KorAP: Find »[drukola/base=azil & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...70 71 72 ...576 >

14,396 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

artist, căci nu mi-am pierdut timpul cu vanități mărunte, aspiram numai la cele care nu erau în nici un fel de nasul meu. Ieșeam din destin pe ascuns, deoarece nu puteam s-o fac trântind ușile și chiar plecarea la azil a fost o asemenea fugă; mai mult decât de frig, de camera înghețată, mă săturasem de lucrurile pe care le ciopleam în atelierul meșterului și care nu-mi asigurau decât un anonimat plin de pureci, în care putrezeam de viu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mulțumit, că plângea mai tare pentru mine. Însemna că mă iubea mai mult decât pe el. Și stăteam cu urechile ciulite în ascunzătoarea mea, fericit, cu atât mai fericit cu cât mama plângea mai tare. La fel urmăream de la fereastra azilului jocul pescărușilor, despre care știam că era un joc crud și totuși mi se părea încântător. Îmi plăcea cât de simplu și totodată elegant treceau pescărușii de la crimă la dans. Zburau în cercuri largi, lăsându-se să alunece în aer

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
picioare ca înaintea unui tribunal. Mai fusese dusă așa o văduvă, una cu gura spurcată care nu se intimidase de dușmănia pescarilor. Se pornise să-i ocărască și toți dracii se băteau la gura ei. „De ce nu vă duceți la azil? le strigase femeia. Să vedeți ce-i cu bufnița aia bătrână care se ascunde între oglinzi, poate e ăla care ți-a smuls ție limba, Profetule. Măsurați-vă cu el, nu cu o femeie fără apărare, târâie brâu ce sunteți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
te amenință, îl ameninți. Dar unul care te privește ostil fără să pricepi de ce, te sperie până la urmă. Dealtfel, tot ce se lega de pescari părea să țină de o realitate din afara posibilităților mele de înțelegere. Dimineața, zăream câteodată de la azil bărcile negre, date cu smoală, plecând la pescuit, dar la ora când mă duceam în cătun pescarii erau totdeauna, din nou, în fața ceștilor de aramă, la măsuțele de tablă albe și scorojite. Parcă nu plecaseră niciodată de-acolo, îmbătrânind, alții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
l-a trântit în țărână și, cu cuțitul, i-a tăiat limba. După care ar fi făcut câțiva ani de închisoare. De-acolo nu mai revenise în cătun. Într-o zi se zvonise că fusese zărit la o fereastră a azilului, iar Profetul rătăcise câteva săptămâni prin bălării, spionând. Pe el nu-l mușcau câinii care hălăduiau pe-acolo. Îngâna cu ciotul lui de limbă sunete nearticulate pe care însă câinii, se pare, le înțelegeau, ca și în cazul Hingherului. Dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a izbutit să afle nimic și cu timpul nimeni n-a mai crezut în zvonul care făcuse cătunul să fiarbă. A rămas doar vechea și inexplicabila (Marta nu și-o lămurea nici ea) dușmănie tăcută împotriva celor care veneau de la azil. Dușmănie de care mă loveam și eu. Cum mă zăreau, pescarii deveneau morocănoși, ostili și își coborau privirile în fundul ceștilor de cafea. Nu știau nimic despre mine, dar era de ajuns că veneam de dincolo de baltă ca să-și arate fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Andrei explicându-le celorlalți bătrâni care se înghesuiseră la capătul coridorului și priveau ploaia: „Pe o vreme ca asta nu se poate zbura, ar fi o sinucidere”. Un vânt umed legăna bălăriile. Cătunul nu se zărea deloc. Doar capătul dinspre azil al bălții se distingea ca o pată tulbure. „Să vedeți voi cum se umflă bălăriile după ploaia asta”, zise Siminel. Azilul nu arăta ispititor nici când cerul și marea străluceau, dar când ploua zidurile cu ferestre mici deveneau de-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
poate zbura, ar fi o sinucidere”. Un vânt umed legăna bălăriile. Cătunul nu se zărea deloc. Doar capătul dinspre azil al bălții se distingea ca o pată tulbure. „Să vedeți voi cum se umflă bălăriile după ploaia asta”, zise Siminel. Azilul nu arăta ispititor nici când cerul și marea străluceau, dar când ploua zidurile cu ferestre mici deveneau de-a dreptul apăsătoare. Erau zilele cele mai grele pentru bătrâni, fiindcă le răscoleau reumatismele și le răpeau micile plimbări silindu-i să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
