cerb lopătar. Primăvara, la sărbătoarea Soarelui, indienii din Florida ridicau un stâlp în vârful căruia era atârnată pielea unui cerb

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
sau ritmurile sale "reduc la același numitor" o mulțime de fenomene și semnificații. Întregul Cosmos devine transparent și supus unor "legi"."180 Ansamblul, Lună Ploaie Fertilitate Femeie Șarpe Moarte Regenerare, a pus bazele unei adevărate filosofii tradiționale: În conștiința omului arhaic, intuiția destinului cosmic al lunii a fost echivalentă cu întemeierea unei antropologii. Omul s-a recunoscut în "viața" lunii, nu doar pentru că propria sa viață avea un sfârșit, ca aidoma tuturor organismelor, dar, mai ales, pentru că oferea autenticitate, prin revenirea

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
fost făcută de Dumnezeu la propunerea diavolului, din cremenea și argintul aduse de acesta: "Dumnezeu a scaparat și-a făcut luna-un om, ca să vadă oamenii și noaptea, fiind ridicată la cer de 7 draci."210 În general, în credința arhaică a poporului român, luna găzduiește frații potrivnici: "În lună e Cain și Abel"; În lună sunt frații care se bat pe astă lume"; Luna e făcută din sângele a doi frați, ce s-au tăiat cu cuțitele unul pe altul

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
211 Potrivit altei credințe, petele din lună ar proveni din răzbunarea soarelui pentru că luna n-a vrut să-l ia de soț.212 În cele mai multe legende românești, luna și soarele apar ca un tot unitar, creând nucleul gnoseologic al simbolismului arhaic, chiar dacă, în majoritatea ritualurilor, motivul soarelui este mai bine evidențiat: "Luna și soarele, zice, că au fost odată fată și fecior și tare se iubeau împreună, până la urmă au hotărât să meargă la judecată la Dumnezeu: cum va rândui el

[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]