3,503 matches
-
ai secolului XIX se va regăsi aproape cu precizie matematică, pentru că studiul depășește perimetrul strict al științei demografice și plasează realitățile vremii Într-o perspectivă economico-socială, socio-politică și socio-culturală. Bazându-se pe datele recensământului din 1919 acest studiu arată fără echivoc că distribuția populației României este Într-un puternic dezechilibru demografic, cu consecințe imediate și pe termen lung extrem de primejdioase. Cele mai afectate provincii erau Bucovina, Basarabia, Moldova, Transilvania și Dobrogea. Două aspecte care Îngrijorau acea generație sunt consemnate ca extrem de
Medicină şi societate by Valeriu Lupu, Valeriu Vasile Lupu () [Corola-publishinghouse/Science/1587_a_2935]
-
că ar aparține patologiei luetice (active, sechelare sau congenitale) presupusă de ignoranța medicală a timpului În care a trăit artizanul culturii noastre. Jenant și descalificant pentru cei care mai susțin astăzi o asemenea aberație medicală istorică, pentru că-i aruncă fără echivoc pe tărâmul ignoranței și a relei credințe. Desigur astăzi patologia nu mai are structura și implicațiile de altă dată, dar asta nu Înseamnă că nu ridică probleme de asistență medicală care fac parte din viața socială a oricărei comunități. Răsunetul
Medicină şi societate by Valeriu Lupu, Valeriu Vasile Lupu () [Corola-publishinghouse/Science/1587_a_2935]
-
al XXI-lea, ne oferă un peisaj destul de sumbru, dacă nu de-a dreptul Îngrijorător. Afirmația de mai sus Își găsește acoperirea În evoluția demografică posdecembristă, concretizată prin cele trei recensăminte ale populației; 1990, 1992 și 2002 care atestă fără echivoc acest fapt. În acest interval populația țării scade cu 1 525 746 locuitori și nu datorită emigrației cum greșit s-a lăsat să se Înțeleagă, ci datorită perturbării celor 2 indicatori care determină mișcarea naturală a populației și anume; mortalitatea
Medicină şi societate by Valeriu Lupu, Valeriu Vasile Lupu () [Corola-publishinghouse/Science/1587_a_2935]
-
obișnuite, relatează o situație în care tu însuți ai fost nesuferit și răzbunător. Nu contează dacă e o poveste adevărată sau inventată, trebuie doar ca șeful să recepteze mesajul. Directorul de design despre care povesteam mai devreme a demonstrat fără echivoc funcționalitatea acestei strategii. A întîrziat un sfert de oră într-o dimineață, la o lună după incidentul acela. Vicepreședintele i-a cerut socoteală, iar el a răspuns că și-a dus mașina la reparat pentru că avea probleme cu partea din
Cum să faci față unui șef dificil by Shaun Belding () [Corola-publishinghouse/Science/1886_a_3211]
-
înscrisă și pe un fundal de reflecții mai "rezonabile" din publicistica sa, unde e tot mai evidentă, cum am notat la momentul potrivit, recunoașterea pură și simplă a faptului că nu se poate evada din "artă" și e exprimată fără echivoc asumarea condiției de scriitor, cu toate virtuțile și servituțile ei. Sonetul inaugural din Patmos și cel de încheiere păstrau, deși destul de bine strânse în chingile prozodiei, ceva din fluența și indecizia definitorii pentru universul imaginar construit până atunci. Cel dintâi
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
lumea e în continuă prefacere, căci creația e încheiată doar în plan divin, nu și-n ființa lumii. Faptul fusese confirmat încă de ontologia arheității eminesciene, vecină, din acest punct de vedere, și cu arheologia lui Michel Foucault, fără, însă, echivocul sofistic al acesteia. Creația divină înseamnă arheitate, adică seminare, care li se arată postmodernilor ca di-seminare, lucrătoare ca hazard. Or, în "hazard" se ascund energiile divine. Între cele cinci argumente împotriva materialismului, Părintele Stăniloae îl utilizează și pe cel antropologic
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ocultarea adevărului, ocultare începută chiar cu ocultarea lui Dumnezeu și a diavolului. Când Vattimo și comilitonii echivalează fundamentul din metafizicile tradiționale cu Dumnezeu, ei comit cea mai mare diversiune din istoria gândirii umane. Asta înseamnă, în primul rând, să provoci echivocul asupra adevărului, adică să transferi libertatea omului, care este echivocă, asupra lui Dumnezeu. Echivocul se naște din libertatea noastră mutată în cuvânt, o coexistență a minciunii și a adevărului, dar care îl alungă pe ultimul. Adevărul nu e niciodată relativ
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a diavolului. Când Vattimo și comilitonii echivalează fundamentul din metafizicile tradiționale cu Dumnezeu, ei comit cea mai mare diversiune din istoria gândirii umane. Asta înseamnă, în primul rând, să provoci echivocul asupra adevărului, adică să transferi libertatea omului, care este echivocă, asupra lui Dumnezeu. Echivocul se naște din libertatea noastră mutată în cuvânt, o coexistență a minciunii și a adevărului, dar care îl alungă pe ultimul. Adevărul nu e niciodată relativ, ci numai minciuna. În relativismul adevărurilor umane se găsește întotdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și comilitonii echivalează fundamentul din metafizicile tradiționale cu Dumnezeu, ei comit cea mai mare diversiune din istoria gândirii umane. Asta înseamnă, în primul rând, să provoci echivocul asupra adevărului, adică să transferi libertatea omului, care este echivocă, asupra lui Dumnezeu. Echivocul se naște din libertatea noastră mutată în cuvânt, o coexistență a minciunii și a adevărului, dar care îl alungă pe ultimul. Adevărul nu e niciodată relativ, ci numai minciuna. În relativismul adevărurilor umane se găsește întotdeauna o doză de minciună
