2,289 matches
-
rescrie, ca într-un amuzament savant prin care-și propune să expună viscerele fetide ale Istoriei în contrast cu inefabilul existenței individuale, al trecerii prin lume și prin propria viață ca un străin rătăcit și melancolic. "Orizont", nr. 4 (1555), aprilie 2013 Arhetip și monstru Primul roman al Martei Petreu, scris la trei decenii după ce debutul editorial cu volumul de poezie Aduceți verbele (1981) are o miză bine conturată și iradiază, din toate cele peste trei sute de pagini, o emoție intensă și o
Cărțile insomniei by Gabriela Glăvan () [Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
intrigi, nemulțumiri și reproșuri. Martei Petreu îi reușește deplin conturarea, în linii grave, a figurii Màriei, perfect reliefată, în toată neliniștea și voluptatea ei destructivă. Deși Tabita mărturisește că "el, Tatăl meu cumplit, a fost personajul principal al imaginarului meu, arhetipul meu, coloana mea vertebrală" (p. 210), cea care i-a subminat edificiul încrederii în sine și în ordinea lumii a fost mama, cumplită în egoismul ei rece, verbalizat în registrul arhaic, însă cu nimic mai puțin grav, al blestemelor pe
Cărțile insomniei by Gabriela Glăvan () [Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
rus confirma de fapt fascinația avangardiștilor pentru copilărie, vârstă a înțelegerii inocente, pure și nemediate a lumii. În viziunea futuriștilor ruși, (cărora li s-au aliat, apoi, în această direcție, și curentele artistice ale anilor '20 și '30), copilul este arhetipul artistului liber, a cărui creație există dicolo de norme și canon, într-o realitate spirituală generată de intuiție și instinct. Începând cu anul 1908, texte și desene aparținând unor copii au început să fie incluse în expoziții și colecții ale
Cărțile insomniei by Gabriela Glăvan () [Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
repetitive, ascund uneori profeții extrem de interesante și chiar vitale, alteori, Învățăminte prețioase pe care nu le poți afla niciunde, la nici o școală din lume. (Din vise, Jung, se știe, și-a ridicat Întreaga arhitectură a inconștientului colectiv și a descoperit arhetipul, forme ale unei alte Înțelegeri a istoriei umane și a reflexelor ei de fund, iraționale!Ă Visul, visele cuiva sunt Într-o asemenea măsură interesante, credem noi, prin aceea că Îi aduc oricăruia aproape - Îl obligă, aproape -, dacă are o
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
a plăcut deci să descoperim și să extragem, pas cu pas, dintr-o carte stufoasă, plină de citate și referințe (nu totdeauna, din păcate, de prima mână), ideile fundamentale cu adevărat fecunde. Dacă opera lui Eminescu are la bază un "arhetip gnoseologic" (p. 54) și un "model cosmologic" (p. 58), iar geniul său tinde să fie "o oglindă totală a universului" (p. 166), singura cale de descriere și analiză nu poate fi decât lectura sau "oglinda totalizantă" (p. 132, 145), totalitate
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
o armonie unică, singura poate demnă în timpurile moderne de marele florentin". (...) Și se menține argumentul că nu de Eminescu om de știință este vorba, pe fundalul vechii dihotomii știință-artă, ci de o dialectică a structurilor funcționale dominante, în care arhetipurile gnoseologice se includ în structura stilistică a limbajului după coduri străine, coexistente cu cele dintâi. Cosmologia poetică a lui Eminescu, "Transilvania", nr. 6, iunie 1984 (fragment) Edgar PAPU Apoi, într-o admirabilă lucrare, și mai recentă, din 1984, Eminescu Dialectica
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