micile plimbări silindu-i să rămână pe coridoare. Atunci se plângeau mai tare de necazurile vieții și tot atunci erau povestite întâmplările cele mai greu de crezut, imaginația încercând să umple ea golul în care era amenințat să se scufunde azilul. Nu m-am mirat prin urmare că povesteau, privind ploaia aceea bicisnică, despre furtuni aproape legendare; una în care se aprinsese o lumină roșie pe cer, ca o rană uriașă; alta în care tot țărmul se umpluse de fluturi morți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
care-l aștepta în colțul cel mai întunecat al sălii. În aceeași zi, s-au descotorosit de mine. Nu numai că nu mi-au dat nici un os de ros, dar mi-au luat și veșmintele de cardinal, trimițându-mă la azilul ăsta unde nici mirosul de alcool nu e curat, e împuțit de alte mirosuri. Și Călugărul se întoarse spre Leon, care suferea de meteahna incontinenței, în timp ce Mopsul și Dominic râdeau cu gura până la urechi. Ceva mai târziu, am descoperit că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
care o înghițea în fiecare dimineață. Știam că după aceea, dacă tac ostentativ, va ieși să se plimbe. Când am rămas singur, mi-am băut liniștit ceaiul, m-am bărbierit, apoi am căutat în micul geamantan cu care venisem la azil o cămașă curată. N-am găsit. Trebuia să mă îmbrac cu una purtată. Acest amănunt m-a indispus oarecum. Uitându-mă în jur, am observat pentru prima oară că dezordinea din cameră semăna izbitor cu dezordinea din viața mea. Câteva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
numai să fiu mai discret. Ba, mi-a și zâmbit ca să facă mai digerabil reproșul și s-a grăbit să plece ca să evite probabil o replică. Fierbeam. Drept ce se credea Moașa ca să mă moralizeze? Și ce încălcasem? Decența unui azil prăpădit? Nu mai eram la școala de corecție, nici la pușcărie ca să ascult de ordine. Și uitase Moașa că venise să mi se arunce în brațe? Sau tocmai de aceea...? Era geloasă?... O îndoială m-a săgetat prin inimă. Era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
guler și să-l scutur zdravăn, „ascultă, fiu de cățea, nu încapi de mine?”, când deodată, poate chiar din pricina acestei porniri, mi s-au luminat nedumeririle. Da, asta era. Nimeni nu suporta, probabil, o dragoste cât de cât adevărată în azilul acela unde totul era luat în derâdere și totul era ratat. Nimeni nu iubea pe nimeni, iar bârfelile și minciuna erau unicul antidot al singurătății. Și mirosiseră, cum miros animalele pericolul, că legătura mea cu Laura avea ceva serios, sincer

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
târând de pe țărm trupul câinelui împușcat. Pe urmă a dispărut, nu l-a mai zărit nimeni. Își făcuse, se vorbea, un sălaș în bălării. În aceeași noapte, plimbându-mă, fiindcă nu puteam să adorm după cele întâmplate, am nimerit, în spatele azilului, puțin mai departe, dincolo de o magazie veche de lemn, peste niște ziduri dărăpănate și înverzite de licheni care nu susțineau nici un acoperiș. Am crezut că era un WC și am intrat. După câțiva pași, am încremenit. Eram într-un fel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
era o mare agitație. Se auzeau pași grăbiți, voci alarmate, țipete. Cineva striga: „Dați-vă la o parte, nu vedeți că se întinde focul?” Am aruncat pătura de pe mine și am ieșit în pijama pe coridor. Ardeau bălăriile uscate din spatele azilului și întrucât vântul începuse să bată înspre azil, gonind flăcările ca pe o turmă roșie, înnebunită, situația amenința să devină critică. Focul se întinsese până la magazia veche de scânduri de lângă morgă. Bătrânii se călcau în picioare pe coridoarele pline de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
voci alarmate, țipete. Cineva striga: „Dați-vă la o parte, nu vedeți că se întinde focul?” Am aruncat pătura de pe mine și am ieșit în pijama pe coridor. Ardeau bălăriile uscate din spatele azilului și întrucât vântul începuse să bată înspre azil, gonind flăcările ca pe o turmă roșie, înnebunită, situația amenința să devină critică. Focul se întinsese până la magazia veche de scânduri de lângă morgă. Bătrânii se călcau în picioare pe coridoarele pline de fum, încurcându-i, prin panica lor, și pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