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pe Nietzsche cu Amurgul idolilor, pentru a conchide: "Și tehnica e poveste"91. Poveste, dar una care augmentează infinit violența prin produsele ei din ce în ce mai sofisticate. Desigur, nu tehnica în sine poartă vinovăția nenumăratelor războaie și acte teroriste de pe glob, ci echivocul libertății omului, în sensul că aceasta se poate manifesta după fire (cu fața spre Dumnezeu), sau după nefire (la chemarea diavolului). Echivocul vine de acolo că omul poate confunda, mințindu-se, cele două planuri. În fine, Vattimo recunoaște că postmodernismul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ei din ce în ce mai sofisticate. Desigur, nu tehnica în sine poartă vinovăția nenumăratelor războaie și acte teroriste de pe glob, ci echivocul libertății omului, în sensul că aceasta se poate manifesta după fire (cu fața spre Dumnezeu), sau după nefire (la chemarea diavolului). Echivocul vine de acolo că omul poate confunda, mințindu-se, cele două planuri. În fine, Vattimo recunoaște că postmodernismul este ateist și, bineînțeles, conform părții diavolului, se străduiește să convingă că ateismul nu înseamnă distrugerea general-umanului, cum se crede, cu toate că recunoaște
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
să convingă că ateismul nu înseamnă distrugerea general-umanului, cum se crede, cu toate că recunoaște o legătură între declararea morții lui Dumnezeu și criza umanismului. Ateismul (o mare minciună a omului modern, căci nu poate fi "ateu", ci doar să încline, în echivocul libertății sale, fie spre lumina lui Dumnezeu, fie spre partea ispititoare a diavolului) este, cu siguranță, un umanism, de vreme ce ține de om. Și ateismul, și religiosul sunt manifestări umane, deci aspecte contradictorii ale umanismului în genere, la care face trimitere
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mai pur în subiectiv: "De aceea umanismul tradiției metafizice are și un caracter represiv și ascetic, care se intensifică în gândirea modernă cu cât subiectivitatea se modelează pe obiectivitatea științifică și devine pură funcțiune a acesteia"92. Frază mustind de echivoc, de îndată ce părăsim sistemul de referință ateist și descoperim, în teologia Părintelui Stăniloae, subiectivitatea personalistă (nerepresivă), izvorând din Dumnezeul personal în Treime, ceea ce nu contrazice Dasein-ul heideggerian, ci îi dă suportul ontologic al unității dialogice a lumii ca lumen, sprijin care
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al alegerii conviețuitoare. IV. POSTMODERNISMUL ÎNALT (2) Conceptul de progres, atribuit istoriei ca loc central în gândirea modernistă, este coroborat nu numai cu metafizica unui Hegel, ci și cu teologia mântuirii creștine. Raportarea simultană la referențiale diferite poate naște iarăși echivoc, dacă nu confuzie. Într-adevăr, creștinismul admite "progresul" în om și în lume, căci acesta este potențial, arheal, prin energiile divine, ca pădurea în ghindă, fără a ști cum va arăta vreodată pădurea, căci Dumnezeu a lăsat în lume hazardul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
el fiind, în realitate, regres sub faldurile unor beneficii trecătoare ale învingătorilor. Acesta este "progresul" spre nimic, operă a diavolului, a scientismului și a politicianismului rupte de lumina hristocentrică. Trebuie să admitem existența progresului în lume, deși el poate fi echivoc. De altfel, și postmoderniștii se văd nevoiți să renunțe la utopia sfârșitului istoriei. Un asemenea sfârșit nu poate fi decis de om. Teoria post-istoriei este un gând luciferic, al omului care pretinde că îl poate substitui pe Dumnezeu. Deși Vattimo
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
din nou pe om. Invenția literelor a constituit o otravă pentru cuvântul vorbit, ucigând o tradiție milenară a logosului, dar s-a dovedit și vindecătoare, căci grafemul introduce diferența în logos și astfel lui Thot i se atribuie pluritatea limbilor. Echivocul cuvântului pharmakon atinge cripticul. Dezvoltând paralela, scrierea e ucigătoare și Thamus a reacționat corect, văzând ce primejdie aduc literele. Scrierea e contrară vieții. În această postură, poetul se cuvine a fi alungat din cetate. Răspunsul lui Thamus e fără echivoc
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Echivocul cuvântului pharmakon atinge cripticul. Dezvoltând paralela, scrierea e ucigătoare și Thamus a reacționat corect, văzând ce primejdie aduc literele. Scrierea e contrară vieții. În această postură, poetul se cuvine a fi alungat din cetate. Răspunsul lui Thamus e fără echivoc: "scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte". Dar scrisul este, simultan, și leac, căci mistuind memoria stimulează rememorarea, înțelepciunea părelnică (doxan), nu pe cea vie, adevărată (alétheian). Regele Thamus
