1,925 matches
-
sensul în care se constituie dictatura judicativului, desigur, nu în linie istorică, ci sistematic-fenomenologică. "Lucrarea" timpului nu se reduce la așezarea sa în poziția unui punct de perspectivă. După cum am văzut deja prin operarea reducției, timpul este tot una cu ființarea pe care o timporizează (o în-ființează), iar primele sale timporizări sunt aplicate elementelor din structura judecății (S și P, "este" și timpul însuși), întru constituirea lor de sine și a relației lor formale. De asemenea, cum am constatat deja, timpul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
S și P, "este" și timpul însuși), întru constituirea lor de sine și a relației lor formale. De asemenea, cum am constatat deja, timpul afectează verbul, termenul pereche în structura alethică a judecății, în trei sensuri: al ființei, al ființei ființării și al ființării. Acestea toate sunt posibile printr-un tip de constituire, cum sugeram mai sus, care depășește simpla poziționare "alethică" sau "formală" a timpului. Latura semnificativă a "lucrării" sale de timporizare în interiorul structurii judicative, anume în-ființarea subiectului ca substrat
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
este" și timpul însuși), întru constituirea lor de sine și a relației lor formale. De asemenea, cum am constatat deja, timpul afectează verbul, termenul pereche în structura alethică a judecății, în trei sensuri: al ființei, al ființei ființării și al ființării. Acestea toate sunt posibile printr-un tip de constituire, cum sugeram mai sus, care depășește simpla poziționare "alethică" sau "formală" a timpului. Latura semnificativă a "lucrării" sale de timporizare în interiorul structurii judicative, anume în-ființarea subiectului ca substrat și a predicatului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
o natură logică; mai degrabă ea este de natură ontologică; și, de altfel, chiar contextele aristotelice în care se discută despre individual și universal, evocate mai devreme, conțin angajamente ontologice. Individualul ("individul") este, pentru Aristotel, substanța primă (prote ousia), singura ființare unitară și indivizibilă, ființarea-simplu-prezentă; am putea spune: faptul-de-a-fi-"acesta". Universalul nu este substanță nici măcar secundă: specie sau gen -, ci este însușire a substanței, o "calitate" a unui lucru; este: faptul-de-a-fi-"așa" al substanței.227 Timpul, în-ființând (constituind), se timporizează pe
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
printr-un travaliu al unei conștiințe care și-a acceptat demult reorizontalizarea non-naturală și care a susținut reducția judicativă a dictaturii judicativului, cu toată bogăția sa de fapte, la timp. Întoarcerea către "substanțialitate", către "realitatea evidentă și obiectivă" (astfel este ființarea substanței prime, a individualului, adică a lucrului, a ființării-simplu-prezente) semnalează posibilitatea de a interpreta în acest mod a doua timporizare a subiectului și predicatului. Ar fi de ținut cont, înainte de toate, că prin cea dintâi timporizare, timpul însuși nu trecuse
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a individualului, adică a lucrului, a ființării-simplu-prezente) semnalează posibilitatea de a interpreta în acest mod a doua timporizare a subiectului și predicatului. Ar fi de ținut cont, înainte de toate, că prin cea dintâi timporizare, timpul însuși nu trecuse în regimul ființării pe care o timporizase, că el trebuia să fie acolo, identic ființării timporizate, ca element originar al judicativului, totodată, însă, el trebuia să fie și dincolo de acest "loc", ca element al aspectului alethic al judecății. Însuși sensul de "poziție", pe
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în acest mod a doua timporizare a subiectului și predicatului. Ar fi de ținut cont, înainte de toate, că prin cea dintâi timporizare, timpul însuși nu trecuse în regimul ființării pe care o timporizase, că el trebuia să fie acolo, identic ființării timporizate, ca element originar al judicativului, totodată, însă, el trebuia să fie și dincolo de acest "loc", ca element al aspectului alethic al judecății. Însuși sensul de "poziție", pe care îl capătă prin timporizare atât subiectul cât și predicatul, nu se
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sine, acum. Ceea ce era neîmplinit, dintre elementele judecății, ale aspectelor sale și acestea din urmă în unitatea lor; nu și timpul însuși. Acesta se retimporizează pe sine, dar prin aceasta el suportă două schimbări: a) "se constituie" el însuși ca ființare timporizată, adică se în-ființează pe sine ca subiect în ipostază de substanță primă, ca fapt-de-a-fi-"acesta"; b) își retrage acest sens "obiectual", intrând însă în structura "semantică" a predicatului ca universal, altfel spus, ca însușire, ca o calitate a "subiectului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