un arheu jignit". El și-a conturat un idiom poetic inconfundabil, greu de imitat. Intrarea sub "teroarea istoriei" (Mircea Eliade) e primul semn al eminescianismului său abisal care "l-a apropiat și de cel ce a dimensionat ontologia arheilor în arhetipuri, autor al excepționalului eseu Insula lui Euthanasius" (p. 121). Teroarea istoriei este demonstrată și-n Alte fragmente din Muzeon (1982). Tot aici întâlnim și despărțirea de eminescianism în formă, dat fiind că poetul inovează tipare formale/strofice noi care-l
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Codreanu caută izvoarele "mitului personal" (Charles Mauron) al lui Cezar Ivănescu, cel mai important poet al repetiției/refrenului din literatura română. Pentru el arta supremă e muzica, pe care a fost, din păcate, împiedicat s-o facă. Se recunoaște în arhetipul trubadurilor care sunt mai întâi muzicieni și abia după aceea poeți. Logosul divin, vizat de Eminescu, nu e doar cuvânt, ci și muzică. Cuvântul devine necuvânt la Nichita Stănescu în timp ce la Cezar Ivănescu, în Sutrele muțeniei (1994) e "strigăt mut
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
e scrisă cu fervoare, are un ritm dinamic, palpitant de pasiune, fapt care trezește curiozitatea și stimulează acorduri sau dezacorduri. Ce e "complexul Bacovia", descoperit de Theodor Codreanu după "îndelungi meditații"? E identificarea în viața și opera poetului a unor arhetipuri, care, prin asociere, dau un alt "model ființial" și au consecințe asupra atitudinii și stilului. Prin modestie și răbdare, Bacovia e Cenușăreasa; prin "autoizolare și tăcere" e Narcis, unul ce tulbura însă apele. Ca să prezint mai repede ideea în jurul căreia
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
istoria religiilor la psihiatrie. Pe acest fundament, se construiește un edificiu multietajat. Pe de altă parte însă, se constată și o centrifugare accentuată a informațiilor, care nu totdeauna sunt reunite pentru rațiuni tocmai limpezi. Este cazul deducerii unui așa numit "arhetip divin" la Bacovia, după ce au fost invocate nume celebre, de la Dumnezeu și Creangă, la Florenski și Nietzsche. Sincopele devin, în atare cazuri, prea vizibile. Pe deasupra, scot în evidență și neclaritatea termenului "arhetip", utilizat frecvent și cu accepțiuni din cele mai
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
tocmai limpezi. Este cazul deducerii unui așa numit "arhetip divin" la Bacovia, după ce au fost invocate nume celebre, de la Dumnezeu și Creangă, la Florenski și Nietzsche. Sincopele devin, în atare cazuri, prea vizibile. Pe deasupra, scot în evidență și neclaritatea termenului "arhetip", utilizat frecvent și cu accepțiuni din cele mai diverse și mai tulburi cu putință. Chiar dacă am unele îndoieli referitoare la ceea ce se numește "complexul Bacovia", pe care îl consider mai curând o umbrelă, decât o existență demonstrabilă, nu pot să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
arguție impresionantă, pornind de la găsirea de explicații a intrării târzii a lui Bacovia în circuitul critic major și a derutei în situarea operei sale nu numai pe scara valorilor, ci și în contextul literar. "Complexul Bacovia" întruchipează, în versiunea criticului, arhetipul Cenușăresei, semnificând umilitate de suprafață și strălucire ca fond. Rețin, deocamdată, minimum minimorum, că ipostaza "genială" a lui Bacovia se relevă încă din faza "uceniciei", printr-o alchimie cu care atinge gradul zero al poeziei "pe temeiul unei poetici a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ontologică a fost sufocată de inflația impresionismului critic și foiletonistic..." (p. 97), regretele asociindu-se și cu un abia mascat reproș generalizat. Pentru a afla care este sensul lumii bacoviene, raporturile acestuia cu marele Univers, eseistul se străduiește să identifice arhetipurile care configurează un insolit model al Ființei. În concepția sa, complexul Bacovia, descoperit, validat și confirmat atât în studiul vieții, cât și al operei, din perspectiva unei explicite "poetici a oglinzii", corespunde pe deplin unei profunde crize a omului european