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
descifrate de Jacques Derrida, ca pledoarie în favoarea erosului homosexual, gratuit, pur fantasmatic. Ludicul postmodernist, de o "diseminare" fără limite, își găsește, astfel, cea mai rafinată sursă prin Derrida. Se pare, așadar, că sofistica este, prin excelență, o filosofie homosexuală, prin echivocul ei hermafrodit, iar împlinirea s-a produs, pentru a doua oară în istoria gândirii umane, în postmodernism. Iată de ce postmodernitatea a devenit o civilizație a minorităților de orice fel, având, totuși, ca paradigmă minoritățile sexuale. Se explică și de ce postmoderniștii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Iată de ce postmodernitatea a devenit o civilizație a minorităților de orice fel, având, totuși, ca paradigmă minoritățile sexuale. Se explică și de ce postmoderniștii au descoperit și în filosofia lui Michel Foucault un stâlp de nădejde, fiindcă și în gândirea acestuia echivocul rezultă tot dintr-o ființă homosexuală. La un moment dat, Foucault și-a mărturisit public înclinațiile homosexuale și comentatorii săi au sesizat că există o corelație între polivalența, aproape obscură, a discursului său și ambiguitatea sexuală. El a acordat o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a identității, până la a nu o mai recunoaște, înseamnă nebunie. În orice caz, repulsia de propria identitate, are în ea ceva maladiv, iar pricina poate să fie și înstrăinarea de identitatea sexuală, ca în cazul filosofării lui Foucault, pe fondul echivocului homosexual. Se prea poate ca homosexualitatea să fie o slăbire a arheității persoanei, cu primejdia dispariției arheului, o sterilizare a ființei, care-și poate lua revanșa numai în plan strict intelectual, în cele mai bune cazuri. De aici constatarea că
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cu violență scriitura sau, dacă vreți, care se deschide scriiturii și pe care și-o deschide scriitura"114. Inevitabil, condiția scriiturii e moartea Tatălui, deci a adevărului ca prezență, pentru ca din ne-adevăr să se nască adevărul. Intrăm în plin echivoc, în coexistența minciunii cu adevărul, a otrăvii cu leacul, a răului cu binele. Dar Platon încă voia să distingă în pharmakon binele de rău, adevărul de minciună, căutând piatra filosofală, fără însă a putea să știm sigur care era opțiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Socrate. Creștinul are cheia în credință, ca regăsire a lumen-ului în lume. Aceasta e și opțiunea lui Eminescu. Postmodernul, însă, care nu mai crede ca Shakespeare în fantasmele sale, având doar conștiința jocului, trebuie să găsească un sprijin în echivocul diferenței. Întrucât Tatăl dispare și cu el modelul, artistul nu mai are ce imita, încât "Nu există imitație. Mimul nu imită nimic. Și, mai întâi de toate, el nu imită. Nu există nimic înaintea scrierii. Nimic nu este prescris"115
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ajungem la dilema farfuridiană a revizuirii fără a se schimba nimic. Căci putem rescrie modernitatea și cu prețul falsificării cântarului, recăzând în sofistică. Iată de ce postmoderniștii au continuat să și-l revendice pe Lyotard de principal precursor, încurajați și de echivocul exprimării: "Structural și fără-ncetare, modernitatea e grea de propria-i postmodernitate"122. În consecință, adevăratul adversar al modernității este clasicitatea: "Mai mult decât postmodernitatea, ceea ce s-ar opune propriu-zis modernității ar fi aici epoca clasică"123. Cu această afirmație
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ceea ce s-ar opune propriu-zis modernității ar fi aici epoca clasică"123. Cu această afirmație, postmodernitatea poate căpăta un ascendent neașteptat deoarece pretinde că rescrie nu numai modernitatea, dar și tot ce a precedat-o. Ajungând în acest prag al echivocului, Lyotard distruge distincțiile temporale din istorie dintr-o certă perspectivă postmodernistă. El acuză modernitatea, împreună cu alți teoreticieni ai postmodernismului, că, introducând ideea de progres în lume, a inventat și desfășurarea istorică în perioade, epoci, curente culturale, școli artistice etc. Întrucât
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
argumente putem găsi spre a putea vorbi de modernism și de postmodernism, dacă sunt fără referent istoric? Evident, nici unul. Concluzia: dacă nu există istorie și progres, atunci nu există nici modernism și postmodernism! Presimțind în spate fiorii sofisticii, Lyotard recunoaște echivocul: a rescrie înseamnă "ambiguitatea care străbate raportul modernității cu timpul". Și mai departe: a rescrie "a repune orologiul la zero, de a face tabula rasa, gestul care inaugurează începutul (sic!) noii ere și al noii periodizări"124. Sofistica e dusă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]