decât ei, Kant; și mai devreme decât acesta, încă, unii filosofi antici; cu siguranță, Aristotel. Dar a nu pleca din timp niciodată trebuie înțeles aici în sensul că timpul este constitutiv tuturor acestor fapte, că timpul este "substratul"-"universal"-al-oricărei-"ființări" și că el este însăși "ființa" (timporizându-se pe sine). Dacă el este constitutiv fenomenelor raționalității publice (lumii), chiar în sensul de a priori universal și originar al acestora, alături de judecată, atunci el se află, în sens constitutiv, în orizontul dictaturii
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fiind timpul însuși. Întrebări de felul: Ce este? Cum este? Cât este? Unde este? Ce putere are? Ce posedă? Cu cine se află în relație? Ce este întâi? Ce este necondiționat? etc. sunt, toate, judicative, fiindcă urmăresc ceva-care-este, adică o ființare (nici măcar ființa ființării, cum pretindea Heidegger). În ultimă instanță, ele au de-a face cu timpul; acesta din urmă este ființarea însăși care în-ființează, ceea ce înseamnă că el le asigură acestora lucrul cel mai de preț, adică le condiționează (constituie
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Întrebări de felul: Ce este? Cum este? Cât este? Unde este? Ce putere are? Ce posedă? Cu cine se află în relație? Ce este întâi? Ce este necondiționat? etc. sunt, toate, judicative, fiindcă urmăresc ceva-care-este, adică o ființare (nici măcar ființa ființării, cum pretindea Heidegger). În ultimă instanță, ele au de-a face cu timpul; acesta din urmă este ființarea însăși care în-ființează, ceea ce înseamnă că el le asigură acestora lucrul cel mai de preț, adică le condiționează (constituie) pentru a căpăta
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
se află în relație? Ce este întâi? Ce este necondiționat? etc. sunt, toate, judicative, fiindcă urmăresc ceva-care-este, adică o ființare (nici măcar ființa ființării, cum pretindea Heidegger). În ultimă instanță, ele au de-a face cu timpul; acesta din urmă este ființarea însăși care în-ființează, ceea ce înseamnă că el le asigură acestora lucrul cel mai de preț, adică le condiționează (constituie) pentru a căpăta putința arătării de sine către altul: faptul-de-a-fi-ceva; iar faptul în cauză se împlinește în cel mai direct mod
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
asigură acestora lucrul cel mai de preț, adică le condiționează (constituie) pentru a căpăta putința arătării de sine către altul: faptul-de-a-fi-ceva; iar faptul în cauză se împlinește în cel mai direct mod: timpul, timporizând, trece, el însuși ca atare, în ființarea în-ființată astfel. În orizont non-judicativ, timpul nu mai apare astfel; el este, desigur, de față (prezentuind, cumva), dar nu el devine ființarea cutare, pe care o timporizează, în-ființând-o, fiindcă chiar este el însuși o ființare anume, "această" ființare și atât
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
faptul în cauză se împlinește în cel mai direct mod: timpul, timporizând, trece, el însuși ca atare, în ființarea în-ființată astfel. În orizont non-judicativ, timpul nu mai apare astfel; el este, desigur, de față (prezentuind, cumva), dar nu el devine ființarea cutare, pe care o timporizează, în-ființând-o, fiindcă chiar este el însuși o ființare anume, "această" ființare și atât (ceea ce ar corespunde, dar numai pentru timpul însuși, statutului dobândit de acesta potrivit celei de-a doua timporizări); de aceea, apărând într-
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
el însuși ca atare, în ființarea în-ființată astfel. În orizont non-judicativ, timpul nu mai apare astfel; el este, desigur, de față (prezentuind, cumva), dar nu el devine ființarea cutare, pe care o timporizează, în-ființând-o, fiindcă chiar este el însuși o ființare anume, "această" ființare și atât (ceea ce ar corespunde, dar numai pentru timpul însuși, statutului dobândit de acesta potrivit celei de-a doua timporizări); de aceea, apărând într-un asemenea chip, el nu mai substituie ființa în ea însăși; timpul rămâne
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
atare, în ființarea în-ființată astfel. În orizont non-judicativ, timpul nu mai apare astfel; el este, desigur, de față (prezentuind, cumva), dar nu el devine ființarea cutare, pe care o timporizează, în-ființând-o, fiindcă chiar este el însuși o ființare anume, "această" ființare și atât (ceea ce ar corespunde, dar numai pentru timpul însuși, statutului dobândit de acesta potrivit celei de-a doua timporizări); de aceea, apărând într-un asemenea chip, el nu mai substituie ființa în ea însăși; timpul rămâne timp, adică o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și atât (ceea ce ar corespunde, dar numai pentru timpul însuși, statutului dobândit de acesta potrivit celei de-a doua timporizări); de aceea, apărând într-un asemenea chip, el nu mai substituie ființa în ea însăși; timpul rămâne timp, adică o ființare prin care ceea-ce-este se poate arăta pe sine. Așadar, timpul nu mai trece în ființare ca fiind ceea-ce-este, adică substituind ființa, ci trece în ființare ca ființarea însăși, ca această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