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
că "nu există creator inferior operei sale", Theodor Codreanu apelează la mitul lui Narcis pentru a explica secretul personalității creatoare a lui Bacovia care s-a retras (strategic?) în autoizolare și tăcere, pentru că autismul este o "maladie a vidului", iar arhetipul sonor al universului său este "țipătul". "Artistul modern crede eseistul este un Narcis care-și tulbură programatic oglinda spre a-și multiplica imaginile, vizibile doar cu ochiul interior" (pag. 255). Obiectivul declarat ar fi tocmai faptul existenței care se săvârșește
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a crezut mult timp. În schimb, repetițiile bacoviene, remarcate de mai toți comentatorii, au "radicalitatea negativului stilistic". Cu toată motivația și prudența, pe care le afișează la început, capitolul Bacovianismul reprezintă o sinteză echilibrată despre modul în care se particularizează arhetipul de repliere la nivel național și european; cu observația că doar poetul din Bacău întrupează acest arhetip "în toată puritatea sa". Discutând despre prebacovieni, reia exemplele și aprecierile lui C. Călin din Dosarul Bacovia, vol. I (1999), observând cu toată
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Cu toată motivația și prudența, pe care le afișează la început, capitolul Bacovianismul reprezintă o sinteză echilibrată despre modul în care se particularizează arhetipul de repliere la nivel național și european; cu observația că doar poetul din Bacău întrupează acest arhetip "în toată puritatea sa". Discutând despre prebacovieni, reia exemplele și aprecierile lui C. Călin din Dosarul Bacovia, vol. I (1999), observând cu toată dreptatea că "o părticică din arhetipul bacovian se ascunde în fiecare din noi, dovadă a universalismului său
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și european; cu observația că doar poetul din Bacău întrupează acest arhetip "în toată puritatea sa". Discutând despre prebacovieni, reia exemplele și aprecierile lui C. Călin din Dosarul Bacovia, vol. I (1999), observând cu toată dreptatea că "o părticică din arhetipul bacovian se ascunde în fiecare din noi, dovadă a universalismului său" (pag. 435). În caz contrar, întâlnirea dintre poet și cititori ar fi ratată. Dar cea mai spectaculoasă demonstrație (la acest capitol) este aceea legată de "bacovianismul originar" al lui
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
geniului, dar și însușire a celor în stare să focalizeze lumea în oglindă, inclusiv "fragmentele" pentru a deveni coerență. Oglinda ne însoțește permanent până la moarte, făcându-ne actorii acestei lumi. "Poate că oglinda este mult căutatul motor al universului." Iar arhetipurile sunt Orfeu, Narcis, Oedip toți condamnați la privire. Domeniul artei este cercetat și în alte coordonate ale lui, dintre care mai amintesc fugitiv ambiguitatea productivă, echivalarea poeziei cu muzica, înțelegerea prozei ca artă a detaliului, "gratuitatea" artei, estetica tăcerii, a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de obiectivitate", zonă în care ajung geniile (p. 52). Și aici găsește autorul o apropiere dintre Eminescu și Caragiale, cel de-al doilea "suferind" de complexul lui Proteu, care, "metamorfozându-se" rămâne el însuși, dar în cazul lui Caragiale, raportarea arhetipului se face "cu diferență" (p. 53), încât autorul se întreabă "dacă nu cumva e un mod de a-l confunda pe Nenea Iancu cu autorul și pe Proteu cu ipostazele sale" (p. 56). Dialectic procedează autorul eseului și când pune
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