prin panica lor, și pe cei care aveau treabă, să scoată din magazie gălețile, ori să pună cât de cât ordine în debandada generală. Printre strigăte se auzea destul de clar trosnetul flăcărilor care devorau bălăriile și lingeau, din întuneric, ferestrele azilului ca niște fiare apocaliptice. Un îngrijitor care venise de-afară și căruia i se aprinsese halatul se tăvălea pe jos. Siminel, Nelson, Dominic și chiar Victor, asistați de Domnul Andrei, săriseră să pună mâna pe găleți cu care să aducă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de pe coridoare creșteau. A fost cea mai violentă și cea mai divină noapte de dragoste pe care am trăit-o. În zori, după ce Laura a plecat, m-am îmbrăcat și am ieșit pe coridoare. Erau pustii. Focul fusese stins. În spatele azilului, pe o mare porțiune, în locul bălăriilor apăruse o pată neagră, de cenușă fumegândă. Ca o cicatrice urâtă. De parcă noaptea însăși căzuse victimă flăcărilor și zăcea acum asemenea cadavrului negru al câinelui împușcat. 17 (Din caietul de vise) Povesteam cuiva, unui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
bine cu Profetul. Pe țărm, mă aștepta o namilă de om, având un halat impecabil și imaculat pe care am recunoscut monograma elegantă de pe halatul lui Aristide. S-a recomandat „Francisc” și mi-a făcut semn să-l urmez. Coridoarele azilului erau pustii, dar auzeam șoapte în spatele ușilor. La colțul coridorului, Domnul Andrei a venit tiptil din urmă și mi-a șoptit la ureche: „Fii atent, domnule sculptor, să nu te atragă într-o capcană”. Francisc mi-a deschis ușa unei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
să uit că le-aș putea plăti într-o zi. În loc să putrezesc undeva într-o închisoare, să șterg praful sau paharele murdare într-o berărie ori să strâng, gunoaiele din parcuri, acum aveam posibilitatea să fac ceva ieșit din comun. Azilul mă scosese din modestia în care amorțisem în atelierul meșterului de cruci și aveam visuri mari de glorie. În plus, marea era la doi pași de stâncile de marmură. Încă un motiv de recunoștință. Viața are de obicei eleganța să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-i apăr onoarea, mă făcusem de râs purtându-mă ca o cârpă la cafenea. Avea de ce râde cătunul. A fost prima oară când Marta n-a mai venit cu mine până la poartă. Îmi trecuse beția când m-am întors la azil în zori. Mai aveam doar o oboseală mahmură și o senzație rea, grețoasă, de umilință nedigerată. Am făcut o baie în mare, ca să-mi revin. Apa rece m-a mai înviorat. Apoi m-am furișat pe coridorul pustiu încă, spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cea care îi gâdila vanitatea, el era pacientul și adevărul bolii sale, dar eu gustam prima oară din această beție și din riscurile ei. Eram novice. Poate altădată... Când am trecut pe lângă Francisc și am ajuns pe coridoarele obișnuite ale azilului, mijeau zorii; ferestrele se înălbeau de o lumină murdară și mă simțeam obosit; parcă toată noaptea mă luptasem cu vedeniile unui coșmar strălucitor. 20 (Din caietul cu visuri) Bătrânul râse și împreună cu el mii de alți „el” s-au pornit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
oglinzi nu puteam să pătrund decât seara, că ziua chiar și pentru mine acel teritoriu era interzis, de aceea mă uitam mereu cu nerăbdare la cer și când, în sfârșit, soarele a coborât undeva dincolo de bălării, m-am întors la azil, am mai stat o vreme în camera mea, întins în pat, și după ce fereastra s-a întunecat am ieșit pe coridor, îndreptându-mă spre locul păzit de Francisc. A doua noapte în sala cu oglinzi a fost încă și mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cerut să renunț. Le-am preferat pe cele care mă lăsau să trăiesc și puțin mi-a păsat că, unora, aceste virtuți li s-au părut mai degrabă vicii. Încât destul de repede povestea a început să-mi placă. Devenisem în azil „cineva”, am înțeles asta din o mie de amănunte. Mi s-a rezervat o masă la cantină, iar portarul mă saluta cu și mai mult respect. Când m-a prins singur, mi-a mărturisit, roșindu-se, că ar fi vrut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
serviciu, ca să-l observ, ori ar fi vrut să mă roage ceva, tot ca să-l observ și să-mi intre în voie. Se gândeau, poate, că în calitate de intim al Bătrânului aveam perspective să joc un rol și mai însemnat în azil și urmăreau să se pună bine cu mine din vreme. Mai târziu ar fi fost prea târziu. Ca la ruletă, când n-ai mizat pe numărul câștigător. Aristide devenise foarte îndatoritor și îl deranja vizibil faptul că-l preferam pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]