celei de-a doua timporizări); de aceea, apărând într-un asemenea chip, el nu mai substituie ființa în ea însăși; timpul rămâne timp, adică o ființare prin care ceea-ce-este se poate arăta pe sine. Așadar, timpul nu mai trece în ființare ca fiind ceea-ce-este, adică substituind ființa, ci trece în ființare ca ființarea însăși, ca această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva, păstrându-și întotdeauna proaspătă puterea de a surveni întru ființare, tocmai fiindcă el însuși
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
asemenea chip, el nu mai substituie ființa în ea însăși; timpul rămâne timp, adică o ființare prin care ceea-ce-este se poate arăta pe sine. Așadar, timpul nu mai trece în ființare ca fiind ceea-ce-este, adică substituind ființa, ci trece în ființare ca ființarea însăși, ca această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva, păstrându-și întotdeauna proaspătă puterea de a surveni întru ființare, tocmai fiindcă el însuși este o ființare: dar el reprezintă ființarea privilegiată, aceea care
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
el nu mai substituie ființa în ea însăși; timpul rămâne timp, adică o ființare prin care ceea-ce-este se poate arăta pe sine. Așadar, timpul nu mai trece în ființare ca fiind ceea-ce-este, adică substituind ființa, ci trece în ființare ca ființarea însăși, ca această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva, păstrându-și întotdeauna proaspătă puterea de a surveni întru ființare, tocmai fiindcă el însuși este o ființare: dar el reprezintă ființarea privilegiată, aceea care este purtătoare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ființa în ea însăși; timpul rămâne timp, adică o ființare prin care ceea-ce-este se poate arăta pe sine. Așadar, timpul nu mai trece în ființare ca fiind ceea-ce-este, adică substituind ființa, ci trece în ființare ca ființarea însăși, ca această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva, păstrându-și întotdeauna proaspătă puterea de a surveni întru ființare, tocmai fiindcă el însuși este o ființare: dar el reprezintă ființarea privilegiată, aceea care este purtătoare de ființă, rămânând astfel
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nu mai trece în ființare ca fiind ceea-ce-este, adică substituind ființa, ci trece în ființare ca ființarea însăși, ca această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva, păstrându-și întotdeauna proaspătă puterea de a surveni întru ființare, tocmai fiindcă el însuși este o ființare: dar el reprezintă ființarea privilegiată, aceea care este purtătoare de ființă, rămânând astfel, fără contenire, această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva. În această nouă perspectivă, timpul nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ceea-ce-este, adică substituind ființa, ci trece în ființare ca ființarea însăși, ca această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva, păstrându-și întotdeauna proaspătă puterea de a surveni întru ființare, tocmai fiindcă el însuși este o ființare: dar el reprezintă ființarea privilegiată, aceea care este purtătoare de ființă, rămânând astfel, fără contenire, această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva. În această nouă perspectivă, timpul nu mai poate fi împreună cu judecata într-o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ci trece în ființare ca ființarea însăși, ca această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva, păstrându-și întotdeauna proaspătă puterea de a surveni întru ființare, tocmai fiindcă el însuși este o ființare: dar el reprezintă ființarea privilegiată, aceea care este purtătoare de ființă, rămânând astfel, fără contenire, această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva. În această nouă perspectivă, timpul nu mai poate fi împreună cu judecata într-o unitate a actului de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dată este ea însăși și nu altceva, păstrându-și întotdeauna proaspătă puterea de a surveni întru ființare, tocmai fiindcă el însuși este o ființare: dar el reprezintă ființarea privilegiată, aceea care este purtătoare de ființă, rămânând astfel, fără contenire, această ființare care de fiecare dată este ea însăși și nu altceva. În această nouă perspectivă, timpul nu mai poate fi împreună cu judecata într-o unitate a actului de constituire (intențională). Timpul, în non-judicativ, nu mai este, așadar, ființarea în-ființată sau timporizată
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]