depășește romantismul. Există o diferență între Hyperion și Mitică (apropierea pare caraghioasă) în calitatea lor de eroi. În timp ce Mitică e "împietrit în tiparul moftului", Hyperion "străbate întreg cercul ființei, de la "transcendența deviată" (confundând pe Cătălina cu fata de împărat ca arhetip al Fecioarei), până la "transcendența verticală" când își descoperă adevărată esență. Punând în discuție cele două ipostaze, Hyperion și Mitică, autorul cărții în discuție conchide: "Și așa ajungem la situația cea mai stranie cu putință: romanticul Eminescu creează o capodoperă a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
că în politică riscul e una din coordonate. Revoluția lui Caragiale e o caricatură, așa cum au fost, din păcate, la noi, un moft, rezultatul "moftologiei" "păturii superpuse". Din acest punct de vedere, Dandanache e "chintesența asimilării dintre revoluție și scrisoare, arhetipul-tip al operei caragialești". Lumea aceasta "pierde șansa tămăduirii" (p. 153). "Păreri tutovene" (Bârlad): (I-VII), nr. 762769, 2004 DUMINICA MARE A LUI GRIGORE VIERU, CHIȘINĂU-BUCUREȘTI, EDITURA LITERA INTERNAȚIONAL, 2004, COLECȚIA "BIBLIOTECA ȘCOLARULUI"; EDIȚIA A II-A, IAȘI, PRINCEPS EDIT
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
critică a adâncimilor. Are în vedere, de altfel, programatic, complexele de profunzime (Complexul Bacovia). Dorește întotdeauna să treacă de suprafața lucrurilor, năzuind să surprindă "abisalul", ecoul primordial unic și irepetabil. Sondarea adâncurilor operei se realizează cu instrumentele unei poetici a arhetipurilor (arheității), a rădăcinilor ontologice, valorificând cu dibăcie, cum am văzut, sugestiile psihanalizei, mitologiei, simbolisticii poetice, semanticii, stilisticii, filosofiei, sociologiei, religiei. Datul biografic primar este interpretat exclusiv psihanalitic, din perspectiva rezonanței evenimentelor din copilărie în straturile profunde ale personalității creatoare (Bacovia
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
spre norocul său, tânărul este intuitiv și nu-și bate capul cu scriitorii de propagandă, ci merge direct la clasici: Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev, chiar și Gogol), judecând personajele după conformitatea cu realitatea și nu cu un tipar uman preexistent (la arhetipuri TC va ajunge ceva mai târziu și cu succes v. și Transmodernismul); în mod paradoxal, fascinația pentru Oblomov și Nehliudov stă alături de cea pentru Hamlet și Mateo Falcone (Shakespeare și Mérimée sunt printre autorii preferați). Modelele contradictorii îl determină pe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
modernist și postmodernist în raport cu transcendența. De fapt, firul ideilor sale urmează aici, ca și în celelalte cărți ale sale, calea unei Tradiții consacrate (majuscula trimite la o arheitate, nu la un calificativ de excepție) în continuarea gândirii "arheului" lui Eminescu, "arhetipului" lui Eliade, "logicii lui Hermes" și "devenirii întru ființă" a lui Noica, "lumenului" Părintelui Stăniloae, "nivelurilor de realitate" cu "terțul ascuns" al lui Ștefan Lupașcu și a sintezei transdisciplinare a lui Basarab Nicolescu. Problema cheie care a declanșat marea sofistică
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
îndărătnică separare a apelor, o demarcare clară între transparența deschisă a întregului, care înglobează, apropie și armonizează diferențele, și opacitatea părții închise, criticiste, înverșunate, exclusiviste. Pe o latură se află iubirea integratoare din treimea creștină, terțul inclus, timpul kairotic al arhetipului, al mitului eternei reîntoarceri, organicismul istoric, identitatea națională, canonul eminescian, România profundă, poporul român, istoria românilor, intelectualii care se raportează la un destin (al Patriei ori al vocației proprii) în absolut, pe cealaltă se regăsesc: Demiurgul cel Rău (antiteza Dumnezeului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]